Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (30) – Dorinţă şi Teamă (2)

de Florin Bădican | Octombrie 25, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

DORINŢĂ ŞI TEAMĂ 2

Negăsind răspunsul potrivit la întrebarea ofiţerului, sora Maria se mulţumi să mângâie bărbia bărbatului care nu peste multă vreme va fi tatăl unui copil şi pe care spera să-l nască fără probleme deosebite; Lacrimile care-n trecut inundau brunetu-i chip, secaseră pentru cine ştie câtă vreme; Deşi apa sărată şi urât mirositoare nu-i mai scălda obrajii, ochii se bălăceau în uscăciunea întunericului care la acea vreme însângerată, bântuia ca o molimă devastatoare printre oamenii de cea mai bună credinţă şi-i condamna fără drept de apel.

-Mihai dragule, ordonă sora care indignată încerca să rupă tăcerea care tindea să devină mai apăsătoare decât răul cel mai rău, n-ar fi mai bine să-i lăsăm pe sfinţii părinţi, să-şi vadă de ale lor?

-Soră Maria, se declară de acord căpitanul Mihai Marghiloman, în situaţia în care inchizitorii s-au făcut de mult oale şi ulcele, fie cum vrei tu; Asta, cel puţin deocamdată.

-Da Mihai dragule, dar dincolo de oale şi ulcele, tot ar mai fi ceva de spus.

-Fiind morţi de atâta timp, călăii de odinioară n-au ce mai spune călăilor de azi.

-Doar asta mai lipsea, indicaţii preţioase pentru Hitler şi Stalin! Ascultă Mihai drăguţule, tu nu te-ai întrebat de ce n-am mai venit în salon de atâta timp?

-Păi cum dracu să nu mă întreb şi să nu-mi fac gânduri negre? Am aflat că în timp ce încercai să ajungi la nişte fetiţe care rămaseseră orfane, ai dispărut fără urmă.

-Mihai, din tot ce s-a întâmplat, tu doar atât ai reuşit să afli?

-Păi doar atât mi-a spus doctorul Adorian; Mai mult de unde?

-Este o tragedie care finalizată, m-ar fi lăsat fără viitor.

-Eu ştiu că vrei să mă menajezi cu orice preţ, dar nu ştiu cum şi nici până când; Soră Maria, la tine de ce dracu nu vrei să te gândeşti?

-Cum vreţi dumneavoastră domnule căpitan, raportă sora de front, după care povesti de-a fir a păr, istoria ce ar fi putut avea efecte dezastruoase pentru ea, dar mai cu seamă pentru pruncul care în pântec, începuse să dea semne de viaţă.

-La dracu soră Maria Basarab! Dacă nu eram infirm şi neputincios, te răzbunam indiferent de consecinţe şi de preţul care trebuia plătit.

-Vă mulţumesc domnule căpitan, se declară împotrivă sora Maria, dar răzbunarea nu-i arma tocmai potrivită pentru ofiţerii majestăţii sale.

-Bine soră, dar tu de ce dracu nu vrei s-o spui de-a dreptu?

-Şi cum naiba vrei s-o spun? Mai bine datât nici că se poate.

-Simplu şi la obiect doamnă Maria; Aşa cum ţi-am dovedit de atâtea ori, eu nu mă supăr dacă-mi spui pe şleau şi fără ocolişuri.

-Da domnule căpitan, dar eu pe care şleau trebuia să merg?

-Eu ştiu că răzbunarea este arma prostului, sau nu la asta te-ai gândit atuncea când pe ocolite mi-ai spus un adevăr pe care cu toţii îl aflăm încă de la primii paşi?

-Ba da Mihai, raportă sora care deacum se gândea fără oprelişti, la femeia ucisă de bolşevici, dar eu niciodată n-am avut nevoie de răzbunarea cuiva.

-Ştiu că eşti o femeie tare mândră, dar până când nu vine măcelarul care m-a tăiat, vreau să te asigur de puritatea sentimentelor mele şi-n ciuda infirmităţii, relaţiile noastre rămân la fel de intime.

-Mulţumesc pentru bunele intenţii; Poate nu le schimbă imediat, raportă sora Maria cu multă amărăciune în glasu-i cam şifonat, dar ne desparte.

-Soră, pe noi care împreună am suferit pentru un ideal sfânt, nu cred că vreodată se va naşte omul care să ne despartă cu adevărat.

-Este foarte frumos ce-mi spui, dar vreau să-ţi reamintesc că în urmă cu cinci sute de ani, nici Ioana d’Arc n-a crezut că va fi despărţită de viaţa pământeană, doar prin arderea pe rugul inventat chiar de sfânţii părinţi; Mihai dragule, atunci când focul aţâţat de călăii în sutană, a început să-i ardă tălpile, cam ce crezi c-a simţit o fată atât de tânără şi de frumoasă? Tu ce crezi c-a simţit luptătoarea care se bătuse cu atâta vitejie pentru ţară şi dreptate?

-Păi cam ce simte un soldat când, o baionetă inamică îi spintecă burta, raportă căpitanul care deacum încerca din răsputeri să evadeze din Iadul în care viaţa fiind pusă la cheremul morţii, forma mocirla cleioasă din care neputincioşi, oamenii cu frică de Dumnezeul a toate făcător, încercau fără prea mult succes, să iasă la lumina crudului adevăr; Ce-a simţit soldatul Ursu Constantin?

