Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (25) – Scrisoare de la o necunoscută (1)

de Florin Bădican | Septembrie 2, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

SCRISOARE DE LA O NECUNOSCUTĂ 1

DOAMNĂ IOANA,

Florin BădicanEu mă numesc Maria şi-n ciuda modestiei care mă caracterizează, voi încerca să profit de îngăduinţa unui suflet de o nobleţe aparte, pentru ca mai apoi să vă cer iertare, chiar dacă sfinţii care m-au îndemnat sunt certaţi cu morala creştină şi comit impardonabile greşeli; Cum în viaţă este sau ar trebui să fie un echilibru de natură sufletească, daţi-mi voie să vă felicit doar pentru alegerea făcută în clipa când aţi cerut Dumnezeului a toate făcător, permisiunea de-a vă căsători cu locotenent Mihai Marghiloman; În ce mă priveşte, echilibrul despre care tocmai vă spuneam, s-a rupt de multă vreme şi un demon ticălos m-a deportat în mocirla în care o lungă perioadă de timp, am fost obligată să trăiesc; Cu ajutorul divinităţii şi încurajată de tata, numai ce izbutisem să evadez din calvarul care-mi încătuşa sufletul şi abia dacă mă bucuram de o minimă şi firească normalitate; Visele mele tocmai începuseră a prinde firave rădăcini sociale când, peste noi au năvălit bolşevicii; Asemenea barbarilor de odinioară, tovarăşii cu doar două clase mai mult decât trenul cursă de persoane, au dezlănţuit teroarea roşie, în mai toată Basarabia.

Doamnă dragă, n-aş vrea să vă plictisesc cu prea multe date personale; Vreau doar să vă spun că în vara în care întreaga Basarabie era invadată de glorioasa armată comunistă, tocmai trecusem în anul trei la o facultate din Chişinău; Din păcate pentru mine, ca de altfel pentru mai toţi studenţii care s-au declarat români, n-am mai putut urma cursurile facultăţii în care studiam mai mult de plăcere decât din obligaţie; Cum niciodată o nenorocire nu vine de una singură, în demenţiala retragere din faţa armatei române, comuniştii s-au dedat la tot felu de acte criminale; Dintre toate crimele săvârşite c-un sadism greu de înţeles, asasinarea tatălui meu a fost poate cea mai cumplită; Cum tovarăşilor nu le-a fost de ajuns, pentru că ei niciodată nu sunt mulţumiţi cu ce fură de la alţii, câţiva barbari care întărâtaţi fluturau steagul de un roşu aprins, au violat-o pe soru-mea; Biata fată n-a mai putut suporta murdăria călăilor sovietici şi cum era disperată, şi-a pus singură ştreangul de gât, la doar câteva ore după aceea scârnavă barbarie.

Doamnă Ioană, în timp ce aşteptam nişte bătrâni care să m-ajute la înmormântare, am avut şansa sau poate neşansa de-a fi găsită de militarii care la ordinul locotenentului Marghiloman Mihai, veniseră în satul Damieneşti; Mesagerii purtau într-o raniţă, bebeluşul care peste o vreme va putea să-i acuze pe bolşevicii care într-o pădure din apropierea satului, asasinaseră cu mult sânge rece, o mulţime de ostatici nevinovaţi; Nu ştiu câţi au fost împuşcaţi, dar preotul care le-a ţinut slujba de înmormântare a trecut în tăcere numărul ţăranilor ucişi; Cum în satul în care mă născusem nu mai aveam nici casă, nici masă, nici nimic, am nesocotit porunca Domnului care spune să nu-ţi ucizi aproapele, pentru ca mai apoi, punând mâna pe armă să pot lupta împotriva barbarilor de la Răsărit; După ce l-am înmormântat pe tăticu şi mai apoi pe soru-mea, o zi mai târziu l-am cunoscut în pădurea morţii, pe locotenentul Mihai Marghiloman; Dându-şi seama că hotărârea de care mă prevalam se datora impulsului de moment şi nicidecum satisfacţiei pe care o puteam încerca omorând doar câţiva bolşevici, soţul dumneavoastră ia raportat comandantului de unitate; Pus în faţa faptului împlinit, colonel Arcadie Pavelescu, mă repartizează la un spital de campanie; Doamnă Ioana, din fericire nu aţi fost pe frontul rusesc şi nu ştiţi ce s-a întâmplat, dar eu am trăit şi continui să mă aflu printre muribunzii care nemaiputând suporta durerea, mă roagă să-i trimit cât mai repede la Dumnezeu; Nu ştiu doamnă dragă, dar uneori îmi vine să-mi iau câmpii văzând oameni zbătându-se între viaţă şi moarte, văzând soldaţi care încearcă să se ridice din mocirla războiului, chiar dacă însângerate maţele se revărsau din burta spintecată, văzând toate nenorocirile care te fac din om neom; Eu nu vreau să te înspăimânt, dar fii bună şi înţelege că în acele condiţii poate mai mult decât draconice, am fost martora unor scene mai mult decât oribile; Dintr-un patriotism uneori exacerbat, locotenentul Mihai Marghiloman m-a înţeles şi-n repetate rânduri m-a încurajat, ordonându-mi cu aceeaşi voce hotărâtă: Fii tare soră Maria şi nu mai plânge; Mai avem puţin şi victoria va fi a noastră.

