Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SACERDOT ÎN CUVÂNT, ÎN SLUJIRE ŞI-N INIMĂ

de Cezarina Adamescu | Iulie 14, 2009

RADU BOTIŞ, „…Ca tămâia înaintea Ta”, Editura Ariadna, Baia Mare, 2002

Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste fără tihnă liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.
Şi altfel, cum i-ar putea mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?
Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului a toate.
Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.
Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald, care te învăluie blând în mantaua de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea.
Şi astfel, curat ca-n ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea.
Poezia lui Radu Botiş este o asemenea mir-ungere, cu uleiul cel sfânt, cu care vom fi atinşi pe mâini, picioare şi frunte, la ungerea de pe urmă, cu efectul unui sacrament care te apără, te întăreşte, te îndeamnă să-ţi asumi Crezul creştin.
E bănuţul nostru de vamă. E VIATICUL, merinde pentru drumul cel lung şi anevoios de la hotarele vieţii cu viaţa cealaltă, la Întâlnirea cu Acela pe care L-am slujit şi ai cărui suntem încă dinainte de naştere.
În acest mileniu smintit, cu valorile toate răsturnate şi profanate în mod inadmisibil, se pare că nimic nu-L înduplecă pe Dumnezeu mai mult decât tămâia rugăciunii, care se înalţă fuior către cer, aşa cum spune psalmistul.
Tămâia faptelor bune poate străpunge tăriile.
Părintele Radu Botiş a ales să ardă tămâia cuvântului şi mireasma acestuia a ajuns până la noi, într-o carte. Parcă simţim adiere de bună mireasmă.
Ori în cântece sacre, pe suport electronic. El poartă faima „Vocilor Maramureşene” aici şi pretutindeni în lume. Cântecele sale se aud, se văd, se simt, te tulbură. Ecouri din Grădina cerească. Şi nu e de mirare, fiindcă sunt cântate de îngeri, pe versuri smulse din inimă.
În mijlocul vacarmului existenţial, al tulburării generale, „Vocile maramureşene” sunt strigătul de glorie şi biruinţă, strigătele de implorare către Dumnezeu, sunt Glasul Comun care cheamă la credinţă. Aceste „Voci” păstorite de părintele Radu Botiş – îşi fac loc în inimi. Părintele şi-a pus în aceste proiecte întreaga fiinţă şi, împreună cu toată familia s-a angajat să-L slujească pe Dumnezeu, fără contenire, fiecare după putere.
E Crezul său creştin, e crezul artistic, mărturisirea de credinţă poetică, crezul păzit, articol cu articol, ca pe Simbolul Apostolilor şi ca Legile scrise „cu degetul lui Dumnezeu.”
Ele sunt „Glasul Comun” al Bisericii şi „Slova creştină” în care ne găsim desfătarea.
„Undeva însă glasul reînvie,
Psalmii de slavă cer săvârşind
Opera Mare – timp de iubire
Cât mai e harul revigorând.

Să mai renaştem; în decădere
Nu mai există nobil simbol;
Ca pentru viaţă-întru Înviere
Umple din El ce-n tine ai gol.
(Glasul Bisericii)

