Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Între discursul religios şi cel mistic

de Ion Roşioru | Iulie 21, 2009

Traian Vasilcău, poet care semnează doar cu prenumele latinizat, adică Traianus, este, cum singur se caracterizează, dintre cei care văd sunete şi aud lumina. El se lasă, în volumul de versuri „Când s-au fost spus Îngerii” (Editura Epigraf, 2009, 96 de pagini), cu voluptate şi umilinţă mistică „gândit de cuvinte”. Prins în vraja aventurii existenţiale, poetul (re)trăieşte, personalizând-o ingenios şi obsesiv, traiectoria unui înger căzut spre a putea, ulterior, să se întoarcă,cu toată expierea de rigoare, în paradisul pe care să-l perceapă cu alţi ochi şi sub alte dimensiuni. Prospeţimile revigoratoare ale oazei sunt apreciate la adevărata lor valoare doar de cel care a străbătut, asumându-şi starea-limită a expediţiei,pustiul şi nu s-a lăsat răpus de mirajele lui. Sfântul adevărat valorizează deopotrivă o practică a păcatului şi una a martirajului. El se răscumpără neştiut prin
suferinţă , penitenţă şi meditaţie în solitudine. Moartea dă în egală măsură sens vieţii efemere de toate zilele, cât şi celei veşnice, în varianta ei iisusică”Cu moartea m-am obişnuit,/Cu viaţa mi-este tot mai greu,/ Sunt plin de lacrimă mereu/ Ca marea-n cer – de asfinţit.// Pe faşa zării lumânări/ Spun numele-mi sfinţit de boală./Păcatu-n mine se răscoală,/Sunt cotropit de-nsingurări” (Refiinţare).
Calea îndumnezeitoare pe care o parcurge, predestinat şi nu lipsit de orgoliu eseninean, este cea a jertfei întru poezie: „Poezia m-a ales pe viaţă/ Să-i fiu soţ prădalnic de mirări” (Dumnezeu la o cafea ).
Discursul poetic, tensionat de reale şi dureroase sfâşieri dramatice, constituie expresia acestei căutări a Divinităţii şi, totodată, a sinelui coincident: „Această zi din tine-i smulsă, Doamne,/ E-o zi-iisusă ,cum nu s-a văzut./ Prin ea colind cu mers de început/ Şi foame mi-i, – de rugăciune foame.//Ştiu câte lumi sunt între DA şi NU/ Şi câte-n pieptu-mi bat spre a se naşte,/ Doar despre mine carele eşti Tu/ Nu ştiu nimic şi ce-aş putea cunoaşte.// Când existând în tot ce-ţi aparţine/ Eu de neant orbesc şi nu de Tine!” (Idem).
Reperele existenţiale propice poeziei sunt solitudinea, murirea,Umbra,starea de rugă, tăcerea melancolia etc., elemente în afara cărora poetul se simte dezarmat şi secătuit, scos din sfera Logosului integrator:”Sunt trist de când m-a părăsit Tristeţea/ Şi cu murirea ei m-am stins şi eu,/ De dorul ei mi-i dor ca de blândeţea/ Maicii din cer. Doar ea-mi va da mereu/ Străluminarea ,soră cu tandreţea,/ Să-mi îmbrac sufletul cu Dumnezeu”(Ceaslov).
Într-o lume în care, conform legii firii, Iisus trece, în urma oricărei bătălii, în tabăra celor învinşi, poetul nu ezită să se recunoască de partea celor vinovaţi şi să-şi asume astfel postura de agent, fie şi inconştient, al răului:”Te-am căutat în schituri pe coline,/De-atâtea mii de ani te-am căutat/ În catedrale şi-n biserici pline,/ Dar nu erai,Iisuse pentru mine,/ Cel care n-ai trădat şi-ai fost trădat.//Te-am căutat în monastirea ierbii,/ În care crinu-ngenuncheat ruga/ O viaţă-n adevăr să i se dea. Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii.//Te-am căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte,zi,mereu,/ Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin’te răstignise eram eu” (Psalm).
