Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI

de Cezarina Adamescu | Septembrie 25, 2009

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE
LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI
NICOLAE NICOARĂ-HORIA , Între leagăn şi stea, 57 de poeme, plus unul, volum în curs de apariţie.

La o privire mai cu luare aminte, fiecare din poeziile acestui autor îi poartă amprenta vie, ca o insignă prinsă direct pe fibrele inimii.
Şi faptul că el oferă acum 57 de poeme plus unul, adică exact vârsta biologică la care, prin har dumnezeiesc a ajuns, este un semn că Poezia înseamnă pentru el, mai mult decât obişnuinţă, fapt cotidian, e o stare continuă de graţie care-l individualizează de majoritatea creatorilor zilei, atât de supuşi trendului şi brendului şi altor enduri.
Şi dacă mai există cineva atent la glasul şoptit al ierbii, la glasul coasei, al pământului care-l cheamă, acela este poetul de faţă. Desigur, glasul coasei, cel cu multiple înţelesuri, de care nu vom scăpa nici unul, glasul grav şi tainic al ţărânei care ne cheamă să purcedem de unde ne-am ivit, glasul ierbii în care am visat călătoria spre ceruri, glasul steleleor numărate şi pierdute din număr, glasul tainic al lunii, toate acestea compun acea stare de liricitate, acea atmosferă de mister în care cuvintele răsar precum aştrii şi se aştern pe bolta cerească a inimii. Dar cine mai nia aminte azi, îndeobşte, la glasul ierbii ? Doar poeţii… acei « frumoşi nebuni ai marilor oraşe »…
Poetul coseşte cuvinte pe Dealul cel durut din Poezie, la fel cum ar secera iarba înaltă rămasă pârloagă după plecarea tatălui, dus să cosească în veşnicie.
E un dor aici, fără de seamăn, care se alcătuie cu fiecare silabă, un dor ivit din zarea copilăriei, întipărită pe retină de suflet.
Bărbatul cu nume scoborâtor din Istorie, frate bun cu gorunul, cu muntele şi pădurea, cu izvoarele ţâşnitoare din stâncă, descins în tulburul veacului în închisoarea de afară, încă se mai visează hălăduind cu flinta pe umăr, pe poteci neştiute, la hotarul cerului cu pământul.
Condeiul său sculptat din trupul stejarului împunge orizontul, înroşind aurora. E seva lacrimei celor plecaţi să păzească alte fruntarii, fruntariile veşniciei.
El şi-a înmuiat pana în roura lacrimei celor blajini şi scrijelă cu ea înălţimile.
Pentru Nicolară Horia Poezia este « Adevăr şi Duh » şi mărturiseşte că, de undeva, din Cer, Dumnezeu îi porunceşte « ce să scriu anume ». Sigur că omul, îndeosebi cel chemat, nu se poate sustrage chemării divine. Nici profeţii, nici apostolii, nici sfinţii nu s-au putut opune Voinţei Divine şi Vocii Sale tainice, chiar dacă le era greu să îndeplinească această Poruncă venită din înalt. Să ne amintim ce spunea Prorocul Ieremia : « M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit. »
Precum Orfeu cu lyra mereu strunită de păsări măiestre, peregrinând prin Infern, Purgatoriu şi Paradis în căutarea Euridicei, poetul de faţă nu-şi ascunde lumina sub obroc ci se sprijină de ea ca de rază în recitalul lui, având ca public înaltele constelaţii, galaxiile de meteori şi astrul zilei. Pentru că el este « Poetul zărilor/ Fecunde/ Între o Stea / Şi-un Leagăn de soroc… » (Între leagăn şi stea).