-Da Mihai dragule, dar când şi cum a murit bietul soldat? După câte-mi amintesc, era un băiat care mai mereu visa la sentimente imposibile.

-Cred că mai degrabă, visa la cineva anume; A murit şi din păcate, nu este singurul care a fost înmormântat în cimitirul din valea Cârcenei.

-Mihai dragule, am văzut şi eu valea care din păcate, poartă sinistrul nume; Aşa cum bine ştii, am ajuns la o zi după lupta prin care bolşevicii au fost aruncaţi peste Nistru; Tot alergând pe lângă apa în care plângeau o mulţime de sălcii tăcute, l-am întâlnit pe sergent Stancu; Nu ştiu la ce dracu se gândea, dar la insistenţele mele, m-a condus la spitalul în care erai internat.

-Mult mai târziu am aflat că el m-a şi scos dintre cadavrele care mă înconjurau, pentru ca mai apoi să mă ducă la spitalul de campanie.

-Mihai, în afară de soldatul căruia nici măcar nu i-am mulţumit pentru ajutorul ce mi la dat la înmormântarea familiei mele, parcă mai era un soldat care după câte ştiu, era consătean cu tine.

-Cred că te-ai gândit la Gherghină Marin; Rănit mortal de câteva gloanţe, a supravieţuit doar o singură noapte; Cel puţin aşa rezultă din raportul sergentului Stancu Virgil.

-Domnule căpitan, ne pleacă soldaţii şi noi rămânem singuri.

-Nu ai dreptate soră; Destul de curând vom fi alături de copiii faţă de care va trebui să fim cu mare grijă şi c-o deosebită înţelegere.

-Mihai, chiar crezi că vom reuşi să fim alături de copiii noştri?

-Ce vorbe sunt astea soră Maria; Numai pesimistă nu te ştiam.

-Vorbe domnule căpitan! Vorbe ca mai toate vorbele muereşti.

-Soră Maria, dar ce demon te împinge pe topoganul alunecos? Ia exemplu de la infirmul care nu fără motiv, încearcă să-şi facă curaj.

-Da Mihai, dar eu din capul locului m-am socotit o femeie părăsită; Nu-ţi mai fă griji domnule căpitan; Doar aşa ne-am înţeles.

-Nu te mai plânge soră Maria, ordonă cu aceeaşi hotărâre căpitan Marghiloman; Ştiind cât eşti de îngrijorată pentru fetiţa care se va naşte, vreau să te asigur de sprijinul meu necondiţionat.

-Mulţumesc frumos domnule căpitan, dar după câte ştiu trebuie să plecaţi urgent la Iaşi; Acolo din păcate, n-am să vă mai pot însoţi.

-Plec doar pentru tratament, dar promit că mai târziu te voi căuta; Soră Maria, n-aş vrea să-mi refuzi ajutorul care deacum mă obligă şi mă îndeamnă la un alt rost în viaţă.

-Nu vă obligă nimeni domnule căpitan şi nici nu vreau să mă cătaţi vreodată, ordonă sora care deacum evita cu mândrie privirea infirmului ofiţer.

-Soră, nu încerca să te aciuezi într-o lume care nu-ţi aparţine.

-O fac doar pentru că lumea din care tu faci parte n-o să mă accepte niciodată; Mihai dragule, acesta-i motivul care mă obligă la prudenţă şi înţelepciune.

-Da soră Maria, dar nici tu nu datorezi nimic neamului meu.

-Tocmai pentru a nu datora nimănui nimic, încerc să mă aciuez doar acolo unde cred că-mi este locul; Iartă-mă domnule căpitan, dar pomană nu vreau.

-Cine a vrut să-ţi dea pomană soră Maria? Să ştii că nici măcar cu gândul nu m-am dus, acolo unde cu vorba, tu mă îndemni să merg.

-Mă acuzi de nişte intenţii parşive, dar te avertizez că n-am să mă las provocată.

-Soră Maria, eu am înţeles că ne cam învârtim în jurul cozii, chiar dacă o facem fără rost.

-Ai dreptate Mihai, dar dincolo de cercul în care deacum ne învârtim ca nişte titirezi năuciţi de vârtejul războiului, se află doamna Ioana Marghiloman; În plicul pe care numai din ordinul tău l-am expediat la Domneasca de Argeş, am pus şi o scrisoare destul de lungă.

-Bine soră Maria, dar de ce dracu n-ai raportat până acum?

-Nu te supăra căpitane Mihai, doar tu mi-ai ordonat să-i scriu.

-Nu ştiu ce i-ai scris, dar în ultima scrisoare Ioana-mi spune…,

-Şi ce naiba vă spune? Iartă-mă, poate că este un secret al tău.

-Am tot amânat să-ţi spun, dar pentru scrisoarea prin care ea crede c-ai vrut să mă desparţi de familie, Ioana mă acuză doar pe mine.

-Da domnule căpitan, raportă sora care deacum îşi asuma întreaga răspundere, dar câtă vreme nu ştii despre ce este vorba, nu mă poţi acuza cu nimic.

-Ce dracu să ştiu soră? Chiar dacă cu gândul aş putea pătrunde nişte planuri stăvezii, crezi că punându-mă de-a curmezişu legilor, aş putea accepta bigamia ca mod de viaţă creştin-ortodoxă?

-Am înţeles domnule căpitan, dar eu nu v-am ordonat asemenea ilegalităţi.

