Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PESCUITORUL DE PERLE (1)

de Maria Vaida | Octombrie 8, 2009

Interviu cu scriitorul Ioan Miclău din Australia

Scriitorul Ioan Miclău este bihorean la origine, dar trăieşte în Australia din 1979 împreună cu familia sa. Fără a fi şcolit la instituţii filologice, Ioan Miclău este un poet dăruit cu har, un român autodidact care-şi poartă Ţara în suflet. Indiferent unde îl poartă paşii pe această planetă, Ioan Miclău duce cu sine acea Românie Tainică a strămoşilor, pe care doreşte s-o lase moştenire mai bogată urmaşilor. Om cu înaltă simţire, scriitorul Ioan Miclău este un cetăţean al lumii, ancorat la pulsul unei realităţi româneşti pe care mulţi dintre cei care trăiesc în România de azi nu o au. În fascinanta şi îndepărtata Australie, Ioan Miclău Românul este cel mai bun ambasador al culturii române, faptele sale mărturisind dimensiunea uriaşă a importanţei lor. Deşi trăieşte cu dorul românesc în suflet, scriitorul nostru a avut inteligenţa (aşa cum o definesc marile spirite ale filosofiei) şi înţelepciunea (aşa cum a învăţat de la părinţii săi, ţărani bihoreni) de a acţiona, asu-mându-şi destinul. A publicat: Romanian Life – antologie – 1986, Do you know the time? – 1988, Fiica zeiţei Vesta – 1988, Cetatea de foc a Port Kemblei – 1989, Versuri de durere – 1990, Florile Crişurilor- placheta de versuri -1991, Unde esti, dulcea mea copilărie? – 1991, Cântarea Primăverii- 1992, Teatru -2005, Poezii alese, vol.I – 2005, Poezii alese, vol.II – 2006, Scrieri în proză, vol.I – 2006, Scrieri în proză, vol.II – 2007, Bună ziua, Bade Ioane – 2009. Dar cea mai mare realizare pentru postura domniei sale de ambasador cultural onorific în frumoasa Australie, mi-o mărturisea într-o scrisoare, prin luna aprilie a.c.: „In tot acest timp mi-am adunat cărţile, din care în final am constituit o biblioteca românească, pe care am numit-o „Mihai Eminescu”. Pe fundalul acesteia am înfiinţat şi revista de artă şi cultură „Iosif Vulcan” în 1997, pe care am publicat-o pe hârtie până în 2007, deci un deceniu încheiat. De la această dată, revista „Iosif Vulcan” -Australia al cărei editor eram, trece pe virtual, on-line sub umbrella ARP- Bucureşti –România, prin bunăvoinţa eminentului om de cultură, Prof.Dr. Artur Silvestri. Trista veste a trecerii fulgerătoare a acestui mare român la cele veşnice, pe data de 30 noiembrie 2008, mi-a ajuns în Australia, lăsându-mi un mare gol sufletesc, din care încă nu mi-am revenit…” Câţi dintre noi se pot lăuda cu astfel de performanţe: atâtea volume, întemeierea unei biblioteci, înfiinţarea unei reviste româneşti în ţinuturile îndepărtate şi exotice ale Australiei. Spirit dinamic, simţire adâncă şi minte luminată, scriitorul Ioan Miclău este dovada vie a existenţei între bihoreni a vulcanismului, începând de la Samuil Vulcan şi înfiinţarea primei şcoli româneşti la Beiuş, în 1828. Urmele paşilor săi prin lutul cărămiziu al Australiei sunt uriaşe, dar, mai ales, sunt româneşti. Vivat!

Maria Vaida: Stimate Domnule Ioan Miclău, ce amintiri din fragedă pruncie de la Gepiul natal are un scriitor român din secolul XXI, trăitor pe meleaguri îndepărtate?