Poetul se simte mereu dator pentru ceea ce a primit şi e conştient că, tot ceea ce are, din mâinile divine i-a fost dat: « În sufletul meu-/ Nimicul ce sunt/ Din ce-am fost înainte/ Nimic va rămâne,/ Fără Dumnezeu! »
Este un alt fel de a spune, ca şi Sfântul Augustin : « Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în Tine. »
Ori, cum a lăsat scris Seraficul Părinte Francisc de Assisi : « Ce ai tu ce n-ai primit ? Şi dacă tot ai primit, de ce te lauzi că n-ai primit ? »
Se pare că pentru Nicoară-Horia e vremea bilanţului provizoriu, când îşi cercetează cămara sufletească, să vadă ce provizii de bine a făcut. E vremea turnatului de ulei în candelă şi vegheatului ca acesta să nu se împuţineze pentru că, vai, dacă va fi găsit cu candela stinsă, precum fecioarele cele nesăbuite !
« Ştiu, şi recunosc, şi sunt de vină/ Pentru Vremea care o să vină,/ Când pentru cea trecută în zadar/ N-am pus o Sărbătoare-n Calendar…// Nici Timp şi nici răbdare n-am avut!/ Am alergat, am alergat mereu/ Dinspre-un viitor înspre trecut,/dinspre satana către Dumnezeu.// Acum când vine Socoteala, iată/ Şi Înălţarea Gândului spre Cer, /Părinte întru toate, Tu mă iartă- /Atâta doar, din Viaţă îţi mai cer! // Ştiu, şi recuosc, şi sunt de vină/ Că Maica mea, în chinuri, pe atunci,/ M-a trimis, drept martor, în lumină / Cuvântului- cel pironit pe stânci… » (Ştiu…)
Munţii Apuseni cei fraţi în semeţie şi în statornicia pe aceste meleaguri, i-au împrumutat poetului acea aură sacră de voievod care-şi apără hotarul cu străşnicie şi care nu se închină în faţa nimănui decât a lui Dumnezeu. Tăria, demnitatea, mîndria de neam, transpare din fiecare vers, izvorâtă parcă din esenţa stejarului ori a gorunului secular, la umbra căruia, îşi doreşte, precum eroul legendar, mormântul săpat de copita tovarăşului de sufertinţă, de muncă şi de alergat nestingherit fără zăbală.
« Eu n-am venit în locul/ Nimănui/ Mi-au dat părinţii la botez/ Un nume/ Să locuiesc aici,/ În Casa lui,/ Până când eu voi pleca/ Din lume…/ Sunt fericit/ Cu sărăcia mea,/ Invidiei, cămaşa nu mă-ncape-/ Şi nu mă plâng/ Dacă povara-i grea,/ Când nu mai pot/ Sub ea/ O să mă-ngroape… » (Celui de lângă mine).
Nelinişti stelare, nelinşti ancestrale, nelinişti vuind în urechea cea trează, nelinişti prefăcute-n cuvânt, neliniştile dorului de drag, nelinişti picurate-n otava dimineţii şi-n murmurul frunzelor în catedrala verde cu vitralii îndreptate spre cer… Toate-l încearcă, toate-l supun… Doare zarea, doare fiorul, foşnetul vântului, doare dimineaţa şi înserarea, doare dorul şi ecoul întors în strigăt pustiu, şi înnăbuşit de muşchiul până la genunchi şi de chihlimbariul răşinei. Ce miros bineplăcut! Ce stranie comuniune! Toate-s acasă aici, în Poezie !
« Ce muzici surde îmi aprind/ Vederea !/Eu / Mă retrag / În Umbra mea / şi tac- /De când aştept în rugă /Învierea?… » (Din umbra mea).
În devenirea sa mai mult în Cuvânt decât în Lut, omul se simte solidar cu ţărâna, deşi cu privirea caută spre Înalt : « Lutul meu e tot mai copt de soare,/ Tot mai crăpat de patimi şi de vânt, / Dar nu mă doare, încă nu mă doare /Cuvântul lui întreg în care sunt! »
(Şi iarăşi e Duminică …)
O elegie tulburătoare este cea închinată mamei şi memoriei celor bjajini, în urma cărora cenuşa s-a răcit « Şi arde liniştea în urma lor!…“
Doar Măicuţa, trecând Dealul tot mai singuratic, îi ştie, sau poate nici ea nu şi-i mai aminteşte : « E tot mai singur Dealul când îl treci /Cu amintirea socotindu-ţi anii, / Numărul lor trecură de optzeci, / Ei nu mai sunt, s-au dus pe rând, sărmanii » (Poem lângă neliniştea Satului).