Înfricoşat parcă de revelaţia singurătăţii cosmice şi de tăcerile adiacente, poetul caută, cu frenetică disperare, refugiu în preajma divinităţii şi a Cuvântului său dintâi atoateziditor, precum în acest poem în care se insinuează incitante ,deloc singurele, sonuri nichitastănesciene. Revenirea mioritică este aici una mediată de duhul sfânt: „Te sunt în lacrimă, te eşti în cer,/ În cântec stai întinsă,l-ai veşmânt./ Unica mea, e beznă pe pământ,/ Haide-n Iisus, acolo ziuă este,/ Hai să te-mbrac în straie de Cuvânt.// Şi-n lanul plin de răni când să păşim/ Zumzetul tainei Domnului să fim!” (Zumzetul Tăcerii) .
Nu liniştea oţioasă i-o cere poetul Atotputernicului, ci starea de perpetuă izvodire creatoare:”Născut pentru o clipă, să pot muri în veci/În schitu-mi intră, Doamne, cu gând să nu mai pleci.// Fă-mi inima altară şi roagă-te în ea/ Să fie pururi rana născând oricare stea.// Pe ea, dacă se poate, cuprinsă ca pe-un crin,/ Fă-o netrecătoare şi stinge-mă. Amin!”(Boală) .În acest decor mocnitor în străfundurile lui, moartea pe care poetul şi-o imaginează nu-i deloc una a intrării în ataraxie, ci una fastuoasă în ordinea înaltă a firii: „Cât Dumnezeu în tine – atâta veşnicie,/ Câtă tăcere-n mine – atâta Dumnezeu./ La moartea mea vor plânge trei brazi şi-o iasomie/ Şi clopotul din stele va fi de îngeri greu.// Sub mantia minciunii ascuns-ai adevărul/ Şi prin zăpezi de soare alergi neîncetat./ La moartea veni-va să mă cuprindă cerul,/ Dintr-un ceaslov mirese mă vor citi, uitat.//Şi dacă-o fi să-mi fie apusul infinit/ Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”(Idem).Tema, de sugestie macedonskiană,va revenei în amplul poem final, Ultimul recviem. Pentru omul modern care contestă totul în afară de propriul eu şi de moarte, aceasta din urmă este concepută ca formă de iubire şi de contopire cu Dumnezeu, după cum observă şi Petru Dumitriu în Je n’ai d’autre bonheur que toi, (Editura O.E.I.L.,Paris, p,127).
Îndumnezeirea şi poezia sunt entităţi greu separabile puse în ingenioase şi nu o dată paradoxale ecuaţii lirice înveşnicitoare: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu,/ Anii de-azur în necădere du-mi-i” (Psalm,p,31). Ca şi: „Prin Dumnezeu cunoaşte-te, îmi strig,/ Tot eu deschis-am cerul din Cuvânt,/Măreţ se-arată şi-n el doarme-un sfânt/ Pe care spovedirile-mi îl ning” (Doi de mine).
Conştiinţa de a fi un ales întru ale liricii psalmice străpunge şi poate pe bună dreptate platoşa oricărei smerenii auctoriale:”Sunt scris de tine,Pururi Poezie,/ Cer glorie din amfore de-azur,/ Pe fresce reci de lacrimă sunt mur,/ Calvarului serafică solie.// Felia nopţii nu mi se cuvine,/ Al beznelor izvor va tot seca/ Cât ca o-mbrăţişare s-or lăsa/ Materne, braţele de Christ pe mine.// Şi Poezia când mă va uita/ Ele-mi vor şterge cerul de suspine” (Cântec de padişah). În aceeaşi conştiinţă scriitoricească se revoltă poemele încărcate de calofilie ori de păcate din recuzita optzecistă:”Poemele mi-au intentat proces/ Că prea le-am veşmântat în catifele,/Vulgare-au vrut să fie şi rebele/ Şi cu parfum eretic şi pervers.// Tăcerea lor cunoaşte mii de graiuri,/ Şi-n toate graiurile le-am fost scris,/ Iar ele azi în cor mi-au interzis/ Să le mai cânt mirarea la ţambaluri.// Cobor urcând, urc coborând dileme/ Pe care-n tribunalul unui gând/ Nu-mi este dat să le pricep nicicând/ Şi-s vinovat c-o salbă de poeme”(Psalmul înlăcrimării).Acesta nu-i deloc, fireşte, singurul poem cu mireasmă de artă poetică. Mult mai tranşant pare acest catren iniţial din Psalm continuu,1 :”În testamentul meu pentru vecie,/ Un drept mai vreau, rămână neînfrânt:/ Să pot trăi, exclus din poezie,/ Dincolo de cuvinte – în Cuvânt”. Ca şi:”Ancorat la ţărmul poeziei,/ Gândul e un ultim cerşetor/ Care-ar vrea din mâinile Pustiei/ Pline de brăţările stihiei/ Să-l sărute-un glonţ salvator.// Suprasaturat de nerozie,/ Îşi trăieşte moartea în antum,/ Fiindcă-n ţara lui de ani o mie/ Poezia fără poezie/ E la mare trecere acum”(Teroarea visului).