Ioan Miclău: Această întrebare a Dumneavoastră, îmi apare ca o deschidere a unei porţi frumoase înspre o lume care nu se uită niciodată; acea lume a copilăriei. Recunosc cu convingere, aşa cum va recunoaşte oricare om cât de cât sensibilizat de o asemenea întrebare, deoarece copilăria şi amintirile acesteia constituie partea cea mai plăcută a vieţii noastre. Aşa, cu frumuseţile şi greutăţile pe care le-am trăit! Întotdeauna purtăm în noi aceşti ani ca pe un adevărat punct viu de referinţă, adică, ceea ce spune acea vorbă veche şi înţeleaptă a avea cei 7 ani de acasă şi a nu uita de unde am plecat. Aici se cuprinde totul!
M-am născut la 25 decembrie, 1940, în comuna Gepiu, Bihor, din părinţii Mihai şi Catiţa, născuţi şi ei şi părinţii lor în această comună străveche transilvană! Şi azi, trăind pe meleagurile îndepărtate australiene, revăd copilăria şi locurile mele natale. Revăd uliţele satului, pădurea, dealul şi valea, icoanele sfinte pe unde am crescut. Părinţii mei dorm acum sub glie, în cimitirul comunei noastre. Îi văd şi pe ei în imaginaţia mea. Revăd banca şcolii primare pe care m-am aşezat, alături de alţi copii, cu străicuţa mea cusută şi înflorată de măicuţa mea. În această străicuţă- am mai povestit eu asta- îmi aşeza mama o felie de pâine unsă cu ulei proaspăt de floarea- soarelui peste care presăra sare, fiindcă, zicea ea, să nu prindă pruncul ei greaţă la stomac. În copilărie mă fermecau frumuseţile naturale, mai ales sosirea primăverii, când, odată cu înflorirea câmpiilor unde tata era cioban, înflorea şi sufletul din mine! Le retrăiesc şi azi, aici în Australia! Uneori se şi suprapun în simţurile mele cele două primăveri, europeană şi australiană, deşi vin la perioade de timp diferit: 1 martie, România – 1 septembrie, Australia.

M.V.: Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu…

I.M.: Părinţii mei au fost ţărani simpli. Erau neştiutori de carte, ca mulţi alţii pe acea vreme, dar îi ţin minte bine, erau harnici şi cinstiţi, iar azi, socot eu, port învăţătura lor
care întotdeauna m-a înalţat ca om, ştiind de rostul muncii, şi asta indiferent de şlefuirea mea intelectuală ulterioară. Nu eram un îmbuibat cu de toate bunătăţile, fiindcă părinţii mei nu-şi permiteau tocmai asta, dar aveam cele trebuitoare vieţii, ba încă prea mult…; îl auzeam pe tata mândrindu-se după ce servea un blid de mămăligă cu lapte, făcându-ne pe toţi cei prezenţi la masă să râdem fericiţi! De aceea şi azi îmi amintesc cu multă plăcere de anii copilăriei, ani când nu ştiam noi, copiii, ce înseamnă frământările şi lupta părinţilor pentru susţinerea vieţii familiei! Mama s-a dus şi ea la ceruri, urmată de tata pe care Dumnezeu îl mai ţinu până la împlinirea vârstei de nouăzeci şi cinci de ani! Deşi erau neştiutori de carte, le port respectul, recunoştinţa şi iubirea mea, că au fost asemenea unor dascăli buni, care m-au educat în fragedă pruncie!

M.V.: Am citit cu uimire şi plăcere cartea Dvs. intitulată „Bună ziua, Bade Ioane!” O percepeţi ca o formă modernă a scrierilor reflexive de tipul unui monolog al sinelui, un interviu cu eul lăuntric, situat sub semnul ludicului. Acest fapt conferă scrierii Dvs. un aspect verosimil, autentic şi intimist, legând parcă opera de celebra scriere filosofică a lui Dimitrie Cantemir, enciclopedistul nostru umanist, şi mă refer la „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul”. Dualitatea fiinţei- trup şi suflet- se află într-o perpetuă gâlceavă şi împăcarea lor se face în miezul sinelui, după cum se revelă în cartea despre Badea Ioan. Ştiu, după ce am lecturat minunata lucrare, că purtaţi în suflet dorul şi jalea românească şi sunteţi un model de spirit românesc în Australia, ţara minunată care v-a adoptat, îndeplinind transmiterea culturii noastre pe alte meridiane ale lumii mai bine decât orice ambasador, fapt pentru care noi, cei din ţară, vă suntem recunoscători. Mi-aş permite s-o citez aici pe Cezarina Adamescu, poeta care, cu delicateţe, afirma despre Ioan Miclău, poetul: „E imposibilă ruperea, chiar şi a unei fărâme de patrie din sufletul său, smulgerea din da sein, de locul de unde survine fiinţa, Bihorul unde a văzut pentru întâiaşi dată Lumina”. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre Beiuşul nostru de suflet.

