Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Pustnicul

de Ion Untaru | Octombrie 21, 2009

(fragment din romanul Ne-am întâlnit pe internet)

Cât de mult îi trebuie unui om să trăiască de azi pe mâine?
De acelaşi număr de calorii are nevoie şi bogatul şi săracul. Şi patronul şi şomerul. Şi onor preşedintele dar şi cel mai mic dintre slujbaşii lui. Iar cel ce duce o viaţă îmbelşugată, strălucitoare în lux şi risipă, nu este nici el mai sănătos decât ceilalţi, nici nu trăieşte mai mult decât aceştia. Tot într-un pat ne căutăm odihna, tot într-un coşciug părăsim lumea când ne vine timpul, în acelaşi pământ ne întoarcem fiecare şi, toate câte le avem, rămân aici. Luăm cu noi numai faptele noastre bune sau rele. Putreziciunea de după moarte ne arată la fel. Şi atunci, pentru ce atâta zbatere în gol?! De ce atâta înverşunare să apucăm mai mult, din ce în ce mai mult, cu mult mai mult decât ne trebuie, sau dacă se poate, să le apucăm noi singuri pe toate şi să nu mai lăsăm nimic celorlalţi.
Înţelepciune se cheamă asta, să alergi după nişte bunuri, care dincolo de strictul necesar nu ţi se cuvin şi, ajung să-ţi dăuneze?!
Am văzut doi cai păscând pe aceeaşi pajişte şi când au ajuns bot lângă bot, unul din ei s-a întors să pască în altă parte. Oare viaţa să-i fost dată omului doar să mănânce, să bea şi să aibă o mulţime de slujitori pe lângă el? Nu este asta o paradă ieftină, inutilă şi de care te poţi lipsi în orice moment?