Odată cu trecerea timpului care concentrat la maximum face ca pe front, viaţa atâta câtă mai pâlpâie în piept, să fie trăită la cea mai mare intensitate, am încercat să privesc spre viitor; Cum şansele mele erau minime, am îndrăznit să cer acestui bun şi adevărat prieten, nu iubire şi dragoste, aşa cum poate ar fi făcut alte femei, ci doar un copil care dând rost vieţii, va putea să mă scape de singurătatea care mă înspăimântă printre atâţia morţi şi muribunzi; Ştiu că-ţi cer imposibilul, dar din cele câteva rânduri, vreau să înţelegi că locotenentul Mihai, deşi acceptă să se culce cu mine, tot pe tine te iubeşte cu adevărat; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Pe la sfârşit de Septembrie, am observat că sunt gravidă; După câteva zile de zbucium sufletesc, mi-am luat inima în dinţi şi am raportat locotenentului Marghiloman:

-Mihai, iartă-mă te rog, dar să ştii că voi avea un copilaş.

-Am înţeles soră Maria, raportă tatăl care deacum se detaşa voit de starea-n care mă aflam, dar uite c-ai obţinut ce ţi-ai dorit mai mult; Drăguţo, asta-i pofta ce-ai poftit!

-Ai dreptate Mihai, dar ce nume vrei să pun acestui prunc?

-Un nume românesc; Istoria îţi oferă o mulţime de modele.

-Ştiu domnule locotenent, am insistat eu în încercarea de-a juca tare, dar istoria de astăzi îmi oferă doar modele de asasini; Să cred că până la urmă voi fi obligată să cerşesc permisiunea dumneavoastră, sau detaşându-mă din context îmi voi asuma întreaga răspundere?

-Nu soră Maria Basarab; Nu cred că este nevoie să-mi ceri permisiunea.

-Am înţeles domnule locotenent, dar în situaţia în care voi naşte un băieţel frumos şi voinic, te vei supăra dacă o să-l cheme Mihai, întrebă şi nu fără motiv sora Basarab Maria?

-Nu mă supăr doamnă Maria, de ce Dumnezeu m-aş supăra? Vreau doar să naşti un băiat frumos şi deştept, mi-a ordonat ofiţerul care deacum se gândea numai la tine.