I.M.: Da, aţi exemplificat formidabil de încurajator, amintind de personalităţi de seamă ale culturii noastre române, clasice şi contemporane, deoarece întotdeauna ca autodidact mă simţeam atras de personalităţile de valoare. Din gândirile şi faptele acestora năzuiam şi eu a mă desăvârşi pe mine însumi. Mi-am impus, dacă vreţi, o ţinută de caracter şi de muncă întotdeauna demne şi, mai ales, după vorba veche ab imo pectore, adică a face cât mai sufleteşte tot ceea ce doream a crea sau a gândi. Ştiam de unde am plecat, avându-mi copilăria drept un viu punct de referinţă, ştiam şi aceea că originea mea e românească şi altă origine nu pot avea, chiar dacă mă mut geografic sau învăţ şi o altă limbă. De locul natal şi Limba mamei nu te poţi despărţi chiar să vrei, fiindcă sunt scrise în sângele tău, şi asta o recunoaşte oricine, fie el un om simplu, de rând, fie un savant. Dar, să nu mă depărtez de întrebarea Dumneavoastră, tot cu o plăcere deosebită vreau să recunosc că Beiuşul îmi este ca o icoană ce a crescut în inima şi conştiinţa mea, tocmai fiindcă acesta a fost primul oraş care mi-a deschis porţile culturii şi educaţiei, civilizaţiei urbane, adică, un nou context de viaţă unui copil de ţărani, care pentru prima dată ieşea din mediul satului său. Amintirile despre acele vremi le am şi acum vii şi parcă tot mai des răsar în mintea mea acum, după o vreme de peste cincizeci de ani. Locuri, oameni, prieteni îi port şi acum în amintirea mea, dar mai ales icoana binefăcătoare a Beiuşului.
M-am înscris la Şcoala de Meserii din Beiuş, prin anii 1956, director fiind pe acea vreme doamna Cureş Silvia, iar adjunct doamna Letiţia Romanţianu, o personalitate distinsă. Auziserăm noi, elevii, că era fiică de preot. Doamna directoare Cureş Silvia, când ieşea din cancelaria ei, deşi era mică de statură, însă robustă, avea o voce de răsuna toată curtea şcolii atunci când se făcea careul de adunare a tuturor claselor de ucenici. Îmi amintesc cu mult respect de profesorul Dalea Mihai, de fapt titular la Liceul “Samuel Vulcan” din Beiuş, dar preda şi la Şcoala de Meserii, materia de Fizică. Acest profesor era iubit de tot Beiuşul si studenţii săi. Cu o voce sonoră, degajată, numai ce îl auzeam spunând: „Bună ziua, leilor!”. Acesta era salutul lui obişnuit. În clasă de asemenea, deşi spaţiul încăperii era apreciabil, mie mi se părea că se zguduiau şi cercevelele ferestrelor atunci când vorbea. Nu preda niciodată stând pe scaun, ci se plimba prin faţa noastră, iar când observa pe cineva că se străduia să ţină deschişi ochii somnoroşi, îl ridica uşurel de părul de lângă ureche, zicându-i: „Nu dormi, leule!” [Se vede treaba că regretatul profesor Mihail Dalea, om de mare distincţie şi profesionalism, avea sintagme diferite peste ani, pentru discipolii domniei sale de la Samuil Vulcan. Nu admitea copiatul, sub nici o formă, dar întotdeauna erau temerari care încercau. Un coleg de-al meu a fost prins în primul an de liceu, copiind la extemporal. Dragul nostru profesor a rostit, cu aceeaşi voce puternică de tenor: Aha, te-am prins, bibicule! Din momentul acela, minunatul nostru dascăl a rămas, pentru multe generaţii ce au urmat, Bibicul. Şi azi, cu respect, dar cu dragostea cuprinsă numai într-o poreclă, noi, foştii vulcanişti evocăm personalitatea fascinantă a Bibicului. Dumnezeu să-i odihnească sufletul! n.n.]. Limba Română o preda domnul Meşter, materie pe care eu o audiam cu mare iubire şi atenţie. Începusem chiar să scriu versuri încă de pe atunci. Eu învăţam meseria de tâmplar, iar maestrul meu de meserie era Trană Teodor, un meseriaş de mâna întâi, cum îi ziceam noi. Tot la această Şcoală de Meserii a urmat şi tânărul moţ, Alexandru Andriţoiu, viitorul poet şi Redactor-sef al revistei „Familia” din Oradea. Ne-am fi aşteptat să devină pictor după profesiunea sa de zugrav, sau eu un sculptor, dar se vede că artele literare au un liant mai puternic între om şi spiritul său, poate ceva ce ţine de arhetipul Cuvântului scriptural! Tot la Beiuş am urmat ulterior Şcoala de Maiştri de 2 ani, la seral, timp în care practicam profesiunea de maistru la noua Fabrică de Mobilă din Beiuş, care avea pe acea vreme ca director pe dl. Popa Ioan, de fapt un oltean isteţ, vorba lui I. Bencei din Timişoara, care spunea într-un cuvânt de duh, că, deşi bănăţenii sunt fruncea, toţi directorii sunt olteni. După luarea Diplomei m-am reîntors la Fabrica de Mobilă Alfa – Oradea. După ani de zile, prin 1991, m-am reîntors din Australia să-mi vizitez ţara şi rudeniile, dar n-am uitat amintirile Beiuşului, oamenii şi preocupările lor. L-am vizitat pe artistul-olar din Leheceni, Gheorghe Bocşa, l-am cunoscut pe dl Nicolae Brânda de la Muzeul municipal Beiuş, şi desigur, de la Cultura orădeană, pe domnii C-tin Mălinaş, Ion Ţepelea, Viorel Horj, Crăciun Parasca şi alţii. Am ascultat cântecul frumos al cântăreţilor beiuşeni, precum cel al Irinei Mihoc. Mă întorceam cât de cât mai cizelat şi eu, şlefuit ca lemnul lucios la o şcoală a vieţii de autodidact. Pot afirma în final că sunt un locuitor al Beiuşului. Parte din copilărie, adolescenţă şi apoi parte din maturitate, în acest frumos şi istoric oraş românesc şi de cultură le-am trăit!