-Ascultă soră Maria, dac-ai fi un subaltern, te-aş băga la bulăul de care mai toţi răcanii, fug ca dracu de tămâie; Acum ai înţeles?

-Şi pentru care motiv m-ai băga la bulăul răcanilor de rând?

-Soră, niciodată un ofiţer nu dă socoteală gradelor inferioare.

-Cine va cerut socoteală şi mai cu seamă pentru ce acuzaţie?

-Să ştii că dincolo de vorbăria niţel cam anapoda, sunt şi oameni care dintr-un motiv sau altul, vor să supravieţuiască cu orice preţ; Îţi cer prea mult dacă te-aş ruga să-mi povesteşti în doar câteva cuvinte, ce Dumnezeu i-ai scris soţiei care deacum tremură şi plânge degeaba?

-În scrisoarea de la o necunoscută, i-am povestit şi despre hotărârea de-a avea un copil cu tine; Nu mai ştiu exact cum am formulat istoria, dar am rugat-o să mă ierte şi să mă înţeleagă.

-Nu cred că Ioana mi-a povestit chiar tot, dar n-a uitat să-mi spună despre banii pe care atunci când vei naşte, va trebui să ţi-i dau.

-Da căpitane, dar vezi cum Ioana ne dezarmează pe amândoi?

-Ce ştii tu soră Maria? Pe mine m-a dezarmat de multă vreme.

-Da Mihai dragule, dar nu asta-i cauza pentru care ai acceptat căderea-n păcat? Acu iartă-mi îndrăzneala, dar nu vreau să cred că tocmai eu sunt femeia alături de care te-ai simţit mai bărbat.

-Fiecare este liber să creadă ce vrea, dar dincolo de aceste speculaţii, află dar că iubirea Ioanei mă chinuie mai rău decît ciotul care până de curând, a fost un picior bun doar pentru fugă.

-Da domnule căpitan, dar pentru o asemenea pricină nu cred că poţi evada.

-Păi chiar dacă prin absurd aş vrea să emigrez sub fusta cine ştie cărei femei, cum crezi că aş putea să scap din lagărul sincerităţii?

-Căpitane, tu nu trebuie să emigrezi niciodată şi niciunde.

-Am înţeles soră Maria Basarab, dar nici tu n-ai dreptul să fugi de mine şi să mă laşi fără nici-un sprijin de nădejde, tocmai când trebuie să învăţ mersul pe jos şi alfabetul unui ofiţer infirm.

-Domnule căpitan, am înţeles ordinul dumneavoastră şi încerc să-l execut când şi cum trebuie; Nu vă supăraţi, dar mai mult decât piciorul amputat, ce altceva vă tulbură viaţa şi tihna?

-Poate c-o să te miri soră, dar acum mă tem doar pentru Ioana.

-Ştiu că pentru Ioana te frămânţi, dar nu înţeleg din ce pricină.

-Soră Maria, deacum Ioana vrea să plece pe front şi tocmai asta mă îngrijorează.

-Am înţeles domnule căpitan, dar cum şi de ce vrea să plece chiar netam-nesam?

-Nici-un tam, nici-un nesam; Doar n-am făcut degeaba, şcoala de asistenţi sanitari, raportează şi nu fără motiv sora Ioana Marghiloman.

-Mihai, pentru ca frica să nu te mai strivească, spune-i ca în drumul spre front, să treacă pe la spitalul din Iaşi; Doar acolo va trebui să găsiţi punctul comun de sprijin şi să vă înţelegeţi; În ce mă priveşte, eu voi merge la nişte rude din partea tatei; Undeva trebuie să nasc, după care cu Dumnezeu înainte domnule căpitan.

-Îţi mulţumesc pentru sfat şi ordin soră Maria Basarab, dar crezând c-o să te las numai cu mila Domnului deasupra capului, te înşeli amarnic.

-Păi atunci ce-mi ordonaţi să fac domnule căpitan? Câtă vreme vă arătaţi revoltat şi îngrijorat peste măsură, la ce Dumnezeu v-aţi gândit?

-Soră Maria, cred că cel mai bine ar fi să ne sfătuim cu tata.

-Bine căpitane, ordonă sora în timp ce se ridica în picioare, dar tatăl tău nu trebuie să ştie că noi am avut relaţii din cele mai intime.

-Şi tu-ţi închipui că tata nu ştie nimic despre nepotul sau nepoata care se va naşte în curând, întrebă deznădăjduit căpitanul Marghiloman?

-Mihai, tu crezi că Ioana ia spus boierului despre sarcina…?

-Poate c-o să te miri, dar cum nevastă-mea are mai multă încredere în tata decât în mine, nu cred că putea să păstreze un asemenea secret.

-Nu mă mir domnule căpitan, dar mă întristează ce-mi spune-ţi.

-Şi tu crezi că eu mă simt mai altfel? Ba dimpotrivă soră Maria.

-Regret căpitane, dar aşa cum bine ştii, eu port întreaga vină.

-Soră, nu încerca să mă menajezi; Copilul este un dar divin şi trebuie respectat.

-Îţi mulţumesc pentru un asemenea dar, numai că pruncul pe care cel puţin deocamdată îl port în pântec, niciodată nu va fi o povară pentru tine şi pentru familia Marghiloman.