A şti să înalţi cântecul precum o troiţă a răbdării, din fărâme de cuvinte, o troiţă străjuind semeţ înălţimile şi atingând cu creştetul cerul înalt, cu braţele cuprinzând munţii bătrâni, săpând cu unghiile la rădăcină, în catedrala plină de foşnitoare vitralii, a pădurii… Cuvinte precum bănuţii de rouă în iarbă. Monade?… Steluţe de apă tremurătoare?
Dar unde să găseşti un bob de răşină curată, să-l arzi în tării, din căţuia cu miros înflorit, amintind chihlimbarul?
E linişte în Univers. Dorm până şi îngerii, când poetul aşterne cuvinte…
Stelele stau în genunchi aşteptând cu respiraţia întretăiată, aurora, obnubilată de luna fluorescentă.
E timpul ca ruga să se înalţe „…ca tămâia înaintea Ta”.
Un gest înălţător, prinos de roadă… Poverile lumeşti sunt azvârlite peste umăr, potcoave în vânt şi se sparg de vitraliile pădurii.
Noul început ne aşteaptă cu ochii întredeschişi, cu braţele desfăcute. Deşi veghea n-a contenit.
Să ne bucurăm împreună, nu ne ajung lacrimile. Şi nici cuvintele.
Doar cuminecătura satură şi îndestulează. Doar apă vie de vei sorbi, n-o să mai însetezi niciodată. Samaritean la fântâna lui Iacob, poţi să-ţi oglindeşti faţa în linul lichid, să-ţi contempli fiinţa. Sau locul de unde vii. Ori chipurile din preajmă.
Doar vinul de jertfă potoleşte lăuntrica arşiţă.
Doar fumul tămâii se înalţă deasupra păcatelor.
Tăcerea mai poate fi de ajuns?
Chivernisind Lumina de sine, ajungi să te bucuri. Pentru tine şi pentru alţii…
Să fii opaiţ, muc de lumânare, să arzi smerit, consumându-te, până la sfârşit, dar să fii Lumină. Lumina lumii, sarea pământului.
Nu-i lesne scrisul sub pavăza crucii.
În tine se cască un gol care ia formă de DUMNEZEU.
Dumnezeu umple până la refuz orice gol, netezeşte văile, hăul, până şi abisul păcatului.
Ce pace înaltă dinainte-ţi, atunci se deschide!
E bine să clădeşti pe temelia cea sfântă! Bob cu bob de nisip, construcţia creşte, udată cu sarea din lacrimi, sudoare şi abur siniliu de pădure…
O, da, imensitatea trebuie cucerită! Pas cu pas, călăuzit de o voinţă fără de seamăn, ca un urcuş spre Sfânta Glorie a Învierii şi-a Înălţării pe treptele nemuririi.
„Curată-ţi fie viaţa, curată şi senină,
Adeseori trecută prin încercări, iscoade;
Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade
Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină”
(Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme) – spune autorul acestei lucrări de har, oferită prinos sufletelor pioase.
Prilejuri de meditaţie, de reflecţie sacră, despre adevărurile esenţiale, necesare omului, adăugate celor trei linii de foc, simbolizând virtuţile creştineşti, ori, celor patru virtuţi cardinale.
Ruga învinge orice temere, orice prilej de aproape, până şi urma de vină închipuită, ori săvârşită cu gândul, cuvântul, cu fapta şi omisiunea.
„O teamă ne cuprinde apusul meditând,
O teamă fără margini, şi totuşi o scăpare;
Atunci o rugă a noastră spre ceruri înălţând
Ne-aduce consolare în viaţa viitoare.//

Şi străbătând cărarea legendelor prea vechi
Simţim o uşurare, o clipă mai fecundă,
Trăind în aşteptarea odihnelor cereşti
Cu bucuria-n suflet ce-n chip plăcut inundă.”
(Motiv de meditaţie I)

Să nu ne pierdem cu firea, o speranţă există: „A rămas pentru omenire/ Gândul bun spre a nemuri/ Crezul sfânt în mântuire.” (Lumea întreagă Te cinsteşte).
Crezul creştinului este munca şi răsplata viitoare. Speranţa se află la sfârşitul vieţii. Adevăruri eterne, rostite simplu, nu declamativ, nu imperativ, dar ferm, se regăsesc în poemele creştine ale părintelui Radu Botiş.
Ele se referă la viaţa aceasta şi, mai ales, la cea viitoare, la mântuire. Atâta vreme cât mai suntem „încă neghina care se ascundea prin grâne” şi nu conştientizăm că trebuie construim veşnicia încă de pe acum, drumul nostru se îndreaptă spre poarta cea largă. Poarta îngustă e hărăzită doar câtorva care vor avea tăria şi smerenia de a lupta până la sfârşit:
„Suntem săraci în fapte şi atâta de lumeşti,
Un gând nu ne încearcă să medităm jertfirea.
………………………………………………..
Îisus îţi cere astăzi în ochi să îl priveşti
Şi darul este mare, e însăşi mântuirea.
(Motiv de meditaţie II)

Ni se cere mult dar şi răsplata va fi pe măsură. Şi, dimpotrivă, când mult ţi se dă, mult ţi se va cere în schimb. Face parte din Legea de aur a creştinismului.
Versurile serafice ale Părintelui Radu Botiş, mult folositoare pentru orice suflet creştin sunt, aşa cum am amintit, o adiere de bună mireasmă venită din Grădina de unde am purces încă de la începutul lumii şi acolo unde ne vom întoarce, dacă vom fi găsiţi vrednici.
Sfintele chemări la meditaţie, la rugăciune, la smerenie, la pietate şi la exercitarea credinţei, transpuse liric în cartea părintelui Radu Botiş au un ecou susurând discret în inimă şi pot, de ce nu, trezi conştiinţe, schimba atitudini, modifica traiecte de viaţă.
Este, ceea ce, de fapt, îşi propune poezia religioasă de faţă, prin glasul vibrând în sonorităţi calde, al părintelui-autor care ne-a oferit un bun prilej de tihnă şi desfătare sufletească.

Galaţi, 3 iulie 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on SACERDOT ÎN CUVÂNT, ÎN SLUJIRE ŞI-N INIMĂ

Comentarii închise.