Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CÂINII RĂZBOIULUI ŞI PRIZONIERII INFERNULUI

de Ion Măldărescu, | Octombrie 17, 2009

Trăim vremea în care focare ale morţii erup, din ce în ce mai des iar marile puteri ale lumii ţin sfaturi de reîmpărţire a porţiilor şi a supremaţiei asupra altora, ignoră dreptul la autoguvernare în propria ţară, cât şi pe acela de apărare împotriva agresiunilor străine (a se vedea art. 51 al Chartei ONU), nu întâmplător, ci pentru a distrage atenţia lumii de la năzbâtiile preşedinţilor americani, care au izbutit să dea altă destinaţie Casei Albe sau să agreseze popoare sub pretextul democraţiei.

Emisari occidentali de operetă se agită ca nişte marionete, stârnind câinii războiului să iasă din vizuină. Jocul acesta extrem de periculos a reuşit să nemulţumească ursul din răsărit, iar noua ediţie a războiului rece aşteaptă momentul potrivit pentru a-şi arăta resursele.

Butoiul cu pulbere din Balcani, încălzit peste măsură, a împins Europa „Pe marginea prăpastiei!” şi nu mult a lipsit ca focul să cuprindă aproape întreaga lume, cu urmări asupra cărora nu vreau să insist.

În astfel de împrejurări, scriitorul George Voica, prinţul vâlcean al metaforei, a semnat romanul-document PRIZONIERII INFERNULUI. Cineva, acolo Sus, le potriveşte pe toate şi nu oricum. Inspiraţia autorului de a crea un dialog sui generis cu câţiva din eroii romanului, participanţi la confruntările de pe fronturile celei mai mari conflagraţii pe care omenirea a avut-o până acum, a fost de bun augur.

Răsfoind paginile cărţii, sentimente contradictorii pun stăpânire pe gândirea şi pe reacţiile cititorului: groază sau dispreţ, compasiune, admiraţie, disperare, milă faţă de inamic, om şi el, cum spune autorul.

Toate acestea te însoţesc, trezesc interesul, de la primele rânduri ale romanului şi până la ultimele pagini ale celui de-al doilea volum.

Debutul deceniului al patrulea al veacului trecut, vreme de cumpănă pentru omenire, şi-a pus amprenta nefastă şi asupra României. Părăsiţi de aliaţii tradiţionali, preocupaţi de soarta proprie, românii s-au găsit la cheremul a două mari puteri şi împinşi să lupte, pe rând, alături de una, împotriva celeilalte. Urmare a ultimatumului sovietic, în anul 1940, Armata Română a primit ordinul să părăsească Basarabia. Dureroasele aduceri aminte ale acestui episod sunt relatate de Gheorghe Huidu, prin intermediul condeiului lui George Voica: „Trecând prin Chişinău, ne-am trezit că, de sus, de la balcoane, de la ferestre, se arunca în noi cu borcane pline cu apă, cu… spărgându-ne capetele. După vorbele spuse stâlcit româneşte, am înţeles că cei ce-şi băteau joc de noi erau evrei. Noi nu le făcusem nimic. Eram în ţara noastră, pe pământ românesc […] Am ieşit din Chişinău cu un gust amar. În ţara ta să fii batjocorit de străini.”

Tot în 1940, Diktatul ne-a răpit nord-vestul ţării, făcut cadou Ungariei horthyste. A urmat ziua de 22 iunie 1941, când ordinul Mareşalului a sunat sec: „OSTAŞI, VĂ ORDON: TRECEŢI PRUTUL!”. Astfel a început odiseea ostaşului român, pentru readucerea la trupul ţării a meleagurilor Basarabiei şi a codrilor voevodali ai Bucovinei. Urmare a înţelegerii
încheiate şi a legilor aspre ale războiului, românii au fost obligaţi să treacă mai târziu dincolo de graniţa de est a ţării, să treacă Nistrul, alături de germani.

Cutremurătoarele scene ale luptelor de pe frontul de răsărit sunt descrise deosebit de realist de autor, încât cititorul este transpus în mijlocul evenimentelor la care participă o dată cu cititorii romanului. Iată una din „operele” soldaţilor Armatei Roşii, comise împotriva românilor: „Atâta cruzime nu mi-a fost dat să văd până astăzi, la bătrâneţe. Îmi venea să vărs.” – punea Gheorghe Ionescu, unul din personajele romanului. „După ce am văzut grozăvia aia, cu mâinile şi picioarele
retezate cu toporul şi cu p… băgată în gură, mi-am zis că de aici încolo, oriunde voi fi pus să lupt, să ucid, nu voi avea pic de milă, nici cât să pui în vârful acului. Le dăduseră în genunchi, de două-trei ori cu toporul, să-l reteze… Am luat picioarele unuia, de sub cap şi i le-am pus lângă genunchi, să văd dacă erau ale lui, pentru că, deşi îl vedeam cu ochii mei, nu-mi venea să cred.”

