Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

VIAŢA NE ESTE DATĂ SĂ-NVĂŢĂM!

de Dumitru Buhai | Iulie 16, 2009

Motto:
„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi
întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnuil a luat.
Binecuvântat fie Numele Domnului!”(Iov 1/21).

Viaţa aceasta ne este dată să-nvăţăm…

Ea ne este făcută cadou nu ca s-o explicăm,
Ci ca să ne bucurăm de tot ce este frumos;
Şi în ea, cât putem, fericiţi să ne bucurăm,
Iar la vremea lansării să fim luaţi de Cristos.

Este nevoie mereu în credinţă frumos să trăim,
Ca la chemarea finală să fim pregătiţi de plecare,
Cu sufletul înflorit în bucuria divină că Acasă sosim,
După câţiva ani în cortul de lut cu chirie prea mare!

M-am urcat în arborele gândurilor mele, ca să mă uit pe ferestrele sufletului, sperând să mă bucur de fericirea din ochii oamenilor pe care-i privesc… Am văzut, însă, în jurul meu, multă durere pe feţele invalizilor din cărucioarele ce le purtau nefericirea, pe obrazii livizi ai bolnavilor, în ochii trişti ai bătrânilor singuri şi neputincioşi, pe chipurile copilaşilor ţintuiţi de pătuţurile durerii, în lacrimile din ochii semenilor mei…
Într-o zi, am primit un telefon. Am ridicat receptorul. Era fiica unui prieten. Dorea să-l vizitez şi să mă rog pentru tatăl ei, internat la spital.
Am intrat în camera unde se afla în comă Salvatore. Mă uitam la chipul lui ce părea de ceară. Nu-mi venea să cred că este cel pe care-l ştiam plin de viaţă. Boala şi suferinţa l-a ţintuit la pat şi i-a zăvorât vocea; şi cântecul a încetat, iar zâmbetul a dispărut. Aveam în faţă o fiinţă ce pleca în lumea tăcerii…
Pentru un momet, mi-a străfulgerat în minte chipul cântăreţului Salvatore şi parcă-i distingeam vocea de tenor ce încânta audienţa din sala plină de la teatrul „Constantin Tănase”, din Bucureşti, inspirând bucurie şi dor de viaţă prin melodiile aplaudate. În momentele acestea, aveam în faţa mea un om înfrânt de durerile bolii. Era în comă de câteva zile. Nu se mai auzea nici un sunet spus de gura lui, iar ochii şi-i ţinea mai tot timpul închişi. M-am rugat pentru el cu căldura sufletului meu. A deschis ochii şi am zărit lacrimile ce începuseră să-i curgă pe obraz. Mi-a strâns mâna uşor, când l-am întrebat dacă se încrede în Dumnezeu.
Fiind în vizita pomenită mai sus, am avut îndemnul să merg şi prin alte camere în care durerea, prin boli, lovise şi pe alţi semeni de ai mei. Am ajuns într-un salon în care zăcea o fetiţă de vreo cinci anişori. Părea un îngeraş care dormea, după ce i se făcuseră injecţii pentru ameliorarea durerii. Pe pereţii salonului erau zeci de carduri de încurajare şi rugăciuni pentru această fetiţă nevinovată. Cardurile erau scrise de mânuţele colegilor şi colegelor de la grădiniţă, de rude sau de mebrii sinagogii de care aparţinea familia fetiţei. Mama şi tatăl fetiţei erau în salon. Vedeam pe feţele lor durerea. I-am întrebat dacă pot să mă rog pentru copilaşul lor. Au fost bucuroşi să-mi audă rugăciunea, în timp ce fetiţa dormea liniştită de morfina care-i potolise durerea produsă de cancerul ce invadase trupuşorul ei firav de copilaş nevinovat. Am mai privit chipul drăgălaş al copilei, i-am admirat părul blond cârlionţat, dar m-a lovit tristeţea când m-am uitat mai atent la chipul ei palid. Mă gândeam: Doamne, de ce atâta durere şi într-un copilaş?!
Mi s-a înfiorat sufletul şi mi-am lăsat gândul să-mi zboare la sărmanul Iov, în drama căruia este pictată – în culorile cele mai reale – suferinţa şi drama sufletului din carapacea cortului de lut, lovit de boală şi nefericire. M-am înfiorat în sufletul meu. când mă gândeam că oricine, în orice moment al vieţii, poate să ajungă în situaţia celor pomeniţi mai sus…
