Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (29) – Dorinţă şi Teamă (1)

de Florin Bădican | Octombrie 18, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI  

DORINŢĂ ŞI TEAMĂ 1

După un periplu care ne-a edificat doar cât să întrezărim drumul pe care prietenii întru aceeaşi credinţă creştină vor încerca să ajungă în viitor, să poposim pentru puţină vreme la spitalul unde aşa cum bine ştim, era internat căpitanul Mihai Marghiloman; În iarna care se abătuse fără milă asupra Basarabiei, viaţa pacienţilor din acel spital improvizat şi lipsit de cele necesare, devenise un calvar din care foarte puţini trăgeau nădejde că vor supravieţui; Pentru ca răul să fie şi mai rău, răniţii care zăceau în paturi pline cu păduchi, dar şi pe cimentul rece, suportau tăcuţi şi frigul care în condiţiile de atunci, devenise inamicul număru unu; Salonul în care zăcea căpitanul Mihai Marghiloman, după ce o parte din trupul său fusese retezată doar ca să îngraşe viermii pământului basarabean, se bucura de puţină abureală; Nu este cine ştie ce căldură, da oricum este mai bine ca în alte saloane, obişnuia să spună sora care în ciuda ordinului primit, continua să rămână alături de căpitanul său drag; Odată cu sosirea iernii, activitatea în spitale şi mai cu seamă în cele de campanie, devenise un chin de care nimeni n-avea cum să scape; Cum lipsa materialului tehnico-sanitar nu era de ajuns, în foarte multe spitale din Basarabia, se simţea o acută lipsă de pesonal cu o bună pregătire medicală; Directorul spitalului care după câte ştim fusese amenajat într-o şcoală, făcea eforturi disperate pentru ca măcar unul din zece pacienţi să supravieţuiască şi cu ajutorul Celui de Sus, să ajungă în mijlocul familiei care-l aştepta cu atâta înfrigurare; Ţinea mult la personalul alături de care trudea aproape non-stop, dar nu putea să nesocotească la nesfârşit ordinul care deacum se repeta; Dintr-un asemenea motiv, directorul o chemă pentru clarificări pe sora Maria Basarab; Disciplinată, amanta căpitanului intră-n cabinetul care până la începerea războiului declanşat de nazişti, fusese magazia şcolii.

-Soră, eu înţeleg destul de bine motivul pentru care dăduşi buzna în spital, dar pentru a nu fi arestată, cred c-ar fi bine să te prezinţi cât mai repede cu putinţă, la unitatea de unde-ai dezertat.

-Am înţeles domnule doctor, raportă sora care deacum încerca să îşi păstreze calmul necesar, dar eu n-am dezertat de nicăieri.

-Numeşte-o cum vrei soră Maria, dar indiferent de motiv, comandantul unităţii tot dezertoare te socoteşte; Acum ai înţeles de ce?

-Domnule doctor, de vreme ce-am plecat voluntară pe front şi n-am fost mobilizată asemenea soldaţilor, cum să fiu dezertoare? Păi dacă eu n-am avut nici-un angajament, de unde să dezertez?

-Am înţeles soră Maria, ordonă directorul ştiind bine ce spune, numai că voluntar, nevoluntar, pe front ordinul se execută nu se discută; Acum ai înţeles?

-Am înţeles dom director; Măcar atâta să fi învăţat pe frontul care ştie doar să ucidă.

-Cred că ştii prea puţine soră Maria şi dacă ar fi să luăm aminte la tot ce ne spun sfinţii părinţi, poate nici nu-i chiar atât de rău; Ai înţeles rostul?

-Ce vreţi să spuneţi domnule doctor, raportă sora care deacum se simţea mai mult decât jignită în onoare şi pregătire? Că eu aş fi săracă cu duhul, sau ce altceva insinuaţi?

-Nu insinuez nimic soră Maria; În faţa Domnului, toţi oamenii sunt la fel de săraci.

-Aveţi dreptate domnule director, iar o voluntară care orice-ar face tot dezertoare rămâne, nici nu poate să aibă cine ştie ce pretenţii.

-Da soră Maria, numai că indiferent de voinţa noastră, cu toţii suntem nişte voluntari care mai de voie mai de nevoie, încearcă să-şi păstreze puţinul care în inima poetului a însemnat doar sărăcia şi nevoile şi neamul care în ultima instanţă este singura noastră bogăţie.

-N-aveţi dreptate domnule doctor, raportă sora care deacum întrecea măsura bunului simţ; Nu toţi românii şi-or pus pielea la saramură, doar pentru apărarea sărăciei pe care tot dumneavoastră o puneţi în cârca neamului aşezat de istorie, la răscruce de vânturi potrivnice; Dom doctor, punându-se bine cu friţii, unii stau numai în cafenele, se distrează cu tot felu de pipiţe şi nici nu le pasă de sângele care în doar câteva luni de război, a înroşit pământul dintre Prut şi Nistru.

-Da soră Maria, raportă directorul care deacum părea prins în oarece încurcătură, numai că dincolo de crudul adevăr, nu toţi sunt nişte profitori care-n spatele frontului îşi văd doar de noianul intereselor meschine; Eu aşa gândesc soră Maria Basarab, iar pentru curajul de-a te angaja voluntar pe frontul româno-rus, vreau să te asigur de toată consideraţia mea.