O altă imagine de coşmar, desprinsă parcă dintr-un film horror, dincolo de închipuirea unui om normal, este prezentată cititorului printr-o descriere apocaliptică: „[…] umblând prin pădure, cu degetul pe trăgaciul pistolului automat, am văzut o scenă care m-a cutremurat: jos, pe frunze, era o femeie despicată pe jumătate, de la craci la bărbie, sfârtecată de o
schijă, iar la ţâţa ei, un copilaş de câteva luni… Copilul sugea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am pus arma jos şi l-am luat în braţe. Era un copil oacheş, frumos, care se uita la mine fără nici o teamă… mi s-a lipit de obraz… şi-a pus căpşorul pe gâtul meu, lângă ureche şi gungurea…

Dumnezeii măsii de viaţă! Îmi venea să-mi pun arma la tâmplă şi să termin o dată cu nenorocita asta de viaţă…”

Prin intermediul eroilor cărţii, George Voica ne poartă de la Oceanul Îngheţat de Nord, la minele din Dombas, făcându-ne părtaşi cu suferinţele prizonierilor din lagărele sovietice, cu speranţele lor de reîntoarcere acasă. Impresionantă este scena de rămas bun dintre prizonierul român gata de plecare şi frumoasa, afectuoasa, dar vremelnica parteneră de suferinţă, Marusia, alături de fructul dragostei lor, micuţul Vania, ambii rămaşi pe peronul unei gări din ţara străină.

În august 1944, actul iresponsabil şi imprescriptibil de trădare al unui suveran infantil, a constituit o surpriză plăcută şi nesperată pentru „aliaţi”, dar cu urmări catastrofale pentru români. Nici un popor nu şi-a lipsit propria oaste de conducătorul ei de facto, în toiul luptei cu inamicul. Regele Mihai a comis acest sacrilegiu, iar cel care a plătit cu
sânge şi privaţiuni inimaginabile a fost ostaşul român. Fostul aliat, Germania, i-a pus pe piept o etichetă dezonorantă pe care nu i-a desprins-o nici astăzi: TRĂDARE! Cu această povară, umilit de propriul rege, care i-a interzis să opună rezistenţă, cu lacrimi de umilinţă în ochi, soldatul român a fost silit să se predea fără luptă. Mulţi dintre cei 170.000 de
ostaşi români, căzuţi în prizonierat, în zilele lui august 1944, au îngrăşat taigaua sau stepele ruseşti. Nu s-au mai întors la familiile lor.

Românii s-au trezit între două armate care îi ataca: pe de o parte reacţia firească a fostului aliat, pe de alta, violenţa caracteristică a stării de război cu invadatorul, astfel încât, între 23 august şi 12 septembrie 1944, România s-a aflat în stare de război şi cu Germania şi cu Uniunea Sovietică.

Harul scriitoricesc al lui George Voica sintetizează, cum rar am văzut, gândurile lui Ion Drăghici, militar român: „Va să zică, am luptat cu nemţii până la Stalungrad, am scăpat să fiu prins de ruşi până la 23 august’44, când, în ziua aceea, chiar şi după, românii au fost făcuţi prizonieri şi trimişi în lagărele din nesfârşita Rusie. Apoi am luptat de partea ruşilor, am eliberat aproape singuri Ardealul şi Ungaria, am căzut prizonier la nemţi, am fost eliberat de americani, cehoslovacul mă primeşte, iar rusul vrea să pună mâna pe mine, ca să nu am parte de copii şi de nevasta mea, nici după atâţia ani de război şi de mizerie. Acesta nu-i altceva decât un blestem al poporului ăstuia, ca şi cum ar trebui să plătească cine ştie ce fărădelegi pe care nu le-a făcut niciodată! […]

Pentru toţi anii aceia am acum o pensie care nu-mi ajunge nici pentru pâinea pe două săptămâni.”

Care dintre meritele autorului este mai mare? Acela de a fi căutat, de a fi găsit şi de a fi convins pe foştii prizonieri să-şi depene dureroasele amintiri, sau incontestabilul său talent de a prezenta, cu un farmec aparte, gândurile şi impresiile acestor legende vii? Amprenta scriitorului este vizibilă. Ea impresionează plăcut cititorul, printr-un grai simplu,presărat
cu izbucniri de înaltă sensibilitate artistică.

Una din particularităţile poporului român este exprimată sublim prin gura lui Ion Berbecel: „Noi, românii, suntem învăţaţi să bem apă de izvor şi după mămăligă şi o ceapă spartă cu pumnul, dar ne place s-o mâncăm pe masa noastră, pe iarba din poiana noastră, vara, când cântă cucul de răsună pădurea. Asta-i diferenţa dintre noi şi alţii!”

Romanul-document PRIZONIERII INFERNULUI se încheie cu o constatare amară, ce se prăvăleşte asupra neamului românesc, ca un blestem nemeritat: „Tot ce-am cucerit noi, cu preţ de sânge, au luat alţii! Pe tabla de şah a
lumii, noi am pus lacrimi împietrite, iar puternicii lumii au scuipat pe ele şi le-au zdrobit cu bocancii!”

Pentru suferinţele martirilor şi pentru destinele acestui neam, ruga marelui Nicolae Iorga suna a literă de evanghelie:
„Dă, Doamne mintea Ta cerească acelora care au să ducă ţara românească în zilele greutăţilor celor mari! Dă, Doamne, bună înţelegere între toţi cei buni şi destoinici, iar gurile vorbitoare de rău, opreşte-le de a rosti şi zădărniceşte faptele cele rele pe care răii le găsesc! Dă, Doamne prieteni credincioşi ţării şi neamului, iar duşmanii orbeşte-i şi
ia-le înţelegerea! Dă, Doamne României, dă poporului românesc întreg, tot dreptul lui căci mai mult nu-ţi cere! Ajută-ne Doamne în ceasul rău, căci din părinţi în fii, mult am mai răbdat pentru tine! Amin!”

Agero, Stuttgart
www.agero-stuttgart.de

Topice: Recenzii | Comments Off on CÂINII RĂZBOIULUI ŞI PRIZONIERII INFERNULUI

Comentarii închise.