Dragostea de poezie (cântec) este, în fond, expresia prinosului bucuriei de a fi, iar sentimentul morţii se asociază că în jur rămân atâtea şi atâtea lucruri neslăvite şi care s-ar putea răzvrăti împotriva poetului ce nu şi-a dus misiunea până la capătul absolut:”Pe drumul ce duce din ziuă spre noapte/ coboară Apusu-n sicriu,/ Mi-i teamă e câte rămân necântate/ Şi după ce n-a, să mai fiu” (Exerciţiu poematic).
Foamea de intrare în rosturi, ca şi „setea Christă”, este neostoită, Poetul întrevede soluţionarea acestei probleme vitale prin întoarcerea la izvoare, nu altfel decât o făceau antecesorii săi romantici:”E-o Viişoară-n Domnul,milenară,/ Şi-acolo-n rai, cu cer acoperite,/ Dorm cânt urile mele nerostite,/ ce-adesea le-ngână zeii la sitară.//E-o Viişoară-n Veci cum nu-ntâlnesc/ În nici o inimă dăinuitoare./ Numele tău,Iisus, spital ceresc,/ Umblă prin ea desculţ în fremătare.//Acolo casă-mi vreau cu fluturi mii/ Săltându-du-mi în privire, nesfârşit,/Roit de ei să strig cu veşnicii:/ «Eu chiar şi-nvins fiind am izbândit!»” (Recitirea izvoarelor) .
Nespulberat rămâne mereu un licăr tainic de nădejde că „marea trecere” va fi una imperfectă. Adică urmele trecerii poetului nu vor fi niciodată şterse definitiv, acestea asociindu-se constant cu amprentele îndumnezeitoare:”troiene vor creşte mereu/ Pe inima mea sfărâmată./ Prin ele-o mocni Dumnezeu./ Eu n-am să mai vin niciodată”(Refren psalmodic). Moartea este invariabil una christică: În templul meu interior/ E jarişte de veşnicie/ Şi-aştept să cad – să pot să zbor/ Şi dor de mine să nu-mi fie!” (Idem).
Şansa poetului de a-şi supravieţui prin opera care dă trup de hârtie şi cerneală credinţei este nelimitată, iar iubirea îl îmboldeşte să-i dea curs izbăvitor şi întru totul epifanic: „Să scriu cu păsări cerurile toate/ Şi să mă roage –apoi al tău suspin:«Scrie cu Domnul, iar de-i eşti departe,/Scrie cu îngeri, fiule, amin!»” (Înspre un nou răsărit) .Respectiv:” În orice zi mă nasc şi mor întruna/ Şi iar mă nasc şi mor şi mă-mplinesc/ Condiţia neantului continuu/ Pe care-l birui şi te preaslăvesc!” (Psalmul zilei a şaptea).
Pentru Traian Vasilcău poezia rimează cu exorcizarea tuturor rănilor pe care omul modern le capătă în lupta încrâncenată cu invincibilul Timp.
Volumul Când s-au fost spus Îngerii excelează prin unitate şi densitate tematică, prin acurateţe lexicală şi prozodică şi prin încrederea în virtuţile înveşnicitoare ale poeziei. Numele poetului din patria lui Grigore Vieru este unul menit să se impună consecvent şi cu temei în spiritualitatea românească şi, de ce nu, în cea europeană. Nu altceva sugerează postfaţa pertinentă, profundă şi inspirată a lui Eugen Dorcescu. Criticul timişorean plasează acest discurs, nuanţându-l convingător, între cel religios şi cel mistic.

Topice: Recenzii | Comments Off on Între discursul religios şi cel mistic

Comentarii închise.