-Vă mulţumesc domnule doctor, raportă sora care deacum era nevoită să recurgă la o nouă şi firească stratagemă, dar nu-i nevoie de atâta laudă; Dacă-mi ordonaţi voi pleca şi gata, dar vă rog să nţelegeţi că cel puţin deocamdată, nu-l pot părăsi pe căpitanul Mihai Marghiloman; Aşa cum bine cred că ştiţi, domnul căpitan se simte destul de rău şi dincolo de suferinţa îndurată, este ceva care…,

-Ce-ar putea să mai fie soră Maria Basarab? Nu ajunge atâta durere şi atâta suferinţă?

-Cred că trebuia să vă spun de la început domnule doctor, rapotă sora care deacum rătăcea cu privirea-i rugătoare, dar fiindu-mi ruşine am tot amânat.

-Bine soră Maria, dar de ce te ruşinezi? Ai furat viitorul cuiva?

-Da domnule doctor; Eu am furat dragostea căpitanului Mihai.

-Şi dacă nu-ţi este cu supărare, ce-ai făcut cu atâta dragoste?

-Pe vremea când căpitanul era întreg la trup, am rămas însărcinată domnule doctor; Poate nu trebuia, dar acum este mult prea târziu.

-Şi mie de ce dracu nu mi-ai raportat, întrebă şi nu fără motiv doctorul Adorian Lupescu? Soră inconştientă, păi tu crezi că tăcerea care doar teoretic este de aur, te ajută prea mult?

Sora Maria tocmai încerca să găsească fie şi cea mai firavă justificare când, sora Ilinca năvăli în cabinet şi disperată începu să strige:

-Le împuşcă bolşevicu dom director; Le împuşcă pamândouă, mâncălar viermi pământului să-l mânce pă cremenalu ăla nenorocit.

-Da linişteşte-te femeie şi spune-mi cine mai fuse împuşcat, întrebă directorul care neştiind ce să mai creadă, se ridică în picioare?

Cuprinsă de emoţie şi furioasă peste măsură, Ilinca tocmai se pregătea să explice directorului Adorian cele întâmplate când, prin dreptul uşii trecură în mare grabă brancardierii care în echipe de câte doi, abia dacă mai duceau targa încărcată.

-Bine mă omule, întrebă sora Maria, pe sanitarul care abia dacă-şi mai târa picioarele betege, dar ce dracu s-a întâmplat cu cele vdouă femei?

-Soră, raportă furios sanitarul, să vie mai repede domnii doftori; Mă fată, tu înţelesu-mai?

-Domnule director, raportă şi nu fără motiv doamna Maria, eu cred că sunt două femei rănite şi încă foarte grav; Cel puţin asta am înţeles de la Ilinca, iar sanitarul părea cam rătutit.

-Să mergem soră, ordonă directorul care cu toată oboseala datorată vârstei, dar şi programului non-stop, ieşi din cabinet şi se îndreptă în mare grabă, spre sala de operaţii.

Peste tot uşile saloanelor care până nu demult fuseseră clase în care timp de aproape douăzeci de ani se predase fără oprelişti limba română şi credinţa creştin-ortodoxă, erau deschise, sau nu mai erau deloc; Scoase din balamale, uşile erau făcute ţăndări şi aruncate în sobele instalate ad-hoc; În haosul care deacum cuprinsese spatele frontului, satrapii Infernului Roşu deschideau ferestre şi uşi, pentru ca prin ele stihia morţii să pătrundă cât mai nestingherită în mădularele celor care se făceau vinovaţi doar pentru că se născuseră români într-o ţară numită România; Într-un asemenea context, bolşevicii care jurând credinţă Satanei, învăţaseră de la tătuc să ucidă cu foarte mult sânge rece şi asta numai pentru a supravieţui cu orice preţ, au asasinat două asistente; Sora Riduşan, una din cele mai bune şi mai conştiincioase din spital, era o doamnă trecută bine de cincizeci de ani şi în plus poza într-o femeie cumsecade cu mai toată lumea; Unica ei fiică murise în anul invaziei ruseşti şi o lăsase cu două nepoţele şi c-un ginere care dincolo de băutură, era un împătimit jucător de cărţi şi zaruri măsluite; Pentru a scăpa de datorii, dar şi de cămătarii care deacuma îl somau să plătească, podoaba de ginere dispăru odată cu barbarii alungaţi de armata română; Rămase singure în casă, nepoatele care prin voia celui mai nemilos destin, rămăseseră orfane şi la mila Domnului, începură a se juca cu păpuşile făcute din cârpe, de bunicuţa lor dragă şi scumpă.

-A me e mai fumoasă şi mai alătoasă decât a ta, începu a se lauda şi nu fără motiv domnişoara Alina, mai mare cu doi ani decât sora ei Miruna.

-Ba a me e mai mumoasă, ripostă surioara care încurajată de bunicuţă, avea mereu dreptate.

-Ia mai taci tu din gulă; A me e mai fumoasă şi mai alătoasă.

-Ba a ta e mai ulâtă şi mai mică; Aşe spunea şi bunicuşa me.

Ciorovăiala celor două fetiţe continuă până când obosite, se culcară în patul de lângă sobă; Cu gând de-a se trezi doar când va veni bunicuţa care cu greu mai găsea păpicul numai bun pentru nişte guriţe mult prea înfometate, cele două surioare adormiră îmbrăţişate.

-Ceva şanse soră Maria? Dă-mi voie te rog; Poate reuşim s-o salvăm de la moarte.

-Da domnule doctor, dar sora Riduşan este moartă şi noi nu mai putem face nimic.

-Am înţeles soră Maria Basarab, dar refuzând moartea, ceva tot ar trebui să facem.

-Vă înţeleg optimismul domnule doctor, dar nişte oamenii ca noi ce Dumnezeu pot face?