M.V.: Fraţii, surorile, prima iubire, cum le percepeţi peste ani? Aţi trăit şi o iubire târzie, stranie, străină?

I.M.: Am mai avut şi eu un frate Gheorghie pe lumea aceasta, mai mic de vârstă, dar a plecat în lumea umbrelor veşnice. A fost tractorist la CAP-ul din Gepiu, şi-a pierdut sănătatea pe tarlaua cooperativei agricole, nemaiavând nici o şansă de salvare. Acum doarme şi el fericit sub glia pe care a arat şi semănat. Dumnezeu să-l odihnească! Surori nu am avut, am fost doar doi fraţi la părinţi. Iubire, cum ziceţi, am avut una pe care o am şi azi lângă mine, soţia mea, Florica! Iubiri stranii de care întrebaţi, şi dacă înţeleg eu bine, pot spune că am avut foarte multe, şi încă am, dar toate vin din subsolul infinit al artelor, al iubirii acestora. Unele iubiri îmi purtau mintea prin universul acesta minunat in care existăm, altele mă adunau, devenind sub presiunea lor un introvertit, regăsindu-mă când prieten când duşman al eului meu propriu. Cazuri în care nu eram deloc înţeles de adevăraţii prieteni sau adevăraţii pizmuitori, care-mi pretindeau a fi şi eu un propa-gandist al noului pe care eu nu-l vedeam nicicum a fi nou. Dimpotrivă, îl văd şi azi „vechiu de veacuri şi ros de molii”, vorba lui Eminescu!