-Păi atunci părăseşte-mă şi tu soră Maria Basarab; Dacă vrei pleacă chiar acum, ordonă nervos din cale-afară, căpitanul Mihai Marghiloman.

-Chiar dacă-mi ordoni, eu tot n-am să te părăsesc, raportă femeia care încercând să fie cât mai convingătoare cu putinţă, îngenunche lângă patul în care neputincios zăcea bravul său amant.

În timp ce lacrimile sorei Maria, udau pătura care acoperea până sub bărbie trupul căpitanului Mihai Marghiloman, uşa salonului se deschise brusc, pentru ca în cele din urmă, cineva să deseneze într-un slinos dreptunghi de lumină, figura doctorului Adorian.

-Dom doctor, raportă ofiţerul în a cărui voce se amestecau în proporţii nu prea bine definite, ironia unui ofiţer infirm şi indignarea cazonă, de ce dracu năvăliţi chiar mai abitir decât tovarăşii?

-Dincolo de nişte false acuzaţii, doctorii intră fără să ceară aprobarea pacienţilor care nu fără motiv, sunt cu nervii la pământ.

-Mă iertaţi dom doctor, din păcate astăzi sunt cam răvăşit.

-Şi tu ce faci soră Maria? Te rogi pentru nervii căpitanului?

-Domnule doctor, raportă sora care puţin ruşinată se ridica în picioare, eu cred că şi pentru aşa ispravă, trebuie să ne rugăm la Dumnezeu.

-Bine soră Maria, dar atunci fii bună şi roagă-te să ajungă la spitalul din Iaşi.

-N-am înţeles dom doctor, dar cine şi de ce să treacă Prutul în vechiul regat?

-Cum cine dacă nu căpitanul pentru care s-a făcut o intervenţie scrisă de la Bucureşti; Acum ai înţeles ordinul primit de la comandament?

-Am înţeles domnule doctor, dar pentru mine ce ordin aveţi?

-Maria dragă, numai d-ale noastre n-are timp domnul doctor.

-Soră Maria, mâine dimineaţă domnul căpitan Mihai Marghiloman să fie pregătit pentru drum, ordonă doctor Adorian, după care făcând stânga împrejur, ieşi din salonul în care mai pătrunzător ca niciodată, frigul se instaleze fără nici-un fel de ordin şi pentru cine ştie câtă vreme.

-Căpitane, am înţeles că mâine vei pleca din acest spital.

-Şi eu am înţeles acelaşi lucru, dar nu voi pleca fără tine.

-Mihai, asta-i dorinţa ta, sau crezi că există un ordin anume?

-Poate că aşa trebui să se întâmple doamnă Maria, ordonă căpitanul Mihai Marghiloman, după care cei doi răniţi de baionetă şi iubire adevărată, se priviră cu aceeaşi pătimaşă dragoste.

Când s-au văzut în pădurea morţii, aveau de apărat credinţa creştină şi o ţară pe care strămoşii o numiseră România; De atunci nu trecuse prea mult timp, dar cât de îndepărtat li se părea punctul de plecare; Că de ţinuturile sfinţite cu sânge de străbunici, până la urmă s-a ales prafu şi pulberea, este o tragedie care mai degrabă ţine de istoria celor mai mănoase pământuri, lăsate moştenire unor nevrednici întrale politicii, de un voievod care preacurvind şi ucigând, devine sfânt.

* * *

* * *

După un drum obositor şi nu lipsit de peripeţii, căpitanul Marghiloman şi sora Maria, intrau la ceas târziu de seară, pe poarta spitalului din Iaşi; Cum şi în acel spital moldav, personalul avea nişte obiceiuri din cele mai româneşti, după lungi parlamentări, sora Maria foloseşte argumente mult mai convingătoare decât bunul simţ şi abia seara târziu, reuşeşte să-l interneze pe infirmul său amant şi prieten, într-un salon cu ceva abureală şi poate un picuşor mai curat.

-Mihai dragă, exclamă sora Maria răsuflând uşurată, am reuşit!

-Îţi mulţumesc frumos, numai că dincolo de mine, nu ştiu ce…,

-Da dom căpitan, dar dincolo de dumneavoastră, ce poate fi?

-Soră Maria, să ştii că dincolo de mine, este o lume întreagă.

-Am înţeles domnule căpitan, dar la cine-ţi zboară gândul?

-Lasă-mi gândurile în pace şi vezi că în valiză sunt nişte bani.

-Da Mihai, dar să ştii că o bună parte i-am cheltuit doar pentru ai convinge pe doctorii care-mi spuneau că nu mai este nici-un pat liber.

-Şi cu ce-a mai rămas, va trebui să te cazezi la un hotel din oraş.

-Vom discuta mâine, dar acum încearcă şi te odihneşte oleacă.

-Voi încerca să aţipesc puţin, dar tu ce dracu faci? Doar nu stai de planton?

-Bine Mihai dragule, dar nu-ţi mai fă atâtea griji; Într-o vreme poate mai neagră decât demonii iadului sovietic, n-ar fi prima noapte albă.

-Tu cred că eşti obişnuită cu picoteala nopţilor albe, dar copilul are nevoie de linişte şi multă odihnă; Soră Maria, nici acum n-ai înţeles rostul?

-Am înţeles şi încă bine domnule căpitan; Oricum, mă bucură faptul că te gândeşti la copil.

-Cum naiba să nu mă gândesc? Păi nu este şi copilul meu, întrebă şi nu fără motiv căpitanul?

