Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PĂRINTELE SLOVEI CREŞTINE ŞI RENAŞTEREA SA PRIN CUVÂNT

de Cezarina Adamescu | Septembrie 4, 2009

Licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, în prezent preot stavrofor la parohia din Arduzel – Maramureş, editor fondator şi redactor şef al revistelor de expresie religioasă Slova creştină, Glas Comun şi Slova copiilor, colaborator al altor numeroase reviste din ţară şi din străinătate, autor al unor volume de versuri religioase pentru care a luat numeroase premii literare, autor al unor monografii locale privind bisericile din Maramureş şi al unui volum de „Sfaturi pentru mântuire”, acum, în ipostaza de poet, părintele Radu Botiş oferă antologiei Armonii celeste, un mănunchi de gânduri spirituale, transpuse în vers ori sub formă aforistică. În ele este cuprins Crezul său religios şi cel artistic – ambele într-unul – acelaşi -, împletind credinţa cu fapta şi Cuvântul, într-o fericită alcătuire lirică, spre împărtăşire celor binevoitori să o primească, aşa cum i-a fost inspirată din Înalt.
Îndemnurile părintelui nu sunt în zadar. El ne invită să credem în realitatea divină, pentru că: „Nevăzut, dar în preajmă/ Stă pururi Cel care,/ Purtător de speranţe/ Dă orişicui pacea împlinită.” (Crez).
Radu Botiş ne asigură că, în demersul nostru pământesc, „Nu, singuri nu suntem/ În suflet strângând măsura luminii/ Pe drumul cel bun,/ Nevoie împlinită, / de sacru”. (Crez).
„Şoaptele divine întrecând atotcuprinderea” – recheamă un dor de Înalt, de pacea serafică şi de „liniştea singurătăţii mântuitoare” în locul unde sufletul se simte odihnit întru cele sfinte: „Acolo mă poartă paşii întru împăcare,/ Hotar dintre lumea aceasta şi cer./ Mănăstire de pace străjuind către zare,/ Lume de taină, de etern, de mister.” (Dor).
Cinstirea vieţii monahale, cu tot ce presupune ea: rugăciune, evlavie, pietate, jertfă, îndelungă răbdare, veghe şi smerenie, mortificare pentru cele trecătoare şi lumeşti, închinare şi adoraţie sacră, este pentru autorul de faţă o realitate şi o datorie: „Purtând povara crucii prin locuri singurate/ Un har ceresc veghează dorinţele de veci,/ E o plăcere adâncă la ei ca să petreci / Să guşti înmiresmarea dorind eternitate.// În liniştea aceasta grijitoare/ Un imn de voci înalţă ruga sfântă,/ Credinţa lor îţi dă curaj, te-ncântă,/ Ei veghetorii lumii viitoare.” (Monahism).
Şi într-adevăr, nevoitorii monahi, frăţiorii lui Hristos, desprinşi de lume, rămân pentru ceilalţi oameni efigii ale credinţei şi smereniei, ale ascultării şi curăţiei trupeşti şi sufleteşti, emanând lumină din ochi şi raze de bunătate din inimă, unindu-şi voinţa şi rugăciunea într-un imn de voci care aduc slavă Creatorului şi Mântuitorului, aşa cum noi aducem munca noastră, drept prinos, comunităţii în care ne-am născut şi ne desfăşurăm viaţa, familiei de care suntem legaţi cu fire nevăzute, celorlalte persoane cu care venim pe parcursul vieţii în contact în diferitele împrejurări sociale.
Slujitorul lui Dumnezeu ştie că nu a venit pe lume doar pentru sine, pentru folosul propriu, ci pentru a-l sluji pe celălalt şi mai ales, a aduce foloase comunităţii.
Aceasta este o responsabilitate imensă, şi, dacă n-ar veni de la Dumnezeu, s-ar putea socoti, o povară, o cruce pe care, lucid şi cu demnitate trebuie să ţi-o asumi de bunăvoie.
