Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

MODELE CREŞTINE. SORA ANTONIA IOAN – PORTRET SPIRITUAL

de Cezarina Adamescu | Octombrie 6, 2009

LOC PENTRU MULŢUMIRI SAU
FLOAREA RARĂ A RECUNOŞTINŢEI

Dintotdeauna am strigat-o Nana sau Nănuţa. De fapt, o cheamă Natalia (Naştere), apoi luându-şi numele de Antonia, după Sfântul Anton de Padova, căruia îi spunea cu mare delicateţe: „frăţiorul” sau „sfântuţul Anton”. Nu atât pentru faptul că sora ei Victoria mă botezase după numele său, ţinându-mă în braţe cu mâna stângă pentru că avea o infirmitate la dreapta şi la piciorul drept, ci mai ales pentru că am simţit nevoia întotdeauna ca o persoană să-şi reverse o oarecare maternitate spirituală asupra mea. Victoriţa, pe când era de vreo şaisprezece ani şi-a exprimat dorinţa să boteze un copil. Şi acela am fost eu. Părinţii lor, Steluţa şi Anton Lobodă, la rândul lor, o cununaseră pe mama mea cu primul ei soţ, mai apoi – mare invalid de război – care şi-a dat obol propria viaţă la numai treizeci şi şase de ani. Şi astfel se pomenise mama mea Arionda, tânără văduvă, în vârstă de 27 de ani, în 1946, imediat după terminarea războiului. Văduvă, deposedată de toate bunurile la care agonisise cu bărbatul ei Ion, scoasă afară din casă şi alungată de soacră, la doar trei zile de la moartea lui Ion Bararu. De durere a paralizat şi a rămas aşa paralizată timp de doi ani, timp în care a fost îngrijită de o evreică, pe timp de foamete, care avea şi ea casă grea, bărbat şi copii. Dar evreica şi-a zis : ‘Ia s-o ajutăm noi pe creştina asta, săraca!’ Şi a repus-o pe picioare, a învăţat-o din nou să meargă, să se mişte, să mănânce singură etc. Dar asta-i altă poveste.
Îmi amintesc că în copilărie mergeam la naşii Lobodă. El era căruţaş şi distribuia pâine la centrele de pâine din oraş. Naşa Steluţa era foarte gospodină, blândă şi bună la suflet. Mă jucam cu nepoţii lor iar când aveam vreo cincisprezece ani şi naşul îşi serba ziua de naştere, am dansat pentru prima dată în casa lor cu un bărbat însurat. Trebuie să fi fost nostimă, cu rochia mea de tafta neagră, cu romburi din fire de lame, tunsă băieţeşte şi foarte naturală, astfel că bărbatul care avea vreo 25 de ani m-a invitat la dans, motiv pentru care m-am înroşit ca un pepene. Am bâjbâit câţiva paşi totuşi. Se dansa pe atunci twist, shake, pinguin. Eu le ştiam pe toate dar îmi era tare greu să mă desfăşor în faţa străinilor. Noroc că a venit nevasta omului şi mi-a atras atenţia să nu mai dansez niciodată cu bărbatul ei, fapt care m-a făcut să roşesc şi mai mult. Dar m-a lecuit pentru totdeauna să dansez la petreceri, îndeosebi cu bărbaţi căsătoriţi. Aceasta a fost prima mea experienţă în ceea ce priveşte dansul.
Şi totuşi, naşii erau oameni gospodari, locuind în cartierul Ţiglina III, pe când încă nu se construiseră blocurile, pe strada Vădeni. Nănuţele mele Victoria şi Natalia mă priveau şi ele cu simpatie. Mult timp, furată de valurile vieţii, am pierdut legătura cu familia Lobodă. Abia mult mai târziu, în anul 1982, am descoperit cu uimire că nana Natalia locuia pe acelaşi palier cu mama. Şi aşa am reluat legătura spirituală, care s-a adâncit în 1990, când am păşit amândouă în biroul părintelui Alois Donea, spunând că suntem ‘două oiţe pierdute din turmă şi avem nevoie de un sfat duhovnicesc’.
Ce a urmat apoi a întrecut toate planurile mele de viaţă şi pot să spun că mi-a reorientat cu totul viaţa şi modul de concepţie a realităţii. Aveam 39 de ani, vârsta la care a nemurit Eminescu.
Acest prag, această cotitură de la 39 de ani constituie pentru mine un reper fundamental, căci, înainte de el nu mai contează nimic. Contează ce am făcut de atunci încoace şi fiinţa care am devenit. Este ceea ce mama mea a definit în cartea ei de elegii şi poeme astfel: „Mă nasc a doua oară”.