-Mă bucur că-l recunoşti domnule căpitan, dar nu uita că trebuie să dormi, ordonă sora care înarmată cu argumente convingătoare, plecă şă-şi caute un culcuş, doar pentru restul de noapte.

În dimineaţa zilei următoare, uzând de aceleaşi argumente, sora Maria şi doctorul Marinescu intrau în salonul în care căpitanul Mihai Marghiloman continua să plătească un greu tribut de durere şi suferinţă, pentru păcatul de-a ucide la ordin, oameni nevinovaţi.

-Soră, ordonă doctorul vădit interesat, unde-i pacientul pentru care niţel mai devreme, erai în stare să dai foc la spitalul de nebuni?

-Aici domnule doctor, raportă sora Maria, în timp ce se oprea lângă patul în care zăcea cel mai iubit căpitan; Acum dacă timpul vă permite, nu vreţi să…,

-Iată un căpitan norocos, exclamă doctorul Marinescu, în timp ce-l privea cu respect şi oarece invidie, pe cel mai iubit dintre ofiţeri!

-Norocos dar infirm domnule doctor, raportă trist căpitanul Mihai Marghiloman.

-Nu vă mai văicăriţ de pomană domnule căpitan; Din păcate, astăzi ţara întreagă este infirmă şi poate mai zdrenţuită ca niciodată.

-Dar ce vină avem noi domnule doctor? Cred că ne-am făcut destul de bine datoria faţă de ţară şi neam, chiar dacă astăzi este infirmă şi mai zdrenţuită cum de multă vreme n-a mai fost.

-Întradevăr soră Maria, dar dincolo de datoria naţională, cred c-ai fost bine motivată şi cât de curând vei deveni o mămică frumoasă.

-Aveţi dreptate domnule doctor şi nu regret motivaţia reclamată.

-Ce spui căpitane? Sora Maria este o femeie foarte curajoasă.

-Nu-mi rămâne decât să mă bucur şi s-o apreciez după merit.

-Dom doctor, raportă zâmbind cu oarece rezerve sora Maria, dacă aţi avea nevoie de personal cu ceva experienţă şi m-aţi angaja fie şi vremelnic în acest spital, bucuria mea cred c-ar fi cu mult mai mare; Poate c-o să vă miraţi, dar eu nici măcar simbrie nu v-aş cere.

-Curios, dar cam acelaşi lucru m-a rugat şi doctorul Adorian.

-Mă iertaţi, dar pe domnul doctor Adorian îl cunoaşteţi bine?

-Da soră Maria; Adorian mi-a fost mai mult decât un prieten.

-Este un om şi jumătate domnule doctor, dar noi n-am cerut nici-un fel de intervenţie.

-În schimb m-a rugat el, cerându-mi să am grijă de voi şi în mod special de doamna care în curând va trebui să nască un fiu sănătos şi voinic, raportă doctorul care deacum zâmbea complice.

-Domnule doctor, am înţeles că datoria noastră este dublă şi deacum mai bine motivată.

-Nu ştiu la ce te gândeşti soră Maria Basarab, dar mai mult decât sănătatea pe care-o datorez bunului Dumnezeu, altceva nu-mi doresc.

-Dom doctor, întrebă asistenta care la prima înfăţişare părea trecută binişor de vârsta tinereţii, aici nu trebuie făcut ceva tratament?

-Doar o injecţie pentru domnul căpitan, dar este bine să ştii că în zilele următoare, tratamentul prescris îl va face cu maximă dăruire şi cu acelaşi profesionalism, sora Maria; Ai înţeles?

-Fie cum ordonaţi dumneavoastră domnule doctor; Acuşa cred c-ar fi mai bine să plec, raportă indignată sora Lucreţia Pătraş.

-Ştiu că nu avem timp de pierdut, dar fii bună şi rămâi puţin.

-Am înţeles dom doctor, raportă asistenta care vroia să pară cât mai afectată, dar pentru ce?

-Soră Maria, întrebă şi nu fără motiv doctorul Marinescu, într-un Iaşi plin de gropi, de hoţi, de ţigani şi de atâta mizerie românească, unde şi în ce condiţii locuieşti?

-Glumiţi domnule doctor, dar nu mă supăr; Păi de unde să am atâtea relaţii? Este pentru prima oară când trec de-a dreapta Prutului şi regăsesc aceeaşi Moldovă.

-Soră Lucreţia Pătraş, dumneata încă mai locueşti în spital?

-Da domnule doctor; Din păcate, n-am unde în altă parte.

-Noua ta colegă, are nevoie de un pat şi de câteva cârpe mai curate.

-Cum ordonaţi dumneavoastră domnule doctor, dar aşa cum bine cred c-aţi fost informat, stau într-o cămăruţă de doar câţiva metri pătraţi.

-Bine soră Lucreţia, dar o vreme veţi sta împreună cu sora Maria, ordonă doctorul Marinescu, după care îngândurat făcu stânga împrejur şi plecă întrale lui.

-Iartă-mă te rog, dar în cazul în care locuieşti cu bărbatul care ţi-a promis marea cu sarea, eu aş putea să mă cazez şi în altă parte.

-O vreme chiar am stat cu cineva, dar uite că nu mai vine.

-Era militar, întrebă şi nu fără motiv sora Maria?

-Dacă era militar poate l-aş fi înţeles, dar aşa ce să mai cred?