E foarte ciudat cum, pentru acest poet, dealul, satul, glia, sunt personificări ancestrale şi ele sunt foarte respectate de vreme ce el simte nevoie să le scrie cu majuscule, ca pe nişte personalităţi de seamă. Pentru că ele mai fac încă parte din fiinţa sa, la fel ca şi Mama.
Cu toate întâmplările bune ori rele, iarba creşte mai departe, dealul stă neclintit de veghe, soarele răsare la fel, doar părul măicuţei suferă prefaceri, urcând Dealul spre cei duşi. « Pe crânguri creşte iarbă şi nu-i pasă / De greierii ce plâng la pieptul ei / Şi tot mai rar e şuierul de coasă, / Tot mai departe-s turmele de miei…/ Acolo-i şi Căsuţa noastră- vamă, / Căsuţa-n care m-ai născut dintâi/ Şi câte alte case nu îi cheamă/ Pe cei plecaţi cu dorul căpătâi…/ Răzbună-ţi, dar, tăcerea din cuvinte, / Aşa cum o făceai când era greu/ Şi te rugai acolo sus, pe Munte, / Măicuţa mea la bunul Dumnezeu !/ Eu ştiu că Dumneata nu mai porţi teamă, / Te doare Satul meu şi-al nimănui, / Dar nu te mai gândi la moarte, Mamă, /Nu te mai gândi la moartea lui… » (Poem lângă neliniştea Satului).
Înstrăinarea doare mai mult decât orice şi faptul că satul a ajuns pustiu, sporeşte starea de singurătate şi dezrădăcinare. De aceea, poetul spune cu nostalgie : « Cresc pădurile, Mamă, acolo pe crânguri, / Fumuri la case îs tot mai puţine, / Oamenii pleacă spre alte tărâmuri, / Nimeni de vetre nu îi mai ţine…//Scurmă rugina în frunze şi-n gând, / Arde tăcerea în tulnic şi-n Dor,/ Singuri copacii se-aud murmurând / Precum moşnegii în bărbile lor…//Dumneata-mi spui că ceva te apasă / Pe umerii vârstei la care-ai ajuns- / Cresc pădurile, Mamă şi se îndeasă-, / Acasa noastră e tot mai sus… » (Cresc pădurile, Mamă…).
De asemenea, casa părintească este evocată în vers plâns cu aceeaşi nostalgie şi senzaţie de înstrăinare : « La Casa noastrã, /Colo sus / Pe /Dâmb, /Plâng streşinile, Mamã, / De ce plâng?! /Ce Linişte-i acolo / Şi ce Dor / Sub coperişul ei / Ne-vindecat?!/ Acum, când scriu, /Cuvintele mã dor- /Mã doare Urma / Celui / Ce-am plecat…/Cum trece Timpul/ Şi-i atât de dur-/Cât voi putea/ Tãcere/ Sã te-ndur?!” (Casa noastră).
De după Dealul sufletesc în care se găseşte, poetul priveşte casa şi chipul de icoană al mamei, înrămat, care devine dintr-o dată: Poezie! Poezia şi Mama – două icoane sfinte. Aşa cum, pentru Grigore Vieru, Mama era identificată adeseori cu Patria, poetul necunoscând alte iubiri mai mari decât acestea două: „Ce-i mai sublim în viaţa asta Mamã, / Decât dumnezeirea din cuvânt: / “Mã uit la Poezia ta din ramã,/ Mã uit acolo şi acolo sunt!”// Aşa te ştiu, ca o icoanã vie, / De-a pururi fãcãtoare de minuni,/ Mâna mea se mântuie când scrie,/ Gîndul meu aprinde rugãciuni… » (Poezia din ramă).
Conştient de valoarea taumaturgică a cuvântului, poetul scrie cu ferma convingere că scrisul înseamnă pentru el mântuire, aşa cum Însuşi Iisus spune: „Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale vei fi osândit.”