Pentru bătălia prin care armata roşie trebuia să fie aruncată peste apa Nistrului, a urmat o perioadă de pregătiri intense; În tot acel răstimp ne vedeam foarte rar şi discutam doar chestiuni care lăsând pe un plan secund viaţa intimă, se grefau doar pe starea de spirit în care deacum ne bălăceam; Cu puţin înainte ca luptele să înceapă, am primit ordin să merg cât mai urgent la un spital în care din păcate personalul sanitar era insuficient; Cum în armată ordinul se execută nu se discută, n-am avut încotro şi cu tot regretul pe care nu cred că trebuie să-l justific, a trebuit să plec la spitalul în care o mulţime dei muribunzi aşteptau să le alin fie şi c-o vorbă bună, durerea care le împovăra trupu şi sufletu; Când graţie întâmplării care în cele mai multe situaţii leagă şi desleagă, am aflat că tatăl copilului pe care deacum îl purtam în pântec, fusese avansat la gradul de căpitan, m-am bucurat şi încă foarte mult; Din puţina experienţă pe care o dobândisem, ştiam că indiferent de grad, avansarea însemna o recunoaştere a meritelor atestate pe câmpul de luptă, dar şi o mai mare răspundere în lupta care la ordinul comandantului Ion Antonescu, urma să fie declanşată şi încă destul de curând; Aşa cum cred că v-am mai spus, pe front viaţa se trăieşte la tensiuni inimaginabile pentru un civil neinstruit şi neştiutor; Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar într-o atare situaţie am fost nevoită să dezertez din spitalul la care fusesem repartizată cu ordinul semnat de comandantul unităţii; În sectorul unde nu fără motiv, fusese dislocată compania care deacum era comandată de căpitan Mihai Marghiloman, am ajuns după ce lupta fusese câştigată; Atunci putea să mi se întâmple orice: Să fiu arestată sau poate chiar executată pentru dezertare, nu-mi păsa de nimeni şi de nimic; Singura raţiune pe care-o mai aveam în acele clipe dramatice, era să-l găsesc până nu era prea târziu pe căpitanul sub comanda căruia, compania obţinuse o victorie zdrobitoare împotriva bolşevicilor cotropitori; Graţie divinităţii care fără nici-o părtinire specifică doar muritorilor de rând, atribuie dreptul la viaţă şi-l consemnează în registreul ceresc, în cele din urmă l-am găsit într-un cort improvizat, salon cum doar soldaţii români ştiu să facă în mare pripă; Văzând că supravieţuise groaznicului măcel, m-am bucurat şi încă foarte mult; De la sergentul care m-a şi condus la spitalul de campanie, am aflat că fusese rănit la piciorul stâng, dar asta conta mai puţin; Mai important decât orice mare neajuns, era viaţa care abia dacă mai pâlpâia în pieptul căpitanului Mihai Marghiloman; Deşi pierduse sânge care în condiţiile unui spital de campanie nu poate fi completat la vreme, doctorul Juvara, altfel un bătrân inimos şi foarte simpatic, a reuşit să-l readucă la viaţă; După doar câteva zile de comă profundă, căpitanul Mihai Marghiloman deschidea ochii spre lumea unde mai avea un anume rost de împlinit; După alte câteva zile, timp în care rana de la piciorul stâng părea să se infecteze îngrijorător de mult, cu ajutorul doctorului care forţat de împrejurări, a dovedit că se pricepe şi în terapia celor mai convingătoare argumente româneşti, un ofiţer de la Crucea Roşie ne-a trimis o biată maşină; Cu maşinuţa numită ambulanţă, într-un răstimp pe care-l vroiam cât mai scurt, trebuia să-l duc pe căpitanul Mihai Marghiloman, la spitalul unde în condiţii ceva mai bunicele, urma să fie operat cât mai urgent; Cum plouase foarte mult şi drumurile din acel colţ de ţară erau desfundate, rabla cu care Crucea Roşie fusese dotată, s-a defectat după numai câteva ceasuri de mers, iar noi am fost obligaţi să coborâm pe un tăpşan puţin mai ridicat; În timp ce şoferul încerca să repare ce se mai putea repara sub capota unui motoraş obosit peste măsură, doi dintre răniţii care trebuiau duşi la spital, refuzară durerea care le împovăra sufletele şi mulţumind cerului, plecară în lumea de apoi; Pentru a-i feri de răutatea care încă-i afecta, le-am închis ochii, după care am raportat şoferului, decesul celor doi răcani; Cum şoferul era furios pe motorul care se încăpăţâna să nu pornească, neamul lui manivelă abia dacă luă în seamă raportul care pe frontul rusesc intrase în obişnuinţă şi deacum nu mai impresiona pe nimeni; După două ore de muncă şi înjurături poate mult prea muncitoreşti, şoferul Pălăvăţ Marinică reuşeşte să pornească împricinatul motor; Am mulţumit din suflet Domnului a toate creator şi cu oarece speranţe, am plecat mai departe.

-Domnule Pălăvăţ, am încercat eu să raportez, după un timp de mers prin bălţi şi hârtoape basdarabene, soldaţii care deacum au decedat, ar trebui înmormântaţi.

-Ce zici că făcu soldaţii, întrebă şofereul, în timp ce obosit, se ţinea de volan? Până la urmă treaba lor, dar eu ce dracu fac cu rabla care abia dacă se mai mişcă?

-Poate n-am fost prea explicită domnule şofer, dar bieţii soldaţi au murit; Acum ce dracu facem, doar n-o să-i ducem la Chişinău?

La întrebarea mea repetată, şoferul nici n-a catadicsit să-mi răspundă; Din fericire, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva în temniţa infernului care ne sugrumă cu mantia lui rece ca ghiaţa, într-unul din satele prin care tocmai treceam, am întâlnit nişte ţărani care îndureraţi duceau un mort la cimitir; Fără ca şoferul să oprească motorul care suferind trepida din toate bujiile, l-am strigat pe unul dintre ţărani; Înţelegându-mi rugămintea, bătrânul se dovedi un om cumsecade şi ordonă conţăranilor să-i coboare pe soldaţii care muriseră fără ordin.

-Şi cum zâci că fuse mă fată? Îi aruncarăţi păste apa Nistrului, mai întrebă ţăranul, în timp ce-i aşeza pe soldaţii care muriseră în urmă cu doar câteva ceasuri, lângă un gard înclinat?

-Da tatae; Acum nu mai este picior de comunist în toată Basarabia.

-Mă fata taichi, întrebă moşul, fără pretenţia de-a primi un răspuns care să-l mulţumească cu adevărat, dar până când bolşăvişii şeia va sta cuminţi în bârlogu asiatic? O lună, un an, poate chiar doi? Vezi mă fată, pă mine taman asta mă îngrijorează cel mai mult.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (25) – Scrisoare de la o necunoscută (1)

Comentarii închise.