M.V.: Aveţi, desigur, amintiri copleşitoare din perioada petrecută în lagărul pentru emigranţi din Viena. Dacă nu vă supără, v-aş ruga să relataţi un episod…

I.M.: Da, am trecut şi pe acolo. Mulţi oameni au emigrat prin acest lagăr din Viena, înspre Americi, înspre Australia şi alte state din lume. Erau şi români, erau şi felurite alte naţionalităţi, şi, bineînteles, de toate nivelele de pregătire şi cultură. Eu învăţasem şi munca, dar şi a umbla cu ochii deschişi în jurul meu, aşa că văzusem acolo şi bune şi rele, ferindu-mă de tot ceea ce-mi putea periclita situaţia mea în primul rand, ştiindu-mă a fi un tată cu trei copii rămaşi acasă împreună cu mama lor şi neajutoraţi. Aveam obligaţii morale faţă de familia mea. Cel mai mare şoc de care mă rugati să amintesc, l-am avut cred, când m-am trezit făcut duşman şi trădător de ţară, când eu în realitate mă ştiam a fi altfel. Fugeam da, ca un trădător al unei ideologii ce distrugea sufletul oamenilor. Intensitatea de şoc rupea în conştiinţa mea când realizam diversiunea cea crudă. Adică, să vezi şi să auzi, dar să nu-ţi vină a crede: caractere ce ani de zile zoreau să mă facă trădător de partid comunist, ca apoi imediat după “reveluţie” să mă înfiereze tot ei, cu aceeaşi limbă bifurcată: a fi fost un comunist mare, domnule! Eu, care din lagărul de la Viena anilor 1979, încă visam urât despre absurditatea criticilor şi planurilor de producţie aberante, cât şi despre cotizaţia ce o dădeam sindicaliştilor, comuniştilor, inspectorilor de tot felul, care de care cu amenzi mai aspre, şi toate astea “tovarăşului Maistru”, care trebuia deci, în acest fel ajutat de partidul comunist! Să devină om de tip nou – cu creier bine spălat! Nu-mi place nici să-mi amintesc! Credeţi-mă!

M.V.: Cum este omul care sunteţi, român până în adâncul sufletului său, cuprins de elanuri cosmice şi apăsat de conştiinţa tragică, oglindit în propria-i conştiinţă, situat în alte spaţii geografice?

I.M.: Această întrebare îmi place. Şi tot de la părinţii mei, simpli ţărani mi se trage sal-varea. Sunt omul care mi-am pietrificat iubirea în suflet, asemenea unei perle spirituale din care îmi alimentez gândirea, din care razele iubirii de viaţă mă inundă, şi atunci ies din introvertire, înălţându-mă la acel Cer românesc, aşezat în versul unei poezii de iubire, plutesc cu gândul şi mintea spre locurile natale, spre oamenii cei simpli, Neamul, pe care i-am iubit întotdeauna. Am observat şi învăţat, cum oriunde în lume iubirea este calea fericirii. Scrierile mele au sau caută o iluminare divină, sfântă, dar nu fanatică. Puţini înţeleg acest fel al meu de a fi. Mi-am ales întotdeauna călăuze care-mi vorbeau prin faptele lor, nu prin pretenii de pe vârful limbii. Am şi momentan asemenea călăuze, numai că geografic, cum ziceţi dumneavoastră, distanţaţi. Prima călăuză este în cerurile sfinte, dl.Artur Silvestri, şi alta pe Pământ, Pr. Al.Stănciulescu Bârda. Mi-am câştigat în ultima vreme chiar, mai multe şi adevărate călăuze sufleteşti, dar observ că semnul iubirii faţă de aproapele tău, de la tine trebuie să pornească. Altfel cum să fii recunoscut de om integru, când ne-am prezenta bunăoară împroşcând pizmă şi minciuni printre semenii noştri? Ce se poate clădi pe acest fel de comportament? Nimic, doar continuarea confuziilor la infinit, fără a găsi urma iubirii lui Hristos niciodată!