-Păi atunci ce dracu era? Doar n-o fi fost cine ştie ce bolşevic rătăcit de turmă.

-Ferească-mă Dumnezeu! Era doctor practicant, dar din păcate, cam neserios.

-Ce să-ţi mai spun Lucreţia? Ştiu că nu de consolare ai prea multă nevoie.

-Soră Maria, din păcate, eu am doar lacrimi care curg şi nu se mai opresc.

-Nu te cunosc soră, dar nu mai plânge de pomană; Cred c-ai plâns destul şi fără nici-un rost, ordonă căpitanul care deacum încerca să se ridice în capul oaselor.

-Lăsaţ domnule căpitan, poate n-a fost cu noroc; Bine că nu m-am procopsit c-un plod care să-mi cadă pe cap, raportă oftând moldoveanca, după care se grăbi să iasă pe uşa rămasă deschisă.

* * *

* * *

După câteva zile în care tovarăşa moarte îşi luase tainul promis de călăii timpului, în salonul unde împreună cu câţiva militari care fuseseră schilodiţi într-o luptă cam deasurda, zăcea amantul doamnei Maria Basarab, intră boierul Marghiloman Alexandru; Abia trăgânduşi răsuflarea, distinsul boier muntean, se opri între două paturi metalice.

-Nu vă supăraţi domnu civil, dar cătaţ pă careva, întrebă şi nu fără motiv un soldat care făcând eforturi supraomeneşti izbuti a se ridica în capul oaselor?

-Îl caut pe căpitanul Mihai Marghiloman; Eu sunt tatăl său.

-Boleşte în patu dă colo, dar să ştiţ că-i fusă cam rău în noaptea care numa ce trecu.

După câteva clipe de o firească ezitare, boierul Marghiloman se apropie de patul în care după o noapte agitată, fiul său părea să doarmă; Îmbătrânise poate cam repede şi părea de nerecunoscut.

-Mihai băiatule, nu crezi c-ai dormit destul? Eu sunt Alexandru, tatăl tău.

-Dă ce-l sculaşi domnu civil? Abia spre dimineaţă reuşi să aţipească niţăluş, raportă cu oarece dojană, un soldat cu capul bandajat.

-Am înţeles soldat necunoscut; Atunci să aşteptăm chiar mai mult decât niţăluş, raportă dintr-o mai veche obişnuinţă, boierul Marghiloman.

-Pân o veni sora Maria, nu adăstaţ prea mult; Acuşa nici nu ştiu cum să vă zic; Aşa muere care să stea mereu pă cap de om, eu chiar n-am mai văzut, raportă mirat soldatul cu chef de vorbă.

-Bă răcane, dacă te aude sora Maria ce mai baliverne îndrugi dăspre dânsa, să face foc şi pară; Acu tacăţ fleanca şi nu mai mânca rahat.

-Da mă căprar de Caracal, raportă c-o falsă indignare soldatul împricinat, numai că sora Maria nu se supără dân te miri ce.

Când nimeni şi nimic nu părea să tulbure liniştea care se aşternuse peste cap de rănit, uşa care rămăsese deschisă, oferea dacă mai era nevoie, imaginea soldatului care pierzându-şi piciorele, se târa disperat pe coate; Ştia că va muri în curând, dar încerca să ajungă cât mai repede cu putinţă, în patul mult visat şi doar de acolo să plece la lumina unei lumânări, în lumea de apoi; După ce nişte brancardieri îl aruncară pe targă, liniştea se instală-n salonul în care durerea era atotstăpânitoare; La puţină vreme, uşa salonului se deschise brusc şi-n acelaşi slinos dreptunghi de lumină, apăru silueta doamnei Maria; După obişnuinţă şi bun simţ, amanta căpitanului salută zâmbitoare:

-Bună dimineaţa şi bine v-am regăsit! Toţi bolnavii sănătoşi?

-Bună dimineaţa şi scuză-mă pentru deranj, raportă politicos boierul Marghiloman.

-Cine sunteţi domnule dragă, întrebă puţin mirată sora Maria?

-Cu voia dumneavoastră, sunt boier Alexandru Marghiloman.

-Cum? Dumneavoastră sunteţi chiar tatăl căpitanului Mihai?

-Este chiar fiul meu, răspunse mândru boierul din Muntenia.

-Păi dumneavoastră sunteţi boierul Alexandru Marghiloman?

-Da soră şi acum mă iartă c-am dat buzna fără nici un ordin; Nu ţin morţiş să mă justific, dar cum de la o vreme nu mai ştiu nimic despre fiul meu, m-am hotărât să viu aici şi să văd realitatea.

-Aşa sunt părinţii domnule Marghiloman; Dau totul copiilor şi mor doar cu ce le mai rămâne.

-Soră, fără ca cineva să-l întrebe, unul dintre pacienţi mi-a raportat că în noaptea care abia dacă a trecut, Mihai nu s-a simţit prea bine, interveni îngrijorat boierul Marghiloman.

-Aşa este, dar sunt reacţii la medicamentele pe care i le administrez după un program stabilit de domnul doctor Radu Varda Marinescu.

-Soră Maria, cum reacţiile par să fi încetat, n-ar putea fi trezit?

-Păi chiar asta vroiam să fac domnule Marghiloman, dar dumneavoastră de unde ştiţi cum mă chiamă, întrebă sora privindu-l mirată?