Prezenţi la chemare fără ezitări sau preget, cei unşi să-L slujească pe Dumnezeu, nu se mai gândesc nici o clipă la ei înşişi, ci doar la ţinta finală: mântuirea sufletelor, cum să-şi împlinească mai bine misiunea, apostolatul lor printre oameni.
„În dorul de iertare rugător” – autorul versurilor, vine sfios dinaintea Atotputerniciei Divine, cu o „Rugă spre închinare”: „Sporească-n mine bucuria sfântă,/ Prinos de roade, gest înălţător,/ Şi grija Ta plăcută, luminândă/ Să mă înveşmânte în chip biruitor.// Auzi-mă-n a rugii îndrăznire/ Prin sprijin necurmat şi mângâieri,/ Mereu prin rostul tainic de sfinţire/ În locul unor prealumeşti poveri.”
Rugăciunea este manifestarea sufletului – de suflet şi pentru suflet. Împreună cu Biserica Cerească, se roagă Biserica Pământească, mlădiţele viei şi mădularele Trunchiului Mistic, al cărui cap este Iisus Hristos.
În „grai sfânt de ocrotire” – credinciosul îşi înalţă vocea către Dumnezeu.
Câte gânduri înfăşurate între acele margini sufleteşti de necuprins cu privirea! Şi câte cuvinte vechi nefolosite încă, în iureşul faptelor diurne!
Pe „Troiţa răbdării” să dăm mărturie de câtă iubire şi câtă nepăsare sălăşluie-n noi, de la crucea-nceputului de ziuă până la crucea amurgului.
„Troiţa răbdării străjuieşte semeţ, / M-apropiu, ating şi dau mărturie/ Că scopul iubirii purtat-a un preţ / Mult prea mare prin Jertfa Cea Vie.// Hristos, rodul tainic, în chip suferind,/ Sfârşise pe cruce sărac şi trudit,/ Dar clipa măreaţă, din morţi triumfând, / Lumina o poartă ca fapt împlinit.// Mănăstire, grai sfânt de ocrotire,/ Fiorul mă cearcă, de revenire.” (Mănăstirea grai sfânt de ocrotire).
Şi, câtă grijă prevenitoare găsim în îndemnul autorului pentru noi: „Dreptul nostru, fiecare/ Să nu-l dăm pe-un blid de linte” (Rugă monahică).
Şi nu în zadar suntem numiţi „Fiii bucuriei” care, doar uniţi în rugă, putem parcurge „Calea înspre ceruri”:
„Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Pe calea înspre ceruri porniţi dar de acum,/ Alegeţi-vă locul în ţara veşniciei/ Şi nu cădeţi sub cruce chiar de e greu pe drum.// (…) / Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând,/ O cale duce numai spre Taina Veşniciei/ Pe când Iisus mai iartă şi mai aşteaptă blând.” (Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei).
Un preot, un păstor sufletesc, meditând la tainele duhovniceşti, pătruns de un dor tainic de cer, de un „ecou de împlinire”, şi un „fior de înalt” care-l fac să năzuiască la biruinţa finală.
„Rămâi ca licăr al veşnicei speranţe/ Tu doar unică şansă – necuprins Dumnezeu,/ Deşi până la Tine par infinite distanţe, / Eşti foarte aproape, eşti aicea mereu” (Meditând).
Pe troiţele înalte, menite să schimbe faţa lumii, dar şi sufletul şi gândul omului, Iisus încă mai sângeră şi Sângele Lui Preasfânt se răsfrânge la lacrima noastră, născătoare de regrete şi izvor de pocăinţă. Şi nu în zadar, pentru că Iisus este prezent în acestea toate, precum pe „altarul jertfirii”.
„Prezent e Mesia în oricare gest/ Gândul spre mâine adânc drămuit,/ Drumul umblării spre locul regesc,/ Atât cât se cade din tot ce am dorit.// Se înalţă troiţe schimbând faţa lumii/ Sunt semne prin care Puterea veghează,/ Trăim revărsarea, belşug al arvunii/ Durerea şi plânsul şi inima trează.// Ne înclinară-vom iarăşi; troiţa semeaţă/ O punte a divinei pe veci revărsări,/ Hristos mai umbreşte cu drag şi povaţă,/ Chemări spre ale vieţii, de veacuri chemări.” (Se înalţă troiţe schimbând faţa lumii).