M.V.: De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură, pentru poezie şi ce rol au avut şcolile prin care aţi trecut (şi nu doar cele din ţară, ci şi din străinătate) în formarea acestei deprinderi ?

I.M.: Eu, am mai spus multora că nu fac parte dintre aceia, despre care scriitorul Dimi-trie Grama spunea într-o apreciere făcută mie, ce au obiceiul a prezenta diplome făloase în rame aurite ca să se mire lumea! De asemenea aş reţine aprecierea scriitorului Ştefan Dumitrescu, care recunoştea că „adevăraţii şi talentaţii poeţi şi scriitori sunt acei pe care îi face Dumnezeu.” Acestora li se va şi ilumina, Calea, Adevărul şi Viaţa, adică darul harului divin. Deci pasiunea mea pentru poezie, vine din iubirea pentru frumuseţile vieţii, al dragului de adevăr, şi al acelei direcţii care să înnobileze simţămintele oamenilor şi, bineînţeles, simţămintele proprii ale creatorului de artă. Eu nu scriu prea mult influenţat de studiile mele, cât mai ales influenţat de realitatea vieţii în care mă mişc şi trăiesc! Mă vreau pe mine mai bun şi aş vrea o lume întreagă mai bună! Adun în scrierile mele iubirea, mă controlez în acelaşi timp pe mine să păstrez acest sentiment uman, altfel de-vin un demagog, şi mi-ar fi ruşine de mine însumi! Când cineva e stăpânit de strălucirile gloriei efemere, de baloanele de vid ale orgoliului nemăsurat, va deveni singur cel care va porni ura şi pizma în lumea artelor, şi, fără să observe, desfiinţându-se de fapt pe el însuşi.

M.V.: Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi? Ce simbolizea-ză ele astăzi?

I.M.: Mă bucur că mă aduceţi din nou pe pământurile Bihorului, să-mi amintesc de apele limpezi ale Crişurilor Crişanei, de Dealurile Orăzii, ale Beiuşului, şi de pământurile mănoase ale Holodului lui Iosif Vulcan şi ale Gepiului meu natal. Acele locuri pentru mine au însemnat şi însemnează şi azi o identitate a mea de român aparţinând acelor toposuri. A însemnat şi înseamnă originea vieţii mele, dacă vreţi, punctul cosmic şi gravitaţional. După cum zicea poetul Vasile Posteucă: „Acesta-i centrul lumii: satul meu…/La marginea lui Taica Dumnezeu / De-aicea-ncep cosminele şi plaiul / În care mai
demult fusese Raiul…”La fel şi pentru mine azi, matur fiind şi realizat într-o oarecare măsură, locurile copilăriei îmi sunt ca o dimensiune simbolică, un arc de pod ce leagă două maluri ale aceluiaşi râu, ale aceluiaşi suflet ce se trece liniştit înspre veşnicia străbunilor, unindu-se cu sufletele lor!

M.V.: Ştiu că l-aţi avut profesor pe domnul Dalea, dar şi pe alţi dascăli minunaţi din şcolile Beiuşului, pe care şi eu am avut privilegiul de a-i cunoaşte. Aş dori să evocaţi această perioadă a vieţii Dvs. în bătrânul burg patriarhal.