Dealul, Apusenii şi Mama – trei repere sacre care pentru poet înseamnă Acasă, înseamnă copilăria, înseamnă Istoria pe umerii căreia ne-am înălţat prin jertfa străbunilor, ca să putem privi zenitul prin ochii copiilor noştri.
„Se-aud acasă Munţii cum recită/ Acest Poem pe care-l scriu mereu…/ // În Apusenii mei, pe-un Crâng anume, / Cel mai frumos din câte-s pe pământ, / Acolo mi-a fost dat să port un nume, / Acolo mi-a fost dat să fiu cuvânt…// Şi amiroase- acum a mere coapte / Copilăria mea dinspre lumină,/ Cât era ziuă, până către noapte / Paşii Mamei nu aveau hodină, // Cât era noapte, până către zori / Mă-nvăluia cu Duhul ei fierbinte,/ I-au mai rămas aducerile-aminte- / Şi ele amăgind-o uneori…// Când mă citeşte ea e fericită,/ Cuvintele abia de o mai ţin- / “Eşti ostenită, Mamă?” “Ostenită/ Şi parc-aş vrea să m-odihnesc puţin…!” (Eşti ostenită, Mamă…).
Răzbate peste tot precum colţul ierbii din sânul pământului, mândria de moţ îndrăgostit de Munţii Dorului său care împung cerul cu creştetele:
„În Sufletul Poetului- e o altă poveste!/ Descalţă-te, dar, de nu-ţi va fi greu!/ Cum vulturii Moţilor mei de pe creste, / De pe crestele Munţilor Dorului meu… » (Confesiune…)
Cu câtă dragoste învăluie poetul chipul mamei sale : « Astăzi-cuvânt, /Mâine-amintire, / Singur e Drumul / Între / Leagăn şi Stea! / Umbra ta, / Mamă, / E tot mai / Subţire- / Trece lumina-nserării / Prin ea… » (Umbra). La fel de frumoase ca şi versurile memorabile ale lui Grigore Vieru, dedicate măicuţei sale Eudochia şi intitulate : « Făptura mamei » : « Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. // În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti. »
Gând arzător şi mână flămândă – acesta este poetul…supus acestora până la jertfă. Iar celor care se miră atunci când el scrie ceva, poetul le răspunde : « Chiar întrebarea voastră/ E-un poem » (Poetul). Şi nu e de mirare, pentru că : « De-atâta Poezie / Nu mai ştiu / Cine eram/ Din cine mâine/ Sunt…” (Poetul). Se află aici, o superbă încercare de definire a Poeziei şi un Crez artistic pe care Nicoară-Horia îl oferă:
„Când tu mă întrebi, mâna mea scrie, / Gândul sub tâmple e numai văpăi…// POEZIA e semn de-mpăcare aici, / POEZIA e Cerul care te ţine/ Deasupra pământului când te ridici/ Din pântecul maicii, fără ruşine…// Prietene-al meu, ţie îţi zic/ De mă citeşti cu luare aminte-/ Din totul ce este, nu e nimic/ Fără de Dragoste şi fără cuvinte! » (Răspuns).
Iată cu ce unelte scrie poetul: „Voi scrie de-acum cu lumina din stele,/Cu lumina din soarele nostru suprem » (Vis…) Şi mai spune urmaşul lui Horia : « Cu ce am greşit din rostirea ciudată/ Când spuneam lumii că sunt Poet, / Că vin dinspre trasul acela pe roată, / Vândutul meu frate de Fericet… » (Vis…)
Impregnat de Duh, versul poetului pătrunde în suflet. Acolo e ţinta râvnită. Sufletul n-are uşi, n-are ferestre. Cămările lui pot fi goale sau doldora. Şi cei care vor să intre sunt binecuvântaţi. Poetul când scrie, se face duminică-n suflet. Răsare colţul ierbii, soarele, răsar stele. Fiindcă, aşa cum spunea fratele Grigore Vieru, « Poezia ajută soarele să răsară şi femeia să nască. » De aceea, Nicoară-Horia spune : « Când scriu, şi de o vreme scriu mereu, / Se face Duminică în sufletul meu…” (Poem de duminică). Idee reluată şi-n alt poem: „Şi-atunci / Când scriu, / Şi scriu robit / De-o vreme, / Duminică se face-n / Versul meu… » (Eu ştiu…)
Aici, pe pământ, omul e orb, îndeobşte, lumina lăuntrică nu-l ajută să vadă tina în care se scaldă. De aceea, e nevoie de tămăduirea oferită de Dumnezeu. De orbirea spirituală e nevoie să fim mântuiţi, de tina păcatului. Iisus l-a uns pe orbul din naştere cu tină înmuiată-n salivă, tocmai pentru a sublinia că tina, acoperă ca o pojghiţă ochiul interior, acela care te ajută să vezi cu adevărat.