Adeseori în societate s-a încetăţenit obiceiul de a trece cu vederea o faptă bună sau o realizare deosebită, dintr-o teamă, de cele mai multe ori nejustificată, ca omul pe care-l ştim că le-a înfăptuit, poate cu preţul multor jertfe, să nu se mândrească, să nu ajungă la trufie sau la preamărirea propriei persoane. Atitudine justificată până la un punct, căci, ne învaţă Sfânta Carte, că ‘Doar cei smeriţi vor fi înălţaţi’, iar Sfântul Francisc a iubit atât de mult umilinţa încât deseori, le cerea fraţilor să-l înjosească, socotindu-se el însuşi ‘un nimic’, în comparaţie cu Isus Cristos. Chiar Isus le spusese discipolilor în Cuvântarea de pe Munte [Mt. 5,11-12] : ‘Fericiţi sunteţi dacă vă vor batjocori şi vă vor prigoni, şi minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră mare e în ceruri.’
Fiecare dintre noi a experimentat măcar o dată acest lucru, după cum, de bună seamă, fiecare a contribuit la suferinţa aproapelui, cu un gest, cu o vorbă, cu o atitudine ostilă sau cu altă faptă.
Uneori, fără să vrem chiar, sădim în sufletul semenilor noştri flori amare şi chiar otrăvitoare. Sunt bune umilinţa şi simplitatea şi chiar am optat pentru ele atunci când ne-am consacrat în marea familie franciscană seculară. Să nu exagerăm însă, socotind o virtute faptul de a-i scoate veşnic în faţă aproapelui nostru, până şi cea mai mică greşeală, punându-l la punct în orice împrejurare şi desconsiderându-l numai pentru a-i pune la încercare răbdarea, smerenia, gradul de ascultare. Să nu uităm că în fiecare om se reflectă chipul Mântuitorului nostru, şi de modul cum vom şti să-l descoperim, depinde simpatia sau antipatia noastră.
Orice om, oricât de puternic ar fi şi orice poziţie ar ocupa în societate, are nevoie şi de căldură, de o vorbă bună, de apreciere – chiar şi tacit – de o mulţumire atunci când e cazul.
Puţină înţelegere şi bunăvoinţă nu prisosesc nimănui pentru a se şti în felul acesta util şi apreciat de către semeni şi a nu sfârşi prin a se retrage în însingurare departe de semenii săi.
Am petrecut împreună cu familia noastră franciscană seculară circa 13 ani alături de Nana Natalia, care era foarte devotată şi nu întotdeauna am ştiut aprecia eforturile ei aproape inumane de a se face folositoare unor fraţi şi surori în nevoi fizice şi morale. Căci Sora Antonia – după numele de franciscană, nu a precupeţit nimic, nici sănătatea proprie, nici timp, nici bani, nici bunăvoinţă, nici iubire, atunci când sărea să ajute pe cineva.
Câţi dintre noi au fost în stare şi, de câte ori, să se interneze împreună cu un bolnav care nu-i este rudă, să-l îngrijească la spital şi ambulatoriu, să-i facă mâncare, să-l cureţe, să-l asiste spiritual cu rugăciuni până în ultima clipă şi apoi, după marea trecere a acestuia, să se îngrijească de cele trebuincioase pentru a avea o înmormântare creştină. Ba mai mult, să se roage ani de zile pentru zeci de persoane decedate pentru ca Dumnezeu să aibă grijă, în bunătatea Sa, de sufletele lor. Măicuţa Tereza de Calcutta a făcut aşa întreaga viaţă, drept pentru care Nana şi-a ales-o model de viaţă şi sfinţenie. Şi nu a greşit pentru că, iată, la numai câţiva ani de la fericita ei trecere la cele veşnice, Papa Ioan Paul al II-lea i-a introdus cauza de beatificare, trecând-o în rândul sfinţilor. Trebuie să fim mândri că am avut şansa de a fi contemporani cu asemenea sfinţi într-o lume care numai sfântă nu e…
Nu întotdeauna însă, eforturile unei persoane sunt apreciate. Se întâmplă chiar, ca tocmai cei cărora le faci un bine, să-ţi întoarcă spatele sau chiar să se înverşuneze împotriva ta! De ce? De ce binele atrage răul? E o întrebare care a frământat minţile dintotdeauna. Isus însuşi a experimentat nerecunoştinţa omenească.
Sfinţii ne dau un răspuns în acest sens.