Poezie esenţială, fundamentală, de factură religioasă, abordând temele majore ale existenţei, creaţia, viaţa, mântuirea, veşnicia, meditarea, contemplarea adevărurilor divine, jertfa, cumpătarea, trupul şi sufletul – toate acestea capătă o semnificaţie aparte în lirica părintelui Radu Botiş, prin modul de tratare original şi prin frumuseţea stilistică a expresiilor. Prin toate acestea, autorul îşi semnează identitatea şi apartenenţa la Poporul lui Dumnezeu, la Slujitorii Cuvântului sacru, un Apostol vrednic împărtăşitor al Tainelor Sacramentale creştine şi al Misterului Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi, într-adevăr, a-L pune pe Dumnezeu drept Cap, mai presus de orice fiinţă mai presus de tine însuţi, înseamnă a nădăjdui la viaţa pregătită ţie din veci, viaţă pe care trebuie să ţi-o pregăteşti cu minuţie încă de aici, în orice clipă a vieţi tale.
„Sus nemurind se’nalţă a păci cruce,/ Simbol măreţ de blândă înduioşare,/ Cea mai curată armă ce străluce/ Pentru creştinii dornici de înălţare.// Priviţi stindardul veşniciei noastre,/ Cu greu purtat de un Hristos ucis,/ El reînviind întru împliniri măiastre/ Spre ceruri cale nouă ne-a deschis.” (Priviţi stindardul veşniciei noastre).
Participând cu modestele puteri omeneşti la Jertfa lui Iisus Hristos, omul poate primi darul cel mai preţios, Învierea Veşnică a Mântuitorului însemnând arvuna învierii noastre: „Mă dor acele cuie încarnate,/ Şi sângele ce curge preasfinţind/ O lume pentru care neuitate/ Sunt patimile lui Hristos murind.// (…) // Ce scump e preţul mântuirii noastre,/ Ce fără vreme a murit Hristos/ Dar înviind în inimile voastre / E darul cel mai scump, mai preţios.” (Patimile mântuitoare).
Dar ce îi cere Iisus unui creştin? Să moară pe cruce în locul Său? Să se lase biciuit, scuipat, batjocorit? Îi cere doar atât: Să-L privească în ochi şi să mediteze Jertfirea. Iar răsplata pentru aceasta este, nimic altceva decât propria mântuire: „Suntem săraci în fapte şi atâta de lumeşti,/ Un gând nu ne încearcă să medităm jertfirea.// (…)/ Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti / Şi darul este mare, e însăşi mântuirea.” (Motiv de meditaţie II).
Pe deplin conştient de condiţia de creatură, pelerin prin Valea de lacrimi, autorul, într-o perfectă măreţie a smereniei spune: „Ce-s fără Tine Bunule Domn?/ Pulberea zilei în vânt,/ O adiere înspre pământ / Gând fără noimă.” (Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine). Pentru ca apoi să mulţumească lui Dumnezeu, după puterile omeneşti: „Fiindcă exist; mă rog de iubire/ Şi gând. Privind cerul străbat prin răstimpuri,/ Tu Doamne de-a pururi chivernisind./ În grija Ta, eu, noi prin/ Legământul jertfei pe veci./ Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine/ Divina lumină acoperind/ Murmurul paşilor mei/ Asemenea celui gârbovit se pleacă genunchii/ Puţină vreme de închinare,/ Tot aşteptând.” Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine).
Sunt de remarcat rândurile lui Daniel Cornea, Redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar, în legătură cu creaţia religioasă a părintelui Radu Botiş: „O ţară creştină are nevoie de poeţi creştini. Pentru că, cine poate exprima mai bine Logosul decât cei care trăiesc în comuniune cu Logosul.
Printre aceştia se numără şi preotul Radu Botiş.
(…) Un om în relaţie cu Creatorul său.