A te recunoaşte orb în plină lumină, a dori să-ţi smulgi de pe retină pojghiţa care te împiedică să vezi lucrarea de jertfă a lui Iisus Hristos, înseamnă mai mult decât smerenie, este o conştientizare condiţiei de om în faţa Creatorului. „Unge-mi cu tină, Doamne, ochii mei, /Cei orbi pe dinlăuntrul lor, Iisuse, / Ca să îţi pot vedea aici cu ei / Picioarele şi palmele străpunse // De cuiele ce le-am bătut şi eu / În fiecare ceas cu o sudalmă, / Alungă-mi de pe suflet norul greu / Şi vremea ce-o mai am să-mi fie calmă!” (Orbul).
Nicolae Nicoară-Horia este un privilegiat. El ştie că e ales pentru o misiune şi face totul ca s-o împlinească. De asemenea, e iluminat de Duh şi doar atunci, el îşi poate comunica propriul suflet: „Duhul / Acela / Îl simt de departe / Arzând peste sufletul meu / Necuprins…/ Când ştiu că el vine/ De la Dumnezeu-/ Ce dulce-i lumina / Acestui Cuvânt!/ Cine-i aude vuietul / Sfânt/ Fericit ca şi mine/ Fi-va/ Mereu…” (Niciodată).
Nu e nici o mirare că Horia-Nicoară şi-a ales drept logodnică Poezia, la fel cum Sfântul Francisc de Assisi şi-a ales-o ca logodnică pe „Domniţa Sărăcie” – Madona Poverta. Drept pentru care socoteşte că trebuie să-i fie, după cum a juruit, până la moarte credincios: „Sufletul meu / În faţa acestui altar,/ Singur mereu, /Se cunună / Cu tine, / Cea plină de Har! / Dată mi-ai fost,/ Între Leagăn şi Stea, / De cine, / De când? / POEZIA mea! » ( Logodnică de fiecare zi. Singur în faţa hârtiei de scris).
Şi, altă oară, poetul spune, deplin încredinţat : « Ce vuiet înfioară trupul meu! / Hârtia doare albă în lumină- / Eu sunt Poetul şi voi fi mereu / Pentru tăcerea care o să vină…” (Cuvintele).
Iar celor ce vor avea răbdarea să se aplece asupra cuvintelor sale, poetul le spune cu smerenie: „Nu mă-ntrebaţi / De ce din versul meu / Vocalele sunt,/Şapte, / Supărate-, / Primiţi-mă cum sunt / Şi sunt mereu, / Iertarea să vă fie / Semn de carte// Din ochii voştri / Obosiţi de har, / Când vor citi Lumina / Din cuvinte- / Şi-ntre coperţi / Închideţi-mă, dar, / Cu pleoapele aducerii aminte…” (Nu mă-ntrebaţi…).
Pastelul, poezia de dragoste răsar ca ierburile-n câmpie în lirica acestui poet.
Dar ele slujesc tot poezia şi sunt pretextul unor imagini metaforice superbe:
“Dureri de muguri” peste tot / Din floarea ce va fi să fie, / Atât cât sunt şi-atât cât pot /Mă las robit de Poezie!” (Poem de primăvară).