I.M.: Deşi am mai vorbit despre oamenii de seamă ai Beiuşului, îmi face o adevărată plăcere a reveni întotdeauna cu o nouă amintire. Aşa suntem noi bătrânii, ne place să vorbim mult dar şi cu sfat. În acest “bătrân burg patriarhal”, aşa cum bine îl numiţi, parcă şi aerul era mai sănătos ca oriunde, mirosurile florilor şi pădurilor din jur ne înviorau însăşi mintea şi cugetul – şi eram tineri. Şi, cum bine ştiu că şi dumneavoastră sunteţi o beiuşeancă, am convingerea că veţi sesiza imediat dacă ştiu ce vorbesc sau adun înflorituri literare, ca să nu le spun lăudăroşenii. Aşadar, într-o bună zi numai ce îl văzurăm pe dl. profesor Dalea Mihai intrând în curtea şcolii, foarte grăbit. Era un om frumos şi înalt ca un stejar de pe dealul Nimăieştilor, iar cu vocea lui puternică îşi pronunţă salutul său obişnuit, pe care îl ştiam dinainte prea bine cu toţii:
-Bună ziua, leilor! Fiţi atenţi! Diseară e dans, o serată organizată la „Şcoala de fete” şi sunteţi invitaţi şi voi. Să daţi lista cu cei ce vor să mearga la dans. Să vă îmbrăcaţi frumos. Dar să nu vă muşte şarpele să vă luaţi la bătaie pe-acolo, cu conţopiştii de la „Samuel Vulcan”. S-a auzit?
– Daaa! răspunserăm cu toţii!
Dar cum să ne îmbrăcăm mai frumos? Oricum ne invitau fetele! Eu nu aveam pantofi! Ce mă fac? Cu bocancii nu mă puteam duce, mai ales că erau coloraţi şi unsuroşi de cleiuri! În acel moment sună clopoţelul de intrare la ora de Tehnologie. Profesorul Partenie Constantin era profesional bun, dar era mai puţin spiritual. Pe cât era posibil ocolea argumentări cu dl. Dalea Mihai, pentru că acest conţopist nu prea curăţa ouă nimănui, şi pe deasupra era şi bun prieten cu adjuncta Letiţia, după câte observam noi, ucenicii. Oricum, de data asta profesorul de tehnologia prelucrării lemnului intră în clasă foarte indispus, zicând: “Groza Cornel, de ce te mişti în bancă? Acesta nu răspunse nimic. “Dar tu auzi ce zic?” insista dl.Partenie. “Da, aud!” fu răspunsul lui Groza. “Ce auzi? Cum erau şi sărbătorile de Paşti, iar Biserica centrală a oraşului nu era departe de şcoala noastră, tocmai se bătea de zor toaca; Groza răspunse: “Aud toaca de la biserică!” O secundă de linişte profundă, apoi un potop de râsete încât s-a dus pe valea Nimaeştilor şi ora de tehnologie. Trebuia dată lista cu cei ce merg la dans. Lista trebuia dată pedagogului, care apoi cu portarul împreună, controlau întoarcerea elevilor la ora fixată. Ferit-a Dumnezeu ca pedagogul nostru Manea să încalce regula sau ceea ce directoarea îi ordona. Cu portarul ne mai înţelegeam să nu ne ducă la cancelarie, de fapt el mai mult ne ferea şi ne păzea decât ne raporta. Să nu lungesc vorba, m-am înscris pe listă, am împrumutat pantofii de la un coleg, şi am mers la dans. Imediat am invitat la dans o fată care stătea mai retrasă, şi pentru că purta ochelari, mie mi s-a părut foarte inteligentă. Numai cu ea am dansat în acea seară. Ca prin vis doar îmi răzbate numele ei, Felicia sau Maricia, oricum, eram un fericit al momentului acela. Am ajuns târziu de tot la poarta şcolii, dar portarul m-a felicitat şi m-a asigurat că nu mă raportează la pedagog. Ce să vă mai povestesc? A da, îmi plăcea şi sportul, în special trânta (lupte libere), dar şi alergarea, eram cel mai iute la 100 de metri viteză. Profesorul de sport, m-a selecţionat la o competiţie sportivă, ca luptător şi trebuia să mă iau la trântă cu campionul dela Liceul “Samuel Vulcan”, un tânăr bine legat, purta şi mustaţă, îmi scapă numele lui. Oricum, asistenţa formata din toţi studenţii se miră când îl văzu pe campionul liceului ridicat prin aer de nu-i mai ajungeau picioarele pe saltea. L-am slăbit niţel din braţe, s-a răsucit el cumva şi mi-a pus o piedică văzută de toţi, numai de arbitru nu! Aşadar, campionul a câştigat. Dar felicitările mulţimii asistente şi aplauzele, mie mi-au fost acordate în acea zi. Deci sunt şi pierderi care te ridică!