În viaţa mea, m-am întrebat adesea: De ce există suferinţa? Dar n-am găsit răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea care suferă – şi cine nu are parte în viaţă şi de suferinţă? – durerea este în acelaşi timp o realitate, o problemă gravă şi o taină. Aş putea spune că suferinţa este o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem; şi o problemă pe care suntem îndreptăţiţi să o rezolvăm, dacă ne stă în putinţă, dar trebuie să ne plecăm în faţa tainei ei, folosind suferinţa care ne este dată, pentru progresul nostru spiritual.
Să aibă dreptate neprihănitul Iov când spune: „Nenorocirea nu răsare din ţărână şi suferinţa nu încolţeşte din pământ. Omul se naşte, ca să sufere , după cum scânteia se naşte, ca să zboare.”?
Subliniez, în primul rând, că Iov nu este o ficţiune. A existat în realitate acest om, care a trăit, cu peste 3.500 de ani în urmă, o dramă reală: o viaţă surpinsă de durerea venită printr-o boală necruţătoare – se pare să fie vorba de lepră – şi prin tragedia morţii celor şapte fii şi a celor trei fiice, precum şi pierderea imensei lui bogăţii.
Din biografia reală a lui „Iov”(Ebr. Iyov=„Nesigurul”) oricine poate invata cum sa raspunda la examenul credintei.
„Iov a răspuns Domnului şi a zis: Ştiu că Tu poţi totul; şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale… Da, am vorbit, fără să înţeleg de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep… Urechea mea auzise de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”.
Prin citirea celor 42 de acte din drama „Iov”, pătrundem în miracolul înţelegerii lecţiei credinţei şi biruinţei, într-o carte îmbibată în suferinţa de nesuportat, dar transformată şi parfumată de credinţa curată, neclintită şi sfântă în Dumnezeu, a cărui dragoste inspiră, schimbă şi fericeşte nu doar pe Iov: pătimitorul şi izbăvitul, ci şi pe oricine se ancorează în credinţă şi îşi lasă sufletul să fie invadat de dragostea divină, ducându-şi viaţa-n Lumină.
La acest om al durerii m-a dus gândul când am meditat la misterul suferinţelor ce le întâlnesc la tot pasul şi am început să le înţeleg mai bine acum, când simt vântul rece al lor şi în cortul meu de lut…
Biografia biblică a lui Iov este o lecţie a lucrării suferinţei pentru a înţelege că şcoala vieţii are ca scop ajungerea la comuniunea cu Dumnezeu, la înţelegerea misterului iubirii.
De fapt, drama lui Iov este amară şi insuportabilă pentru că el se consideră un om „drept”, căci a trăit o viaţă morală şi religioasă respectând cu stricteţe toate cerinţele legilor şi nu poate accepta şcoala dură a durerii. Mai mult, el nu poate să creadă că suferinţa sa ar putea veni de la Dumnezeu sau că Dumnezeu ar putea să-l părăsească pe cel „drept”.
Lecţia lui Iov este de un dramatism extrem şi ne este prezentată cu mijloace poetice ce ne cutremură şi ne emoţionează, ne pune să gândim, să medităm şi să ne reghidăm viaţa şi priorităţile, căci pentru sufletele noastre se dă o luptă în lumea spirituală. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul?” Dacă nici suferinţa nu-ţi readuce credinţa, ce altceva ar putea să-ţi redea eliberarea şi sfinţirea sufletului tău?”
Iov reprezintă omul universal, adică mă reprezintă şi pe mine, şi pe tine, cititorule. În sufletele fiecăruia din noi, se duce lupta dintre lumină şi întuneric, adică dintre bine şi rău, între ură şi iubire, între „firea” noastră şi spiritul nostru. Curios, dar adevărat: acelaşi bărbat sau femeie, tânăr sau tânără, copil sau copilă poate fi bun sau rău. Până şi etimologia cuvintelor „iubire = ebr. Ahabah” şi „ură= ebr. Eybah” fac parte din aceeaşi familie etimologică. Acest adevăr mă duce la gândul că şi suferinţa nu este decât eşecul iubirii, ca răspuns al omului la dragostea lui Dumnezeu. Doar dragostea are puterea să-l facă pe om să primească suferinţa cu seninătatea cristică şi să se simtă având “aripi de porumbel”, căci testarea credinţei o-ngăduie Dumnezeu, ca sufletul să fie mai pregătit de zborul spre Cer.