-Nu ştiu ce vrei să spui, dar oamenii pot să facă multe; De aceea îţi ordon ca în această seară, să mergi la locuinţa sorei Riduşan; Încă nu ştii, dar biata femeie…,

-Ce trebuia să ştiu domnule doctor? Alte nenorociri macabre?

-Soră, femeia care abia dacă a plecat la Dumnezeu, a lăsat în casă două nepoţele mici; Acum fetiţele sunt singure şi atât de flămâde.

-Am înţeles domnule doctor; Voi merge negreşit la cele două fetiţe, dar mai întâi de toate aş vrea să refac pansamentul căpitanului Mihai Marghiloman.

-Nu-i timp soră Maria, iar de căpitan Mihai Marghiloman mă voi ocupa personal, după vizita de seară; Acum spală-te şi îmbracă-te; Nu dalceva, dar văzându-te însângerată, oamenii vor crede că vii de la cine ştie ce abator.

-Da dom doctor şi nici n-ar fi prea departe de crudul adevăr.

-Un adevăr care în contextul deacum, nu serveşte nimănui.

-Am înţeles şi vă mulţumesc pentru înţelegere domnule doctor, dar când vreţi să plec?

-Dacă nu vrei să te prindă întunericul pe străzile pustii şi pline de gropi, trebuie să pleci chiar acum; În oraş se întâmplă multe nenorociri, dar mai cu seamă la lăsarea întunericului.

-Domnule doctor, se lamentă şi nu fără motiv sora Maria Basarab, deşi-mi este cam ruşine, vă raportez că în buzunar n-am o para chioară.

-Bine soră Maria, dar ce-ai făcut cu banii? Doar nu s-au dus în contul ciubucului tradiţional.

-Da dom doctor, dar din păcate, n-am avut încotro şi ce bruma mai avea domnul căpitan s-au dus în buzunarele chirurgului; Iertaţi-mă, dar nu cred că v-am spus cine ştie ce noutate.

-Nu soră Maria, nu mi-ai spus cine ştie ce noutate medicală.

-Măcar dacă aş avea de la cine să împrumut câţiva crăiţari.

-Bine soră cheltuitoare, dar tu când primeşti simbria?

-Nu vă supăraţi domnule doctor, dar de unde atâta simbrie?

-Cum de unde soră Maria? Păi ca orice om care munceşte, n-ai un salariu?

-Salariu? N-am avut niciodată domnule doctor; Aşa cum cred că v-am mai spus, eu am fost o voluntară care s-a mulţumit doar cu ce-a făcut.

-Da soră Maria, dar pentru munca făcută trebuia să ceri leafă.

-Aveţi dreptate domnule doctor, se declară de acord doamna Maria Basarab, dar cum eu n-am fost înrolată, cui Dumnezeu să cer salariu?

-Comandantului; Doar nu erai un pom la margine de drum.

-Da domnule doctor, numai că pomii de la margine de drum, dacă n-au cine ştie ce rod bogat, măcar se bucură de umbra pe care o fac pământului, raportă şi nu fără motiv sora Maria.

-Soră Maria, dacă Eva nu întâlnea mărul care s-o ademenească la marele păcat, ai idee cum ar fi arătat lumea şi întreaga noastră planetă?

-Eu mă gândeam la pomii de rând, dar în cazul în care Eva nu păcătuia muşcând din mărul interzis doar din pricini care ţin de voinţa divinităţii, lumea arăta diferit sau nu era deloc.

-Soră Maria, doar aici gândurile noastre par să se întâlnească; Din păcate, cam târziu.

-Mă bucur dom doctor, dar cum lumea are gânduri din cele mai diverse, poate c-ar fi mai bine dacă iluziile care n-au fost mărturisite, n-ar fi chiar atât de ascunse în esenţa lor demonică.

-Păi dacă nu ar fi atât de ascunse, n-ar mai fi gânduri soră Maria; Acum nu mai sta ca un stâlp de telegraf şi ia loc pe scaunul de colo; În ceeace mă priveşte, raportă trist directorul improvizatului spital, la vârsta de care încă mă bucur, eu doar gânduri mai pot avea.

-Domnule director, raportă sora, tulburată de tristeţea care din păcate încorseta faţa bătrânului doctor, în gândurile care deocamdată n-au fost furate, nu aveţi cine ştie ce ordin şi pentru mine?

-Ştiu la cine te gândeşti soră Maria; Având în vedere starea în care te afli, m-am gândit să cer aprobarea comandamentului, pentru ca măcar o vreme, să mai rămâi în Chişinău.

-Mulţumesc frumos domnule doctor, dar nu cred că sunt într-o stare de plâns.

-Acuma nu soră Maria, dar când bebeluşul pe care-l porţi în pântec, va începe să facă năzbâtii, vor apărea şi adevăratele probleme.

-Aveţi dreptate, dar dumneavoastră hotărâţi domnule doctor.

-Eu hotărăsc, dar cu adevărat fericit este tăticul bebeluşului.

-Da dom doctor, dar cât de fericit poate fi un căpitan infirm?

-Soră Maria, se pare că unii oameni cunosc repede adevărata fericire, în timp ce alţii o cată cu lumânarea şi pân la urmă tot n-o găsesc, completă directorul Adorian, după care zâmbind părinteşte, înmână viitoarei mame, un plic în care pusese nişte bani româneşti.

-Mulţumesc frumos domnule director, dar asta ce naiba înseamnă? Aşa cum bine cred că ştiţi, eu niciodată n-am fost o marfă numai bună de vânzare.

-Ai spus un lucru care mă bucură; Cum în plicul acesta este leafa pe care ţi-o plătesc eu, doar până când statul român va fi în stare s-o facă, acum fă bine şi nu mă mai ţine cu mâna întinsă.