Căldură şi generozitate, nevoie de tandreţe şi de comuniune spirituală se degajă din versurile aceste: „Pune-ţi mâna pe sufletul meu, / Cu Dragostea lui te cuminecă, / De-i vineri afară, acolo-i mereu / O caldă şi sfântă Duminică!” (Lectură…)
Nu se puţine ori, citind versurile lui Nicoară-Horia, am plâns în hohote fără lacrimi, şi, printre hohotele de râs-plângând, zburau îngeri. Da, am văzut îngerii cuvântului zburând pe lângă umerii mei aplecaţi peste foile migălite. Poemele sale miros a busuioc şi a floarea numită frumos: Mâna Maicii Domnului. Ce adiere se iscase în încăpere… Şi ce lumini fluturânde… Şi nu mai ştiam, lumină e, tăcere, pasăre, înger sau vis? Iată, poemele aleargă prin sângele meu aţipit şi nu vor să mai iasă afară…
„Aşa mi-a spus mama, odată, demult: / “Ai grijă, copchile, ce scrii, cum vorbeşti!” / De glasul tău, Mamă, eu pururi ascult- / POEZIA mea sfântă care îmi eşti! // Cuvintele acestea nu sunt ale mele, / Ele de dinainte de mine au fost, / Să nu vă miraţi că m-aseamăn cu ele- / Sunt vrednic, oare, să le fiu adăpost?” (Cuvintele acestea…)
Şi nu o dată, am avut exclamaţii de uimire şi surpriză la versuri ca acestea:
„Uşor / Nu e nimenea,/ Nici lăstunul în zbor, / Uşor / Nu e nici Aerul! / În viaţă / Numai odată ţi-e dat / Să îl simţi / Că e greu! / Aerul dintre tine / Şi / Dumnezeu… » (Uşor nu-i nici aerul…).
Nicoară-Horia doreşte ca versul său să fie aidoma unei pâini uriaşe din care să se înfrupte cei flămânzi şi precum norul ce vara aduce ploaie în pustiu, să-i stingă drumeţului para…
Şi răspunsul, celor care întreabă ce-i poezia, este pe măsura harului poeticesc:
“E poezia Duh adevărat, / Ferice, dar, de cel spre care vine, / Învaţă să te porţi cu ea curat / Şi să-i vorbeşti aşa cum se cuvine. // Ea este mirul scump şi tu eşti vasul, / În lumea asta să miroşi frumos, / De i-a fost dat tăcerii tale glasul / Cuvântului să-i fie de folos! // El să-ţi rămână pururea temei, / Lumina lui nicicând să nu te vândă- / Mă-ntreabă unii, Poezia, ce-i?/ Dacă mă-ntreabă ea să le răspundă!” (Retorică).
Despre Crăişorul Munţilor, despre Horia, despre Iancu şi alţi viteji ai neamului, sângele cărora clocoteşte viu peste veacuri în trupul poetului, deşi s-au scris nenumărate şi tulburătoare poeme şi creaţii epice şi dramatice, niciodată nu vor fi de ajuns ca să spele jertfa lor pentru moţi, pentru întreaga românime.
Nicoară-Horia îi pomeneşte-n rugăciunile-poeme, aprinzându-le din cuvinte, lumânări şi făclii pentru urmaşi. El ţine nestinsă flacăra lor pentru cei de azi şi mai ales, pentru cei de mâine. Sunt neamul lui, zdrobitul, pe roata Istoriei.