În suferinţă, Iov şi-a regăsit sufletul, înfrumuseţându-l cu fidelitatea absolută faţă de Dumnezeu. Îov capitulează total, când înţelege dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu: „ Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit odată şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic”. „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale…
Iov trece examenul credinţei cu bucuria intrării în misterul iubirii, prin integrarea sa în orizontul comuniunii sale cu Dumnezeu. De aici, trag concluzia că drama suferinţelor lui Iov se încheie în lumina optimistă a înţelegerii că este „ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu”. Iov a ieşit din cuptorul încercărilor „ca aurul”.
Înţelegerea examenului greu al suferinţelor sale şi credinţa neclintită în Dumnezeu îl face pe Iov să reprezinte profetic suferinţele Mântuitorului Isus Cristos, precum şi bucuria din dimineaţa Învierii, pe care poetul şi-o exprimă direct, prin cuvintele alese din poezia sufletului său renăscut la optimismul bucuriei mântuirii: „Oh! aş vrea ca vorbele mele să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie… Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea; şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor. Ochii mei Îl vor vedea; şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu!”
De ce suferă omul drept? De ce are parte de durere un copilaş nevinovat? De ce sunt pe lume orfani? De ce săracii plâng şi cei bogaţi se huzuresc în păcatele trufiei şi lăcomiei? De ce sunt atâtea boli şi atâta suferinţă în lumea noastră?… De ce aşa o ştie El: Dumnezeu, care lasă să cadă ploaie binefăcătoare peste cel bun, dar şi peste cel rău, căci ne iubeşte sufletul şi aşteaptă să ne reîntoarcem Acasă, credincioşi şi transformaţi în „oamenii după inima Lui ”.
Suferinţa umană este un mister, iar întrebarea lui Iov: „De ce suferă nevinovatul?” rămâne aninată în cuvintele ce nu mai pot exprima trăirile, nici suferinţele; şi nici chiar bucuriile.
Rostul omului pe pământ şi trecerea prin timpul nostru relativ, ocupând o liniuţă de unire: între leagăn şi mormânt este învăţat experimentând sănătatea şi suferinţa, înfrângerea şi biruinţa, ca să înţelegem mai bine sensul vieţii noastre pe acest pământ.
Iov a trăit şi a învăţat că „omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. Se naşte şi este tăiat ca o floare, fuge şi piere ca o umbră…
Suferinţa este un examen, într-o şcoală de o viaţă, şi o metodă „pedagogică divină” în mâna lui Dumnezeu. Eu cred că, prin suferinţă, Dumnezeu ne şlefuieşte pentru a ne pune într-o stare mai bună, mai aproape de inima Lui. Suferinţa trebuie s-o înţelegem ca o metodă specială de purificare a sufletului nostru.
Ca şi Iov, cititorule, când treci prin încercarile focului durerilor, cu examenul suferinţelor de tot felul, nu-ţi pierde credinţa, fără de care nu poţi avea biruinţa şi nici nu poţi să fii un luptător al Luminii. Nu uita: Dumnezeu îngăduie suferinţa, ca să-ţi întărească credinţa şi să-ţi formeze caracterul de creştin, pentru a avea parte de Cerul Divin!

TU EŞTI ÎN ŞCOALA LUI ISUS…

Tu eşti în Şcoala Sfânt-a lui Isus;
Şi tot ce spui, prin grai sau scris,
Să-nalţe inimi tot mereu mai Sus,
Spre locul dorit din Sfântul Paradis!

Tot omul se naşte pe lume,
Lipsit de putere: un sărman,
Fiind atras cu dor de o culme,
Dar singur, el se zbate în van.

Cristos este culmea dorită
De sufletul tău şi de-al meu;
El Însuşi ne poartă spre ţintă
Şi nici un urcuş cu El nu e greu!

Nu uita niciodtă că ai cu cine urca,
Pe muntele fericirii eterne, unde e Tata!
Lasă credinţa să fie lopata ce sapă în inima ta
Bucuria de Rai că n-ai obosit mereu a lucra!…

E-mail: ProfBuhaiD@aol.com  

Topice: Meditaţii | Comments Off on VIAŢA NE ESTE DATĂ SĂ-NVĂŢĂM!

Comentarii închise.