-Am înţeles domnule doctor, întrebă sora Maria Basarab, gândind parcă la un viitor incert, dar când va fi în stare de ceva statul român?

-Habar n-am soră Maria, dar după o vreme de schimbări cu profunde implicaţii sociale, doar tu vei putea să răspunzi la această delicată întrebare.

-Se poate domnule director, dar în cazul în care vremurile vor fi la fel de tulburi sau chiar mai sângeroase, cui mai foloseşte răspunsul meu?

-Soră Maria, din păcate, eu nu sunt prezicătorul care să-ţi poată spune cu prea mare exactitate, cum va fi vremea în viitorul la care te gândeşti, dar toţi cei care astăzi înoată prin noroiul războiului, vor rămâne nişte pilde pentru urmaşi; Bine ar fi ca măcar o parte din băştinaşii timpului care mâine vor inunda aceste meleaguri, să vă urmeze exemplul.

Aflîndu-ne în miezul timpului trecut, nu cred c-ar fi rău pentru urmaşi, să-i arătăm cu degetu pe călăii mijlocului de veac; Să fie gestul degetului arătător, un punct de pornire pentru procesul în care cei în drept ne vor judeca? Cel puţin deocamdată, neavând timp şi nici puterea de ai judeca şi condamna pe demonii care dintr-o absurdă plăcere sileau milioane de orfani să păşească fără voie într-un viitor incert, doamna Maria plecă în mare grabă spre locuinţa bunicuţei Riduşan; Trecuse cu puţin de ora nouăsprezece şi oraşul Chişinău părea aproape pustiu; Doar pe alocuri, câte-un câine vagabond încerca cu nişte jalnice ham-hamuri, să tulbure liniştea oraşului care-şi vindeca cu greu rănile făcute cadou de vandalii sovietici; Trecătorii, altfel destul de rari şi înfricoşaţi peste măsură, se furişau pe lângă nişte garduri dărâmate, încercând să ajungă cât mai repede cu putinţă în curtea casei; Sora Maria tocmai intrase pe strada la capătul cărea se afla căsuţa defunctei colege când, din întunericul care învăluia oraşul clădit pe amintirea străbunilor, trei indivizi o acostară c-o brutalitate pe care doar fiara din omul mărunt o putea zămisli şi promova într-o manieră de neimaginat cu doar câţiva ani în urmă; După ce-i astupară gura c-o cârpă contaminată cu cine ştie ce mizerii comuniste, traficanţii de carne vie o imobilizară în timp record şi grăbiţi din motive lesne de înţeles, o aruncară în birja care nu întâmplător apăruse în locul în care sora fusese acostată c-o brutalitate bolşevică.

-Hai bă, dă-i drumu, ordonă furios unul dintre haidamaci.

-Tot acolo vrei s-o ducem şi pasta, întrebă nervos birjarul?

-Da mă bou dracu şi pleacă mai repede dacilea; Ai înţeles?

După o vreme de mers pe străzi şi străduţe pline doar de gropi şi noroi, în cele din urmă birja opri într-o curte aflată în afara oraşului; În timp ce doi dintre haidamaci o înşfăcară şi-o aruncară într-o pivniţă, un tovarăş care după voce era şeful grupului care se ocupa cu vânătoarea de puicuţe, intră în casa cufundată în întuneric; Blumenfeld, un ovreu care negustorea fete tinere pentru plăceri trupeşti, sta în faţa căminului care încă mai răspândea o căldură plăcută şi ademenitoare; La lumina focului care bine întreţinut ardea în uriaşul său cămin, ovreul care nu depusese armele tinereţii, era desfătat c-o măiestrie demnă de invidiat, de nişte târfe numai bune de aruncat la ghena istoriei.

-Trăiţ dom Blum, salută ritos haidamacul; Am venit cu marfa.

-Cine dracu eşti şi cum dă intraşi în casă, înjură furios evreul?

-Cum dă nu mă mai cunoaşteţi dom Blum? Eu sunt Ivanuşca.

-Tu eşti Ivanuşca? Mă băiete, încercă evreul o firavă justificare, la cât sunt de cătrănit, uite că nici nu te-am recunoscut.

-Păi ce păţârăţi dom Blum? Doar nu sunteţi bolnav, întrebă rânjind şeful haidamacilor, în timp ce se aşeza pe un scaun de-a dreapta ovreului?

-Mă băiete, adăvărul e că de câteva zâle mă cam lupt c-o răceală blestemată, se lamentă ovreul şi nu fără motiv, dar din păcate, nu acesta-i baiu care deacum mă supără şi mă îngrijorează.

-Fiecare cu baiu care-l doare dom Blum, dar cum afacerea-i afacere, eu ce dracu fac cu femeia pă care numa ce-am vânat-o pentru dumneavoastră?

-Ascultă Ivanuşca, ordonă ovreul c-o voce tot mai precipitată, tu fă ce vrei cu târfa pescuită, dar afaceri cu puicuţe pentru cocoşii cu parale grase, eu nu mai fac; Asta până când n-am să ies din nişte încurcături ce par a fi al dracului dă încurcate; Mă băiatule, acum ai înţeles pricina?

Văzând că din cine ştie ce pricină, ovreul nu poate sau nu vrea să-i achite marfa pentru care-şi riscase libertatea, haidamacul înjură de câţiva sfinţi, după care ieşi din casă; Tocmai se gândea ce ar putea să facă cu puicuţa vânată doar pentru plăceri trupeşti, camarazii care încă mai făceau de pază în faţa improvizatului bulău, întrebară supăraţi:

-Şi noi ce dracu facem bă Ivanuşca, mai stăm mult pacilea? Nu dalceva, dar pă un frig ca ăsta, numa dă mueri n-avem chef şi poftă.