Nu are cum să-i ignore. S-ar nărui munţii peste creştetul său dacă ar face-o. Pentru că el se socoteşte copilul acestora, fiu de moţ viteaz şi dârz, aprig la mânie şi mare iubitor de ţară: „Eu sunt copchilul moţilor din Munti, /Din Munţii celor înstelaţi pe roată, / Unde sunteţi, “idolii mei muţi”? / Nici nu ştiu dacă aţi fost vreodată? // Dac’am vorbit de voi, de fiecare, / În versul meu de pe acest meleag, / Tăcerea voastră pururea mă doare / Şi numele din care eu mă trag! // Iancule-Avram si Horia, tu, bace, / Cu toţi ortacii care nu mai sunt, / Ce vifor iarăşi nu vă lasă-n pace / Şi-mi tulbură fântâna din cuvânt? / M-apasă aerul ca o dojană / Şi gândul meu are miros de “baie”, / Prin Apuseni, la Roşia Montană / Vâlva aceea nu se mai ogoaie… //Aur, argint, blesteme peste punţi, /Se mută cei plecaţi din cimitire- / Eu sunt copchilul Moţilor din Munţi / Şi voi rămâne până la neştire…”
Locul din inima lui, numit Apuseni, numit Acasă, nu poate fi înlocuit cu nimic, când poetul spune: „Şi vine o vreme când simţi cum te-apasă / Pe sufletul vârstei părerea de rău- / Dorul de-atunci şi Dorul de-Acasă, / Dorul de numele Satului tău…// Ard flăcări albastre acolo pe crânguri, / Unde sunt ascunse comorile- zările, / Copilul, ce eşti, iar începi să te gânguri / Când te cuprind în auz depărtările…// Sunt locuri în lume cu farmecul mut, / Ochii mei le-au citit frumuseţea, deplina,/ Ce-i locul acela în care-ai văzut / Cum se naşte din pântecul maicii-Lumina? // Ce-i Ţara aceea, oriunde-ar fi ea, / Spre care te cheamă-înapoi amintirile? / Se duc în uitare, cum se duce o Stea, / Oameni, păsări, arbori, zidirile….// Şi vine o Vreme când se face târziu / În Dorul peste fântâni-curcubeu-, / Amână răspunsul pe mai târziu, / Locul acela e şi-n sufletul meu!” (Ce-i locul acela?…)
În afară de faptul că este plină de sevă, de înţelesuri, de taine şi de toate ingredientele poeziei adevărate, creaţia lui Nicolae Horia-Nicoară are darul neasemuit de a mişca sufletul şi de a te face să simţi vibraţia, fiorul freatic, pe care ţi-l poate da muzica celestă, ori muzica sferelor. Şi nu se poate să nu fii profund impresionat şi să nu doreşti să te reîntorci la aceste poezii atunci când sufletul ţi-e amar de atâta dulce…
Stilul său este demult format, utilizând toate mijloacele artistice şi stilistice din bagajul liricii, începând cu genurile şi subspeciile poeziei riguroase, clasice, încătuşate-n forme dar care abundă de muzicalitate şi de frumuseţi, aglutinându-se în eufonii fără cusur, până la procedeele moderne de construcţie, fără rimă, ori cu rimă ascunsă, în care ritmul şi muzicalitatea înlocuiesc metodele de tehnica versificaţiei.
Mărturisesc cu mâna pe suflet că, citind aceste vibrante poeme, am dorit imediat să ascult vocea autorului care se confundă cu ele. Este o poezie de înaltă vibraţie patriotică, încărcată de un lirism autentic, specific marilor voci lirice ale României şi ale universalităţii. Şi nu pot a nu subscrie memorabilelor versuri ale lui Ioanid Romanescu,
„Trăiască Poezia şi marii visători!”
Câtă vreme există poeţi, lumea dăinuie. Ei te fac să simţi că viaţa merită s-o trăieşti frumos şi adevărat, în chipul cel mai înalt posibil, ca să-i ridici şi pe ceilalţi pe aceste culmi ale desăvârşirii. Şi dacă nu schimbă lumea, Poezia are menirea de a produce mutaţii sensibile în suflete. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.
Cât priveşte menirea poetului, autorul e conştient că scrisul e o ardere de sine, o jertfă continuă, fără de care nu ar exista Poezie : « Nu vă-ntrebaţi de ce/ Poeţii mor/ Cu fiecare vers pe care-l / Scriu, / De când se nasc întru cuvânt / Ei ştiu- / Aceasta este meseria lor…”
Prin tot ce scrie acest poet, are darul e a emoţiona şi a tulbura peste măsură şi, când îi deschizi slova, nu se poate să nu fii fericit că există oameni cu o asemenea simţire, pe care o împart cu dărnicie, la răspântii, aşa cum îşi împarte roadele sale, „mărul de lângă drum”.

7-8 Cuptor 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on LEAGĂN DE STELE – POEZIA MUNŢILOR APUSENI

Comentarii închise.