M.V.: Din ce „duh ardelenesc”sau „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă, spiritul de luptător, curajul şi perseverenţa?

I.M.: Frumoasă întrebare! Duhul meu se trage, gândindu-mă cu pioşenie la cuvintele fericitului Artur Silvestri, din acel izvor arhetipal al Lupului Dacic. Cine a citit scrierea mea Între lupii Daciei, unde spuneam că printre aceştia mă făcusem om, va înţelege că nu pot avea alt duh, decât cel al neamului meu românesc. Piedicile pe care Românii le-au avut în decursul istoriei lor, au fost şi vor fi pierderi, desigur, dar acestea ne-au şi ridicat în realitate şi în faţa omenirii întregi! Ordinea dumnezeiască nu poate fi mutilată de oameni! Şi nu o zic eu asta, ci o zic învăţaţii acestei Planete-Stele Terra! Venind la rang de individualitate, omul ca atare îşi va readuna ultima resursă a capacităţii sale pentru a supravieţui, de aici spiritul de luptă, de curaj, de perseverenţă, şi, dacă ne gândim bine, este lupta duhului sfânt din om, acel Duh de supravieţuire pe care ni l-a insuflat Crea-torul. Eu mă aflu în armonie cu Dumnezeu asemenea oricărui creştin român ortodox, doar cu preoţimea pământească aş avea unele observaţii ce ţin de faptele unora, şi atunci îmi amintesc versurile poetului George Coşbuc, care zice: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.”

M.V.: Permiteţi-mi să-l citez pe scriitorul Dimitrie Grama din Canada: „Ioan Miclău este un om universal, care se bucură de frumuseţea acestei lumi, care plânge alături de cei suferinzi şi care, ca un adevărat preot, încearcă să ridice spiritul uman spre o altă sferă, spre o altă dimensiune, indiferent de locul unde se află: Bihor, Japonia, Tibet sau Australia”. Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Albei Iulii, pornind de la imaginea de uomo universale sugerată de cuvintele scriitorului citat?

I.M.: Această citare îmi creează satisfacţie. Dl.Dimitrie Grama este o personalitate a intelectualităţii române de care am fost întotdeauna impresionat şi atras. Un medic de înaltă clasă profesională, apreciat în lumea medicinei internaţionale, înzestrat şi cu un frumos har scriitoricesc, bănuiesc că are suficientă pătrundere în cele ale psihologiei umane, aşa că nu mă miră, ba chiar confirm cele din descrierea dânsului despre personalitatea mea! Caz în care pot spune că nimeni nu are a fi global fără a avea la început o origine şi un anumit loc geografic! Şi ca să răspund întrebării dumneavoastră, iată, Alba Iulia este loc şi origine românească, iar eu fiind român, acest loc sădeşte în sufletul şi mintea mea sentimente de atracţie şi iubire, de referinţă că aparţin acelui loc unde, la 1601 Mihai Viteazul înfăptuia Unirea României Mari! Orice fiinţă omenească, şi românul nu face excepţie, poartă veşnică veneraţie locului său de origine, istoriei neamului său. Alba Iulia este ca o piatră de fundament a istoriei româneşti şi are prioritate în acea universalitate de care mă leagă în aprecierea sa dl. Dimitrie Grama. Mai este acolo şi o lumină a unei culturi străvechi perpetuu reînviată si renăscută, simbolizând mitica Pasăre Phoenix! Am vizitat Alba Iulia pe vremea când îmi făceam cătănia (militară) la Turda. Am găsit oraşul aşa cum îl descria şi Iosif Vulcan în însemnările sale de călătorie pe la 1877: monumental, viu, istoric, Românesc!

va continua…

Topice: Interviuri | Comments Off on PESCUITORUL DE PERLE (1)

Comentarii închise.