-Dă-te la o parte mă bou dracu, ordonă haidamacul şef, după care intră în pivniţa unde nervos, începu să pipăe cu vârful bocancului, prin paiele bune doar pentru porci şi comunişti.

-Mă Ivanuşca, nu ştiu cine dracu fuge pă drum; Hai mă, ieşi afară şi lasă muerea în pace.

-Ce vrei mă bou dracu, întrebă haidamacul care deacum încerca să se răzbune? Păi oamenii nu are voie să mai meargă pă drum?

-Da mă Ivanuşca, dar cum cineva bate ca nebunu în poartă, eu nu ştiu ce dracu să fac.

-Mă boule, dacă nu mă laşi s-o regulez pă româncă, să ştii c-am să ies afară ş-am să te regulez pă tine; Ai înţeles mă cretinu dracu? Dar tu unde pizda mătii te-ai băgat fă putoare, înjură bolşevicul care dând să se întoarcă, se împiedică şi căzu lângă sora care speriată, începu să ţipe după ajutorul care din păcate, nu avea de unde să vină?

În acele vremuri, românii nu s-au aşteptat la înţelegere şi ajutor din partea bolşevicilor; Prin hotărârea pe care destinul o luase peste capul românilor, sora Maria urma să cadă victimă barbariei; Din fericire, naziştii care în goana lor nebună, îi vânau pe evrei doar ca să-i ardă de vii în cuptoare, hotărăsc să-l ridice pe ovreul Blumenfeld, în chiar ziua execuţiei; Cum paradoxal răutatea are şi părţi bune, naziştii intrară în curte şi furioşi, îi somară pe bolşevicii care rămăseseră de pază:

-Voi cine dracu sunteţi, ordonă nazistul, în timp ce ameninţa cu pistolul care din totdeauna era pregătit pentru tragere în oameni vii?

-Noi suntem angajaţi la dom Blumenfeld, raportară haidamacii care mai speriaţi ca niciodată, ridicară mâinile în sus.

Auzind cum vorbăria rusească se amesteca cu graiul german, vânătorul de carne vie renunţă la sexul româncuţei, după care începu să se îmbrace în mare grabă; Cum sora Maria nu mai contenea să urle, ofiţerul care deacum încerca să facă totul într-o firească tăcere, ordonă furios:

-Soldat Fritz, intră şi vezi dă ce dracu urlă animalul din coteţ.

-Her ofiţer, în coteţ este o femeie care zbiară ca vaca proastă.

Doar atât apucă să raporteze nefericitul fritz; Prins de haidamac în cleştele mâinilor sovietice, neamţul icni de câteva ori, după care îşi dădu obştescul sfârşit; Ca mai toţi bolşevicii care iau de la alţii tot ce le face trebuinţă, Ivanuşca puse mâna pe arma neamţului şi ieşi afară. Cum viaţa şi lumea erau cufundate în beznă, bolşevicul începu să tragă orbeşte, doar până când se terminară gloanţele din încărcător; Obişnuit cu asemenea tactici primitive, ofiţerul german se ridică din spatele grămezii care-i oferise un vremelnic adăpost şi trase câteva focuri de pistol, culcându-l la pământ pe barbarul haidamac; Egzasperat de ţipetele doamnei care deacum încerca să îşi adune hainele sfâşiate, ofiţerul îşi croi drum c-o lanternă şi pentru a restabili ordinea nazistă, intră în pivniţa cufundată în beznă.

-Nu mai ţipa vacă prost; Nu cumva eşti ovreică, ordonă ofiţerul partidului nazist, într-o limbă română destul de aproximativă?

-Nu sunt evreică domnule ofiţer; Sunt sora Maria de la spitalul care dacă…,

-Mănânci căcat ovreica dracului; Acum îmbracă-te şi ieşi afară; Ai înţeles, ori vrei să te trimit c-o clipă mai devreme la împăratul Moise?

-Dar nu sunt evreică, raportă sora care deacum încerca să se îmbrace cu hainele care-i fuseseră zdrenţuite cu atâta sălbăticie asiatică.

-Dacă ai sau n-ai piele de jidoavcă vom vedea noi, dar până atunci ieşi afară din haznaua plină cu şobolani şi căcat sovietic, ordonă ofiţerul neamţ, în timp ce cu ţeava pistolului o împingea brutal.

-Her capiten, dacă-şi ţine cadâna în grajd ca pe vacă, jidanul nu este cam zgârcit, raportă şi nu fără motiv, unul dintre soldaţii care din fericire avusese noroc şi scăpase de gloanţele trase cu atâta înverşunare bolşevică de haidamacul Ivanuşca.

-Da soldat, dar cum nu trebuie să moară dă frig, îmbrac-o în câteva zdrenţe; Ai înţeles, ordonă ofiţerul cu aceeaşi voce aspră?

-Pagubă în ciuperci her capiten! O jidoavcă mai puţin.

-Da bă dobitocu dracu, ordonă ofiţerul nazist, c-o brutalitate generată de un sadism feroce, dar jidanii trebuie să fie arşi de vii.

-Dar femeia nu-i evreică domnule ofiţer, interveni fără prea multă convingere negustorul care nemaiavând altă scăpare, ieşise doar pentru a se preda călăilor care încercând o satisfacţie diabolică, vroiau să-l ardă de viu.

-Her capiten, jâdanul ăsta vă minte; Ovreica este amanta lui.