-Cum de unde soră Maria? Păi nu eşti tu fata care-n urmă cu ceva vreme, ne-a scris o scrisoare pe cât de incredibilă pe atât de originală?

-Chiar eu domnule Marghiloman, numai că respectiva scrisoare nu excela prin nimic deosebit; Nu ştiu de ce Dumnezeu, dar speram s-o citească numai doamna Ioana.

-Eşti modestă soră Maria, raportă boierul pe un ton schimbat, dar înainte de-a fi citită de noru-mea, am îndrăznit să deschid plicul şi să citesc scrisoarea cu oarece interes.

-De ce tată, de ce ai deschis plicul? După câte ştiu, niciodată nu mi-ai cenzurat viaţa.

-Mă iartă fiule, dar să ştii c-am făcut-o pentru binele doamnei ioana Marghiloman.

-Mulţumesc tată, dar indiferent de motivul de care te prevalezi, nu trebuia s-o citeşti.

-Mihai dragule, poate nu trebuia să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala; Acum fii înţelegător şi nu-mi refuza mângâerea pentru care am bătut atâta drum; Aş fi mult prea mâhnit fiule drag.

-Da tată, dar cum eu niciodată nu te-am refuzat, fii rogu-te înţelegător şi nu-mi refuza nici tu adevărul care deacum bântuie conacul din Domneasca.

-Cum să te refuz dragule? Doar pentru asta am venit.

-Tată, ce mai face Ioana? Alex nu întreabă de mine?

-Fiule, pentru a încerca să te judece, Alex este prea micuţ.

-Bine tată, dar de ce să mă judece? Cine ia cerut aşa ceva?

-Nimeni fiule, dar de procesul adevărului tot nu vei scăpa.

-Soră Maria, trebuie neapărat să-mi schimbi pansamentul?

-O să vin mai târziu, raportă sora care înţelegând aşa cum se cuvine ordinul căpitanului Mihai Marghiloman, ieşi din salon şi puţin îmbufnată cătă spre cotlonul în care putea să plângă.

După o vreme în care liniştea părea să învăluie cu mantia-i apăsătoare suflete şi conştiinţe, boierul Marghiloman rupse tăcerea şi se adresă cu vocea unui părinte pus în faţa faptului împlinit:

-Mihai dragule, trebuie să te hotărăşti şi încă destul de repede, cam de ce parte a baricadei vrei să rămâi; Acum iartă-mă te rog, dar n-ai alternativă.

-Da tată, dar nu este nici-o baricadă; Păi în ceeace mă priveşte, n-am hotărât alături de cine să-mi trăiesc viaţa, chiar dacă viitorul pare incert?

-Câtă vreme eşti cu fundu în două luntrii, tot nehotărât rămâi.

-Nu ştiu dacă-i momentul potrivit, dar trebuie să-mi cer iertare.

-Da Mihai drăguţule, dar nu mie trebuie să-mi ceri clemenţă.

-Şi cui naiba să cer, dacă nu celui care m-a iubit şi m-a crescut atât de bine şi de frumos?

-Da Mihai, dar cum orice chior îşi poate da seama, Maria este însărcinată, iar tu care ai curajul de-a recunoaşte paternitatea copilului care se va naşte cât de curând, hotărăşti cu prea mare uşurinţă, soarta unei femei care alături de tine, n-are decât vina de-a fi căzut în păcat.

-La început a fost dorinţa ei; Încerca să scape de singurătate.

-Întradevăr Mihai fiule, numai că pruncul pe care sora Maria-l va naşte în curând, este sânge din sângele nostru; De ce nu vrei să înţelegi?

-Tată, să înţeleg că doar pentru copil ai bătut atâta drum?

-În primul rând am venit pentru tine, dar încercând să fiu sincer până la capăt, trebuie să spun că în situaţia pe care doar tu ai creat-o, Maria şi copilul care se va naşte, nu-mi sunt nişte străini.

-Ai dreptate tată; Uite că nici nu ştiu cum şi ce Dumnezeu să-ţi mai spun.

-Scuzabil pentru tine Mihai dragule, dar din păcate, nici eu nu ştiu ce-ar trebui să-mi spui.

-Da tată, dar câtă vreme mă condamni la tăcere, nu înseamnă că deacum sunt un nimeni care îşi merită soarta? Şi apoi de ce tată, de ce doar pentru mine, scuzabilă este doar istoria?

-A naşte viaţă nu-i nici pe departe crimă, ba chiar îndrăznesc să spun că dintre toate câte-i sunt la îndemână, aceasta-i obligaţia de care orice femeie trebuie să se achite cu mare cinste.

-Şi dincolo de obligaţia despre care vorbeşti, eu ce Dumnezeu trebuie să fac?

-Păi deocamdată nici n-ai ce face Mihai dragule; Poate doar să te împaci cu gândul de-a avea doi copii frumoşi, cu două femei diferite.

-Tată bun, până la urmă nu ştiu cum şi cu cine mă vei împaca, dar cel puţin deocamdată sora Maria nu trebuie să plece de aici sub nici-un motiv; Ce spui tată, nu vrei să mă ajuţi cât de cât?

-Te ajut fiule, numai că în cele din urmă, sora Maria tot va trebui să plece.

-Ştiu că până la urmă va fgi obligată să plece, dar unde Dumnezeu să se ducă?