Toate îmi sunt slobode, dar nu toate zidesc. Toate îmi sunt slobode, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Un animal de povară dacă primeşte tainul şi este pus la muncă, munceşte. Altminteri mănâncă, doarme şi … se baligă. Lui nu i se cere mai mult.
Cu cât mai mult se deosebeşte omul de un animal!
Am asistat odată la o discuţie despre credinţă, post, mântuire. Un om în jurul vârstei de cincizeci de ani spunea plin de amărăciune dar cu convingere:
– Diavolul este mai tare ca noi dom’le. Are o mie de mijloace la îndemână şi noi n-avem nici unul. Poate să ne îngencheze într-o mie şi unul de feluri.
– Şi cum cade omul cel mai des? – întreba celălalt care era mai în vârstă, dar tot laic.
– Cârteşte, invidiază, nu mai face milostenii, e lacom, fură, nu mai sare în ajutorul aproapelui, îi place adulterul, nu mai vine la Biserică, îşi pierde credinţa, multe, multe, multe de tot.
– Bine. Să le luăm pe rând. Dacă nu vrea să cârtească, cine îl sileşte să o facă?
– Păi nu ţi-am spus, satana.
– Stai un pic să nu aruncăm cu moartea în ţigani că nici ţiganii nu sunt mereu de vină pentru tot ce ni se întâmplă nouă. Dacă dumneata nu vrei să cârteşti, dacă eu nu vreau să cârtesc, cum să ne silească pe noi satana să cârtim totuşi?
– Eh,… ştie el, cum.
– Dacă vrei să avem o discuţie serioasă, hai să nu ne ascundem după deget. Satana doar ne ispiteşte la rău, dar nu ne sileşte, fiindcă nu poate.
– Mda,… asta aşa e.
Şi din aproape în aproape, au ajuns amândoi la concluzia că omul, dacă vrea, pote respinge oricare din ispite.
Pe deasupra mea pot să treacă nişte ciori pe care eu nu le iubesc. Dar dacă vor să-şi facă şi cuib în capul meu, nu pot să le alung?!
Drept că ispitele sunt multe şi omul poate să cadă în multe feluri dar, dacă el ţine aprinsă această candelă plăpândă a credinţei şi se păzeşte, dacă se roagă în permanenţă, il sprijină Domnul şi nu cade.
Cine vrea să postească, posteşte şi nu se laudă cu asta. Iar din cauza postului nu s-a îmbolnăvit nimeni. Toată învăţătura poate să fie împlintă şi de bogat şi de sărac. Şi de tânăr şi de vârstnic. Şi de omul simplu şi de cel înstruit. Şi de omul sănătos şi de cel bolnav, cu excepţia celor foarte bolnavi.
Principalul este să vrea!
Şi cine vrea să trăiască şi după ce moare, o va păzi. Cine este cinstit în lucrurile mici, este cinstit şi în cele mari. Drept că astăzi nu mai sunt bisericile pline ca altădată, dar astea sunt timpurile pe care le trăim.
Pustnicii, atâţia câţi sunt, cum au reuşit să învingă lumea, refuzând toate ispitele ei şi retrăgându-se în câte o chilie sau o peşteră? Şi are Domnul grijă de fiecare dintre ei. Atunci mi-am adus aminte că Mitică Zavu are un frate, care locuieşte într-o peşteră. Poate nu vă vine să credeţi cum nici mie nu mi-a venit să cred când am auzit. A avut ceva neînţelegeri cu soţia, se luaseră de multă vreme şi dintr-odată a dispărut de acasă. Numai cu ce era pe el. Mult mai târziu am aflat ce şi cum. Şi prima întrebare a noastră, a celor care trăim în lume, a fost:
– Dar ce mănâncă el acolo?
În eventuala şi nedorita perspectivă că ni s-ar putea întâmpla şi nouă aşa ceva, aţi văzut la ce ne-a fugit gândul prima dată? La mâncare! Veşnica obsesie a omului, să nu rămână cumva fără mâncare, că n-ar putea supravieţui fără ea.
Au trecut nişte excursionişti prin Parâng şi s-au pomenit strigaţi de un om din partea locului. Ei nu l-au mai recunoscut, avea barbă, hainele boţite, cârpite, ceva mai slab de cum îl ştiau, dar altminteri, mină de om sănătos. Numai vocea îi era de-acum alta: blândă şi prietenoasă. Privirea plină de duioşie, ca a unui sfânt. Au sta mult de vorbă.
Ei au vrut să-i opfere nişte conserve, ceva de mâncare, de băutură. Le-a mulţumit dar le-a refuzat politicos pe toate.
– Şi ce faci toată ziua în singurătatea asta, aici? Nu-ţi e frică de urşi, de lupi? Noaptea nu-ţi e frig? Nu simţi nevoia să stai măcar din timp în timp de vorbă cu câte cineva? Să ştii ce se mai petrece în lume, fotbal, politică, scandaluri, ce mai e pe la noi prin sat, măcar aşa de rudele dumitale? Eu aş muri într-o pustietate ca asta.
– Măi taică, nu vreau să spun vorbe mari, că S-a coborât Dumnezeu din cer, m-a luat de mână şi m-a adus aici. Dar poate că aici îmi era locul, fără să ştiu. Mă simt ca la mine acasă, ca peştele în apă. Nu aş mai pleca de aici cu nici un chip. Mai mult, nu îmi doresc nimic în plus de la viaţă. Dimineaţa când mă trezesc, parcă am crescut aici ca un stejar din aceste pământuri. Simt aceşti munţi cum respiră prin mine. Şi eu prin ei. Mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţine sănătos. De mâncare? Nu duc lipsă. Are Domnul grijă de toţi ai Lui. Dacă v-aş spune că stau de vorbă cu Dumnezeu, aţi crede că m-am ţicnit. Nu vorbesc cu Dumnezeu, dar mă rog. Mă rog tot timpul. Mă rog şi pentru mine dar şi pentru restul lumii care trăieşte în suferinţă şi în întuneric.
Îl simt pe Dumnezeu aproape.