-Aruncă-i în maşină soldat; Vedem noi ce hram poartă fiecare, ordonă ofiţerul care-n retragere trase câteva cartuşe în morţii care pentru a fi ucişi, trebuia să învieze prin cine ştie ce minune.

Dumnezeule mare, fie şi pentru ultimul gest şi tot ar trebui să ne întrebăm dacă poporul care deacum credea în dominaţia rasei ariene, este un vremelnic făuritor de Irozi, de Paria, de Pilaţi? Iată dar o întrebare de otrava căreia poporul care crease capodopere în cultură şi tehnică, aptitudini care l-au făcut celebru în toată lumea, nu va scapa atât de uşor; Să fie oare posibil ca în pântecul naţiunii germane, să se plămădească un geniu ca Motzart şi un călău ca Hitler?

* * *

* * *

După câteva zile de la prinderea evreului care din anumite pricini era programat cu întârziere la cuptorul în care jidanii erau arşi de vii, telefonul instalat în cabinetul doctorului Adorian, sună c-o insistenţă mai mult decât supărătoare; Cum era epuizat după operaţiile de maximă urgenţă, doctorul aţipise pe canapeaua peste care în mare grabă aşternuse o pătură zdrenţuită; Ridicându-se cu greu, doctorul apucă receptorul şi ca un automat bine reglat, întrebă cu prudenţă în glasu-i abia şoptit:

-La telefon doctor Adorian, dar dumneavoastră cine sunteţi?

-Bună dimineaţa domnule doctor şi vă cer scuze pentru eventualul deranj; Mă numesc Herbert şi sunt ofiţer în armata germană.

-Vă salut domnule Herbert! Ceva probleme cu sănătatea?

-Nu domnule doctor, cel puţin deocamdată n-am asemenea probleme, raportă ofiţerul neamţ, cu respectul cuvenit unui cadru medical.

-Atunci interveniţi pentru cine ştie ce urgenţă, sau ce altceva?

-Nu domnule doctor, dar la spitalul unde dumneavoastră sunteţi director, este sau mai degrabă aţi avut o soră cu numele de Maria Basarab?

-Am avut domnule dragă, dar de câteva zile a dispărut de parcă a înghiţit-o pământul; Încă o mai căutăm, dar găseşte acul în carul cu fân.

-Nu vă faceţ griji domnule doctor; Deocamdată pământul nu înghite decât evrei blestemaţi şi bolşevici nespălaţi, raportă cu multă înverşunare nazistă ofiţerul neamţ.

-Întradevăr domnule Herbert, dar din păcate, printre ei mai nimeresc şi români şi nemţi, dar şi alţi oameni de bună credinţă.

-Aveţi dreptate domnule doctor, dar curăţirea pământului de rasele inferioare, cere un greu şi împovărător tribut de sânge curat.

-Atunci fie cum ordonaţi dumneavoastră, dar în legătură cu sora despre care m-aţi întrebat, nu aveţi cunoştinţă despre locul unde s-ar putea găsi? Spuneţi domnule ofiţer, mai trăieşte?

-Domnule doctor, femeia care vă interesează, dar pe care va trebui s-o identificaţi personal, se află la noi; A fost îngrijită în spitalul nostru, iar acum este în afara oricărui pericol.

În mai puţin de-o săptămână, sora Maria se ridică din patul în care zăcuse nu atât din cauza rănilor care din fericire se rezumau la doar câteva zgârieturi, cât mai mult datorită icertitudinii care deacum o chinuia mai abitir decât un cancer incurabil; Când în cele din urmă bebeluşul începu a se zbengui în pântecul care încă mai păstra amintirea ghearelor sovietice, sora care pentru o vreme uită de barbaria pentru care istoria nu găsise nici-un remediu, coborî din patul de suferinţă şi animată de acelaşi nobile sentimente, plecă spre salonul în care căpitanul Marghiloman încerca din răsputeri să-şi poarte crucea pe unicul picior care-i mai rămăsese valid; Cum căpitanul dormea atât de frumos şi nici cel mai fanatic dintre fanatici n-ar fi îndrăznit să-l trezească, sora îl mângâie pe frunte, pentru ca mai să se retragă doar cât pentru a permite razelor de soare, să lumineze chipul împietrit; După o vreme a cărei măsură nici nu mai conta, sora care deacum părea mulţumită de starea în care se afla iubitul ei căpitan, reveni în salonul de unde plecase în urmă cu numai câteva clipe; Deşi se gândea în altă parte, avu plăcuta surpriză de-a o revedea pe sora Măriuţa; Văzând-o intrând pe uşă rămasă deschisă, sora care în urmă cu mai multă vreme, abia dacă scăpase de furia tovarăşilor care încercau să-i facă felu, o şi luă la rost, cu vorba-i poate cam repezită, dar lipsită de răutate:

-Dar pi unde Dumnezău mai umbli Marie fată? Nu dalşeva, dar di când cu răpirea bolşăvişilor şei habotnici, zău că mă înfricoşai di atâta frică.

-Ia mai dă-i încolo de barbari soră Măriuţă! Bini că şel puţin suntem teferi şi deacum prieteni mai buni ca niciodată; Tu nu ştii, dar nerăbdător, ăla micu se tot zvârcoleşte.

-Asta-i bini soră Maria, dar tu nu vezi şine mai stă lângă mine?

-Încă mai văd soră, dar nu ştiam că ai o fată atât de frumoasă.

-Este chiar foarte frumoasă, dar din păcate, nu este fetiţa mea.

-Şi dacă nu-s prea indiscretă, a cui este frumuseţea asta mică?

-Fetiţa asta frumuşică, este o nepoată care după asasinarea sorei Riduşan, a rămas orfană.