-Cel puţin deocamdată, va rămâne în acest spital, dar peste cel mult o lună, boierul Vlăsceanu va trimite maşina care-o va duce la conac.

-Fie cum ai hotărât tată, dar sora Maria numai în satul Vlaşca n-a fost.

-Nu cu multă vreme în urmă, familia Vlăsceanu mi-a făcut o vizită la conacul din Domneasca; Atunci am vorbit cu ei, le-am explicat şi în cele din urmă, asigurându-mă de o maximă discreţiune, doamna Adelle s-a arătat chiar încântată pentru rolul de mamă vremelnică.

-Dacă nu există o variantă mai bună, atunci fie cum ai hotărât împreună cu vlăscenii.

-Mihai dragă, trebuia să fac ceva pentru copilul care indiferent de soarta care-l va paşte într-un viitor nu prea promiţător, tot nepotul meu va fi; Acum ai înţeles?

-Am înţeles tată, dar uite că ne luarăm cu vorba şi despre Ioana nu mi-ai spus aproape nimic; Ea ce mai face? Este bine, sănătoasă?

-Frumoasa doamnă îţi poartă de grijă şi-l iubeşte pe băiatul care-i o mândreţe de flăcău; Fiule, despre Ioana care deacum îşi croieşte singură nişte planuri de viitor, poţi afla mai multe doar citind scrisoarea, raportă şi nu fără motiv boierul Marghiloman, după care cu mişcări încete dar încă bine controlate, scoase dintr-un geamantan de voiaj, un plic voluminos.

-Tată, eu cred că Ioana este supărată pe mine, doar din cauza sorei care profitând de ocazie, ia scris tot ce s-a întâmplat pe front.

-Fiule, vina trebuie asumată şi nu aruncată în cârcă străină.

-Ai dreptate tată; De dragul Ioanei, îmi asum întreaga vină.

-Da dragule, dar nu-i prea târziu? Deşi Ioana n-o spune direct, eu cred că în adâncul sufletului, s-a cuibărit suspiciunea şi neâncrederea; Dacă nu te hotărăşti, răutăţile vor lăsa urme de neşters.

-Acum chiar că n-am ce Dumnezeu să fac, dar când voi veni la conac vreau să vorbesc deschis cu Ioana; Cerându-i scuze, cred că va înţelege şi mă va ierta.

-Bine Mihai, dar ce spun doctorii pe care cred că i-ai omenit şi încă foarte bine?

-Mai degrabă cred că i-am mituit pe doctorii care din păcate, sunt interesaţi numai de măimea ciubucului perceput cu cea mai ordinară neruşinare; Din nefericire, măcelarii nu sunt prea optimişti, iar din spitalul ăsta nenorocit, voi pleca doar peste câteva luni.

-Cam târziu fiule; Între timp, doamna Ioana Marghiloman va pleca pe frontul rusesc.

-Tată, explodă şi nu fără motiv căpitanul Mihai Marghiloman, cu aşa ceva chiar că nu sunt de acord; Păi Alex cu cine Dumnezeu va rămâne?

-Linişteşte-te fiule; Deacum hotărârea doamnei Ioana este definitivă şi irevocabilă.

-Tată, de ce nu i-ai spus ce înseamnă frontul pe care combatanţii luptă pe viaţă şi pe moarte? Ioana încă nu ştie, dar acolo moartea-ţi dă târcoale non-stop şi te atacă până şi-n somn.

-Am încercat fiule, dar din păcate, nimeni şi nimic nu reuşeşte s-o convingă de ce-ar trebui să facă într-o situaţie pe care deacum o crede disperată.

-Eu cred că doar blondina care mai mereu a fost amatoare de aventuri riscante, a influenţat-o cel mai mult; Nu te supăra tată, dar Paulina Vlăsceanu este încornoratul cel mai vinovat.

-Eu nu ştiu cât de mult a influenţat-o presupusul tău încornorat, dar ştiu că un cavaler nu dă vina pe alţii, până când nu se uită în oglinda sufletului său.

-Cum tată, tot eu sunt vinovat pentru ce vrea să facă Ioana?

-Direct nu fiule, dar moral tu eşti cel care porţi întreaga vină.

-Ai dreptate tată, nu te contrazic, dar eu n-am ce să mai fac.

-Fiule, deocamdată tu trebuie să-ţi vindeci trupul şi mintea.

-Şi la ce-mi foloseşte? Nu vezi că Ioana m-a părăsit definitiv?

-Mihai dragule, nimeni niciodată nu va şti prea exact cât este dorinţă pentru front şi cât de reală este nevoia de a evada dintr-un coşmar pe care doar tu l-ai creat.

Tată şi fiu mai discutară până spre orele prânzului când, somat de doctorul Marinescu, boierul Marghiloman îşi îmbrăţişă fiul şi promiţând că în doar câteva zile va reveni cu ceva speranţe şi cu noi planuri de viitor, făcu stânga-mprejur şi plecă mulţumit doar cu ce Dumnezeu îi lăsase dintr-un fiu atât de frumos şi de mândru; Istoria anilor care vor curge pe albia timpului, va consemna cum şi de cine s-a ales praful şi pulberea; Cum până atunci mai sunt zile brodate cu vise şi speranţe deşarte, cel puţin deocamdată trebuie să rămânem alături de prietenii noştri, la bine dar mai ales la greu.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (30) – Dorinţă şi Teamă (2)

Comentarii închise.