Aproape de tot. Sau cerul, mă rog. Frică de cine să-mi fie? De urşi, de lupi? De multe ori omul ajunge mai rău ca o fiară şi mie mi-a trebuit mult timp până când am înţeles asta. Au fost pustnici care au îmblânzit şi ştiau să vorbească cu animalele sălbatice. Nu mă tem de ele. Mai departe, de cine să mă tem? De hoţi? Ce să fure hoţii de la un pustnic gol puşcă? Faceţi o încercare şi dormiţi doar o singură noapte pe meleagurile astea. Dar nu la o cabană unde tranzistorul se aude de jos din vale, unde turiştii se întrec la băutură şi se spun multe lucruri care nu ar trebui să se spună. Lucruri pe care urechile unui om cu frică de Dumnezeu, nu ar trebui să le audă niciodată. Să ştiţi voi că nu mai aveţi nici o grijă, că nu vă mai e frică de nimic în viaţă, nici de condică, nici de patron, că nu mai aveţi nimic de-a face cu nici un fel de grevă sau refomă, că nu vă mai sapă sau că nu mai trebuie să săpaţi voi pe nimeni ca să ajungeţi la un post mai înalt, sau la un salariu mai mare.
Viaţa noastră pe pământ seamănă cu o vale. O vale a plângerii. Dar cine se păzeşte, o trece cu bine. Eu de mult nu mai ştiu cum arată banii. Şi credeţi-mă că nu îmi pare rău. Când a fost ispitit, Domnul Iisus a refuzat să atingă banul şi a zis numai: Arătaţi-Mi banul de dajdie. Ştiţi de ce? Banul este mai rău ca o fiară. Cât ar fi ea de crudă, fiara se hrăneşte numai cu sânge. Cu sânge şi carne vie. În timp ce banul se hrăneşte numai cu suflete. Cu sufletele celor care cad în cursa lui. Şi asta înseamnă, cred eu, aproape nouăzeci şi nouă la sută din toţi oamenii de pe faţa pământului.
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Să trăiţi atâtea zile câte mai aveţi în pace. În pacea care se coboară de sus şi să vedeţi cum toată liniştea dimprejurul vostru pătrunde încet, încet în sufletele voastre şi atunci nu veţi mai dori nimic din lumea aceasta.
Când am văzut prima dată câtă linişte se află împrejurul meu, mi-a fost şi teamă să mai respir. Eu nu am multă carte dar puneţi alături imaginea de fiecare zi a Bucureştiului cu toată viermuiala lui şi o să vă daţi singuri seama că s-a rupt undeva o balanţă, un echilibru şi lumea merge pe un drum greşit. Şi pentru acest dezechilibru, omul plăteşte cu suferinţă. Pentru că Domnul este al păcii, nu al neorânduielii.
Şi pacea aceasta face parte din pacea universală, din armonia cu care Domnul a înzestrat tot cosmosul. Mă simt mai liber şi mai puternic ca niciodată. Nu mă aflu în război cu lumea dar pot să spun din tot sufletul şi la fel ca Domnul, că şi eu am învins această lume.
Am zis o dată cu toată puterea: Departe de mine, lume, că nu am nevoie de nimic din ale tale! Şi mulţumirea pe care o simt în sufletul meu, nu pot să v-o descriu în cuvinte. Şi atunci nu merită să vă mutaţi gândul de la lumea aceasta de aici, la cealaltă de dincolo?!
Au nu este corpul mai mult decât haina şi viaţa mai mult mult decât hrana? Şi oricare dintre noi care se nevoieşte rugându-se neîncetat la Domnul, poate să ajungă la ea, la viaţa de dincolo. Şi chiar să preguste din ea, încă de aici.
Locul nostru al tuturor nu este aici pe pământ, ci acolo în cer. Şi al celor buni, şi al celor mai puţin buni. Numai că nu vor ajunge toţi în acelaşi timp acolo, pentru că nu toţi se nevoiesc în aceeaşi măsură.
Toate stelele de pe boltă luminează. Însă nu toate la fel. Dar cu mila şi bunăvoinţa Domnului, odată şi odată, toţi vor ajunge. Pentru că Domnul le-a făcut pe toate ale Lui pentru viaţă şi nimeni nu I se poate opune. Iar acest drum trece neapărat, prin pocăinţă şi suferinţă. Împărăţia Domnului nu este un pension, o casă de odihnă, un fel de dolce vita în care nimeni nu va mai face nimic. Eu cred că sufletele vor evolua şi după moartea noastră pământească. Pentru că nu oricine dintre oameni ajunge la stadiul de curăţie care să-i permită să stea în faţa Domnului la Judecată, din această cauză cred că purificarea sufletului trebuie să continuie şi dincolo.
Aşa cum se curăţă într-un cuptor zgura de pe un metal preţios, aşa trebuie să se cureţe şi sufletele noastre prin suferinţa meritată de fiecare.
După părerea mea, în viaţă nu există decât două drumuri. Este unul strâmt, să zicem o potecă şi, ea duce în vârful muntelui. Asta înseamnă urcuş continuu. Şi mai este unul larg, larg de tot care coboară întruna şi nu se opreşte decât în fundul prăpastiei. Dacă s-ar întreba fiecare: eu pe care din aceste două căi mă aflu, poate s-ar mai schimba câte ceva.
Un convoi nesfârşit de oameni coborând permanent şi luându-i în râs pe cei care se încumetă numai să urce spre piscuri.
Două lumi diferite, trecând una pe lângă cealaltă.
Eu văd foarte limpede lucrurile astea şi cred că nu sunt greu de înţeles pentru cei cu inimă curată. Simt că pe mine m-a curăţat Domnul de toată răutatea lumii pe care o mai aveam, când am ajuns aici.
Tatăl este Cel care curăţă mlădiţele, ca acestea mai multă roadă să aducă.
Şi dacă v-aş povesti concret, cum mi s-a întâmplat mie aceasta, cum am simţit eu această curăţire, aţi crede că mă laud, aşa că las pentru altă dată urmarea. Dacă ne vom mai întâlni vreodată.
Dacă…
– Atunci n-ar fi fost poate mai bine, la o mănăstire?
– Nu ştiu. Aici am ajuns, aici rămân. Şi nu ştiu cum să Îi mulţumesc Domnului pentru pacea sufletească pe care am câştigat-o şi pentru că m-a făcut să văd ceva mai limpede toate cele din jurul meu.