-Şi cum te chiamă păpuşică, întrebă sora care deacum o prindea de bărbie? Hai, nu te speria; Eu sunt prietenă cu fetiţele frumoase.

-Pi mini Alina Iduşan, răspunse orfana care deacum o privea cu poate cea mai nevinovată rugă juvenilă; Eu aşa me chiam.

-Ce frumoasă eşti păpuşică, exclamă sora Maria, c-o undă de tristeţe în glasu-i abia şoptit, dar ia spune-mi te rog frumos: Ri-du-şan!

-Iduşan; Iduşan şi gata, răspunse fetiţa de pe chipul cărea, râsul părea să pălească.

Să fi fost oare crima prin care bandiţii curmaseră viaţa bunicuţei Riduşan, cauza care să fi ucis până şi zâmbetul de pe faţa micuţei Alina? Cum un răspuns pe măsură, sora nu reuşi să găsească, ea se mulţumi să întrebe, chiar dacă deacum întrebarea părea formală:

-Bine Măriuţa dragă, dar cine are grijă de cele două fetiţe?

-Păi Alina stă în spital; Deocamdată doar eu îi port de grijă.

-Da, dar cealaltă fetiţă? De ea cine Dumnezeu mai are grijă?

-Tu vorbeşti de Miruna? A fost luată de-o familie din Galaţi.

-Da mă femeie, dar nu trebuiau despărţite, ordonă sora ştiind bine ce spune; Cine ştie dacă în viaţa pământeană, s-or mai întâlni vreodată.

-Ai dreptate soră Maria, dar eu ce puteam să fac? Gălăţenii care îşi pierduseră băiatul pă front, au luat-o doar pă surioara mai mică.

-Păi vezi soră Măriuţa, noi din totdeauna am depins de alţii.

-Aşa sunt românii blestemaţi; Să depindă mereu de străini.

-Şi acum ce vrei să facem soră? Ar fi bine să mă înşel, dar cred că românii au obiceiul de-a se blestema singuri şi fără nici-un motiv.

-Da Marie, dar blestemaţi sau nu, românii trebuie să trăiască.

-Ai dreptate, dar cum şi până când soră Măriuţa Colan, insistă şi nu fără motiv sora Maria.

-Cred că numai bunul Dumnezeu hotărăşte cum şi cât să trăiască fiecare creştin sau bolşevic.

-Da soră, numai că până la Dumnezeul a toate făcător, ne mănâncă sfinţişorii prefabricaţi.

-Ia mai dă-i încolo de sfinţişori; Dumnezeu e deasupra tuturor şi vede tot ce este bun şi rău în capetele răvăşite şi atât de turmentate.

-Vede şi nu prea, îşi arătă scepticizmul amanta căpitanului Mihai Marghiloman.

-Tu crezi că la fel cum o păţesc oamenii simpli şi chiori, până şi Dumnezeu are orbu găinilor?

-Dumnezeu nu este orb, dar adesea nu vede răul din sufletul oamenilor, din cauza sfinţişorilor care fiind atât de mulţi şi adesea mult prea lacomi, stau în calea creştinilor care din diverse pricini, vor să ajungă la Domnul din Cer; Soră Măriuţa, acum ai înţeles rostul?

-Eu cred că Dumnezeu n-a fost şi niciodată nu va fi orb, dar câtă vreme ateii croiţi după chipul şi asemănarea Lui, aduc iadul pe pământ, cum vrei să curme haosul din spital şi de aiurea?

Iată o întrebare ce ar putea să-i determine pe pământenii mai puţin dotaţi, să se îndoiască de credinţa creştin-ortodoxă; Toţi călăii ucid cu sânge rece, sau trecând dincolo de o anumită baricadă, îi îndeamnă şi-i obligă pe supuşi, să-şi ucidă aproapele doar pentru o vremelnică libertate; Se pare că îndemnul despre care tocmai pomeneam şi nu fără motiv a fost destul de convingător, câtă vreme numărul creştinilor sacrificaţi pe altarul libertăţii crescuse îngrijorător de mult; Aglomerat, spitalul devenise în acea după amiază, iadul în care durerea şi suferinţa căutau forme noi de exprimare; În saloane, dar mai ales pe culuare însângerate, răniţii aşteptau să fie operaţi de doctorii care chiar dacă erau bine motivaţi, păreau nişte măcelari plini de sânge şi mizerie, într-un abator de fiinţe umane; Deşarte speranţe pentru mulţi dintre muribunzii care după ce erau cusuţi în condiţii mai mult decât precare, nu supravieţuiau şi până la urmă plecau spre un Dumnezeu ce nu putea fi prea departe; De foarte multe ori, militarii care cu sau fără ordin, asasinaseră o mulţime de semeni nevinovaţi, nici nu apucau să ajungă la Domnul; Mereu în cătare de locuri libere, brancardierii care-i considerau morţi, îi aruncau în căruţele aflate într-un continuu du-te vino, de la şi spre cimitirul în care groparii aşezau mort peste mort; Bătea spre asfinţit când, nesocotind oboseala, doamna Maria încerca să se furişeze spre salonul în care zăcea căpitanul Mihai Marghiloman; Întâmplător, ea lovi picioarele unui soldat care încercând să facă pe viteazul, fusese ciuruit de gloanţele ucigaşe; Imensă în intensitate, durerea îl făcu pe soldat să icnească de câteva ori, schimonosându-şi chipul congestionat; Ce vroia să spună soldatul cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii supţi şi cu buzele crăpate, peste care aluneca o salivă băloasă? Iartă-mă soldatule, se scuză cam fără rost sora Maria, dar nu am vrut să-ţi fac nici-un rău; Cu toată obişnuinţa pe care moartea ţi-o dă, uneori mila învinge şi te obligă să priveşti cu ceva mai multă atenţie şi înţelegere omenească; Dintr-un astfel de motiv şi văzându-l cum se zbate între viaţă şi moarte, sora Maria Basarab încercă să schimbe ordinea făcută de doctorul Adorian; În speranţa că până la urmă va găsi un chirurg ceva mai înţelegător, începu să alerge pe culuar; În faţa spitalului, o altă imagine de coşmar, avea să-i contamineze memoria, pentru tot restul vieţii; Din păcate, nu era nici-o deosebire între un bolovan pe care îl aruncai şi trupurile care schilodite, erau aşezate claie peste grămadă; În timp ce revenea fără cine ştie ce speranţe la căpătâiul soldatului care o impresionase atât de mult, îl văzu ieşind dintr-un salon, pe doctorul Isida; Murdar şi plin de sânge, chirurgul lăsa impresia unui măcelar, după o zi de muncă într-un abator de animale inocente.