Sora Antonia – Nana a fost şi continuă să fie, o prezenţă vie în biserica noastră şi nu numai la serviciile liturgice şi devoţiunile de la care era nelipsită dar, aş putea spune, la toate treburile de obşte. Căci nu exista vreun domeniu al vieţii materiale şi chiar spirituale în care să nu se fi implicat, cu reverenţa şi smerenia de rigoare. O prezenţă discretă dar energică şi hotărâtă în acelaşi timp. Cu mult bun simţ şi cu autoritate maternă, ea-şi aduna puişorii şi le oferea căldura inimii sale. Un sfat, o vorbă bună, o mână întinsă, un umăr de plâns, un bănuţ la nevoie, din bănuţul văduvei, cine dintre noi nu a experimentat aceasta? Dar nu numai ajutorul material substanţial l-a oferit din propriul ei buget modest, ci şi îndrumare şi sprijin, căci sora Antonia este primul apostol al Familiei Preasfintei Inimi a lui Isus şi a format, la rândul său, 8 familii de rugători de câte 14 persoane fiecare familie. Prezentă întotdeauna la devoţiunile ţinute în prima zi de vineri din lună, şi cele ale primei sâmbete din lună dedicate Inimii Neprihănite a Mariei şi îndeobşte, la orice eveniment plăcut sau neplăcut al comunităţii.
Activitatea sa caritativă, încă din anii 1991 şi până azi, o activitate de pionierat s-ar putea spune, la Căminele de bătrâni de pe Războieni şi Domnească, la orfelinatele de copii sau la azilurile unde a îngrijit zeci de bolnavi, absolut benevol, stă mărturie ca nişte mărgăritare adunate în Cer de către sora Antonia.
S-a gândit oare cineva în tot acest răstimp să-i mulţumească sau să-şi exprime în vreun fel recunoştinţa faţă de persoana sa, având în vedere că ea însăşi a fost şi este o persoană suferindă?
Cine dintre noi a avut curajul să-şi vândă locuinţa proprie şi să depună în fondul franciscan terţiar sume mari şi totodată, să ajute cu bani pe creştinii din fraternitate, să doneze în contul revistei ‘Steaua Dimineţii’ sau să facă alte acte de caritate, absolut incredibile?
Măcar din când în când ar trebui să-i mulţumim prin gest şi cuvânt celui ce ne-a făcut un bine. Măcar atât. Bunul simţ, politeţea, buna creştere trebuie să-şi spună cuvântul în orice împrejurare, fără false prejudecăţi. Să-i dăm aproapelui atunci când merită, respectul cuvenit şi, mai ales, la momentul potrivit, când acesta se află în preajma noastră şi nu când e pe cale să se îndepărteze sau după ce nu mai e printre noi.
Fiecare a încercat regretul că nu a ştiut să preţuiască omul cât timp l-a avut lângă el şi că la un moment dat e prea târziu să-şi mai exprime intenţiile. Regula de aur a creştinismului promulgată de Isus Cristos este clară. Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura.
Sora Antonia este un animator perfect, cu totul deschis către oameni pe care ştie să-i adune, soldaţi nenumăraţi în Armata Maicii Domnului, mobilizându-i, chemându-i, animând colectivitatea.
Ar fi ideal să avem curajul să-i spunem un cald ‘Mulţumesc’ şi o dovadă de recunoştinţă pentru cei 13 ani de prezenţă creştină alături de noi, pe care Sora Antonia – Nana, ni i-a dăruit spontan şi, fără teama de a greşi, să-i exprimăm întreaga afectivitate chiar şi acum, când e plecată de şase ani în localitatea Carei, strămutată cu totul ca să urmeze visul fiului ei Valeriu. Şi să sperăm că pierderea aceasta nu e definitivă şi că ne-am câştigat în persoana sa un ambasador al prieteniei şi dragostei fraterne pe meleagurile pe care, deja le-a cucerit, aşa cum cucereşti înălţimile cereşti, la cei 80 de ani pe care e pe cale i-a împlinit de curând.
Şi să-i dorim să nu se dezmintă niciodată şi să împrăştie aceeaşi căldură în jur pe oriunde s-ar duce, înfiinţând noi nuclee de fraternitate franciscană, unde să domnească înţelegerea, armonia, toleranţa, premisele iubirii franciscane. Aşa să-i ajute Dumnezeu!

Topice: Editoriale | Comments Off on MODELE CREŞTINE. SORA ANTONIA IOAN – PORTRET SPIRITUAL

Comentarii închise.