Topice: Romane | 1 Comentariu »

Un răspuns to “Pustnicul”

  1. Cezarina Adamescu spune:
    21 Octombrie 2009 la 9:52

    Stimate domnule Ion Untaru,
    Am citit cu multă plăcere şi interes fragmentul de roman “Ne-am întâlnit pe Internet!” – referitor la Pustnicul.
    Am avut o adevărată revelaţie. Astfel de scrieri SAPIENŢIALE, pline de învăţăminte ne trebuie, în chip deosebit, tineretului, dar şi cei vârstnici, se pare că au pierdut gustul pentru scrieri care-i face să gândească, să-şi pună probleme de conştiinţă. Există cărţi/ scrieri care-ţi pot schimba viaţa. Câte cazuri nu s-au întâlnit. Există oameni care-ţi pot schimba cursul vieţii.
    Sf. Ignaţiu de Loyola s-a convertit, pe când era bolnav şi, neavând ce citi pe un pat de spital, a găsit “Vieţile sfinţilor”. Această carte l-a răscolit atât de mult încât s-a convertit (el, un ofiţer) şi a devenit unul din cei mai mari sfinţi care ne-a lăsat nenumărate cărţi de exerciţii spirituale.
    În ce mă priveşte, cartea care a avut un rol covârşitor în drumul meu pe calea credinţei, a fost O TURMĂ ŞI UN PĂSTOR, a arhimandritului Teodosie Bonteanu.
    Important este să găseşti, la momentul potrivit, cuvântul-cheie, fraza aceea care să te străbată ca un fir roşu, din cap până-n picioare şi care să-ţi releve Adevărul. Nu suntem perfecţi, dar, să tindem să fim, cât de cât. Aceasta este o filosofie cât se poate de justă. Mi-o însuşesc.
    Vă felicit pentru această scriere şi aş vrea să citesc cât mai mult din ea, să mă hrănesc şi să mă adăp din aceste cuvinte înţelepte.

    Cu preţuire, Cezarina Adamescu.

    Mulţumim părintelui Radu Botiş pentru că ne face cunoscute asemenea mărgăritare de înţelepciune.