-Staţi puţin domnule doctor, începu sora Maria să strige disperată la chirurgul însângerat: Fiţi bun domnule doctor şi numai pentru o clipă, veniţi la restul acesta de om dezmembrat de Satana.

-Şi de unde dracu vrei să iau clipa pe care mi-o ceri cu atâta insistenţă, raportă doctorul, după care înfuriat peste măsură, dispăru într-un salon poate mai însângerat?

Aproape că renunţase când, unul dintre brancardierii ce îl însoţeau pe doctor Isida, se apropie de nefericitul soldat şi cu o voce care se vroia omenească, întrebă pe un ton răstit:

-Ia spune-mi soră, pă cine dracu vrei să luăm dacilea?

-Domnule, ordonă sora care îndurerată privea cu milă la muribunzi şi răniţi, dacă aveţi puţină inimă, luaţi-l pe acest soldat din iadul pe care nimeni nu-l doreşte, dar pentru care suntem vinovaţi.

-Am înţeles soră, dar ce dracu vrei să-i mai facă domnu doftor? Păi matale nu vezi că pentru a scăpa dă chin, răcanu dă-te hortu popii?

-Bine c-a mai avut ce să dea brancardier, raportă disperată sora Maria, după care urmându-şi destinul, plecă spre salonul unde căpitanul Mihai Marghiloman, o aştepta c-o vădită înfrigurare.

Câteva clipe mai târziu, sora se oprea lângă patul în care căpitanul Mihai Marghiloman lăsa privitorului neavizat, impresia celui care în spatele obloanelor pe care singur şi le trăsese peste ochii înlăcrimaţi, îşi trăia intens bruma de viaţă; Aplecându-se asupra pacientului pe care în ciuda lipsei de perspectivă continua să-l iubească cu aceeaşi patimă, sora întrebă:

-Mihai dragule, de ce dracu nu vrei să mă mai vezi?

-Tu eşti Maria, întrebă căpitanul care abia dacăputea să deschidă ochii?

-Eu sunt domnule căpitan; Păi tu cine crezi c-ar putea să te urechiască?

-Nu ştiu ce să spun soră Maria; Ştiu doar că din păcate, m-am îndepărtat prea mult de oamenii pe care i-am iubit cu atâta patimă tinerească.

-Poate că şi ei s-au îndepărtat de tine; La asta nu te-ai gândit?

-Uite că nici nu ştiu ce să mai cred, dar cum asta-i situaţia…,

-Cu ce te pot ajuta domnule căpitan, întrebă sora care nemaiputându-şi stăpâni sentimentele, începu să-l sărute cu patosul iubirii pe care de o bună bucată de vreme, o purta bravului căpitan?

-Ascultă soră, ordonă plăcut surprins căpitanul Mihai Marghiloman, dacă nu vrei să mă omori deabinelea, fii bună şi opreşte-te mintenaş.

-Mihai, raportă sora care miloasă din fire, îl eliberase pe iubitul care privind-o răsufla uşurat, nu vorbi de funie în casa spânzuratului.

-Ce zici Marie? C-o asemenea barbă, n-aş putea ajunge popă?

-Poţi fi orice altceva, numai popă nu; Mă înţelegi dom căpitan?

-Înţeleg şi nu prea soră Maria; Fii te rog mai explicită.

-Mihai dragule, oricât ar fi de vinovaţi şi de cărpănoşi, niciodată şi nicăeri în lumea asta mai mult decât păcătoasă, preoţii nu asasinează oameni, chiar dacă sunt lipsiţi de credinţă.

-Te înşeli doamnă Maria Basarab; Tu nu ştii drăguţo, dar mai mult de jumătate din războaiele care-au bântuit întreaga planetă, au fost religioase sau puse la cale de înalţii prelaţi.

-Numai că altul a fost contextul războaielor cu iz religios.

-De vreme ce-au murit milioane de oameni nevinovaţi, mai contează pretextul prelaţilor de la Roma sau de aiurea? Eu nu cred şi nici prelaţii nu cred în fantasme.

-Înţeleg Mihai, dar nici noi nu putem acuza pe toată lumea.

-Dar nu-i putem acuza nici pe popii care plătiţi de inchiziţia creştină, condamnau la moarte prin ardere pe rug, elita societăţii medievale? Fie şi numai la Ioana d’Arc dacă ne-am gândi şi tot ar fi suficient să vedem mocirla în care de-a-lungul timpului, s-a bălăcit biserica clădită de Mântuitorul Iisus Hristos şi întreţinută de sfinţii calificaţi la locul de muncă.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (29) – Dorinţă şi Teamă (1)

Comentarii închise.