Şi poeziile sale tocmai despre aceasta ne vorbesc. Omul în relaţia de dragoste cu Dumnezeul său. Un Dumnezeu care în dragostea Sa, a dat ce a avut mai scump, pe Domnul Iisus Hristos să meargă pe crucea din Golgota (Ioan 3,16) din dragoste pentru noi.
Esenţa mesajului poeziilor este iubirea pentru că aceasta este esenţa poruncilor şi esenţa Universului.
Şi atunci când nu va mai fi credinţă şi speranţă ca rămâne…iubirea şi poezia.”
Şi tot privitor la volumul „…Ca tămâia înaintea Ta” , de amintit cuvintele călduroase ale pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului:
„Micul volum de versuri sugestiv intitulat <…Ca tămâia înaintea Ta> cuprinde un crâmpei din cugetarea poetică a unui confrate care, în clipele de linişte sufletească, inspirat de muza poeziei, compune nu doar oricum şi orice. Ca o mireasmă de tămâie transpare din versurile măiestrit întocmite, vocaţia autorului şi pentru cele sfinte şi pentru poezie.
Slujitor al altarului străbun prin excelenţă, îmbină în mod armonios divinul cu umanul, cei ce se vor delecta citindu-i opera, se vor lăsa duşi sufleteşte spre înălţimi celeste, asemenea parfumului nor de fum ce emană din titlul volumului de versuri.”
Uniţi într-un Glas Comun cei care slujesc Slova creştină sub înrâurirea şi iluminarea părintelui creator de metafore Radu Botiş, îi aduc mulţumire pentru bunăvoinţă şi strădanie, asigurându-l de preţuirea lor nemijlocită.
Asuprit de teroarea că Timpul se scurge ireversibil, atent la şoaptele Duhului, părintele Raru Botiş imploră Divinitatea să-i vorbească, atâta vreme cât nu-i târziu.
„Vorbeşte Doamne, clipele se scurg/ Şi cerul parcă-i mai sărac de stele/ Par zilele adeseori mai grele / Când totul se-nveşmântă în amurg.// Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / Cărarea se îngustează tot mai mult – / Aş vrea cât mai e timp s-ascult / Cereasca simfonie în surdină.// Şi de-aş mai vrea să mă răsfăţ o vreme / Cu lumea pironită-n pământesc,/ Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / Lipsit de înguste, sumbre teoreme.// Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti / În astă lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă încercare / Pierzaniei, în lucruri nefireşti.” (Vorbeşte – clipele se scurg).
Nu de puţine ori, graţie eufoniei, a muzicalităţii fără cusur, a ritmicităţii versurilor, poemele părintelui Radu Botiş au fost puse pe muzică şi cântate, atât în biserici, cât şi în diferite săli de concert, în ţară şi în străinătate, şi de asemenea, editate pe CD-uri şi DVD-uri sau pe alte suporturi electronice.
Misterele vieţii şi ale morţii nu-l mai tulbură demult pe autor – şi e şi firesc – deoarece e deplin încredinţat că, săvârşindu-şi viaţa pământească, va fi purtat de îngeri „spre locul infinit, dumnezeiesc” (Orizontul tainic se întinde).
Dominând peste toate întinderile cereşti şi pământeşti, Stăpânitor Atotputernic şi Veşnic – este Cuvântul Înţelept al lui Dumnezeu, Nădejdea noastră că vom fi mântuiţi întru Numele Sfânt al Său.
Socotindu-se, pe drept cuvânt, călător efemer şi străin pe pământ, autorului, un lucru i-a rămas: ”Doream să-Ţi spun/ De multă vreme, însă acum/ Lucru curat m-a cercetat/ Cu-al Tău sfat./ Voi lăcrima în rugăciune,/ Gest de căinţă pentru puţinele bune.// (…) Acesta sunt/ Trăind, să renasc prin Cuvânt.” (Confesiune).
Şi într-adevăr, trăind şi întru fiind în Cuvânt şi prin Cuvânt, Radu Botiş speră la Renaşterea prin Cuvântul dătător de Viaţă Veşnică.

31 IULIE 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on PĂRINTELE SLOVEI CREŞTINE ŞI RENAŞTEREA SA PRIN CUVÂNT

Comentarii închise.