Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (31) – Răzbunare nazistă (1)

de Florin Bădican | Noiembrie 4, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI 

RĂZBUNARE NAZISTĂ 1

Din motive care deacum ne sunt cunoscute, boierul Marghiloman Alexandru se hotărăşte şi în cele din urmă pleacă la Iaşi; Peste conacul din Domneasca de Argeş se aşternea o linişte apăsătoare, tulburată doar de comenzile ordonate cu patos, de actorii care după uzanţa timpului, ocupaseră scena în spatele cărea, câţiva slujitori cu vederi de stânga, începură a chicoti de bucurie; În lipsa boierului, întreaga răspundere cădea pe umerii coniţei care în ciuda tinereţii, dar şi a lipsei de experienţă în chestiuni majore, încerca şi de multe ori chiar reuşea, să impună respect şi puţină ascultare în tot ce ordona; Viaţa, cu tot arsenalul de bune şi rele, abia dacă mai putea fi trăită; Primăvara care abia dacă venise, era scăldată de o interminabilă ploaie mocănească; Neavând încotro, ţăranii, atâţia câţi mai rămăseseră după ce mobilizarea ordonată de generalul Ion Antonescu îi rărise nepermis de mult, tocmai încercau să alunece pe un făgaş de o normalitate relativă când, o întâmplare petrecută în apropierea satului Domneasca, avea să tulbure din temelii viaţa femeilor care suportau c-un stoicizm demn de invidiat, cerinţele războiului; Ploaia se mai potolise; Profitând de norii răsfiraţi peste piscuri şi stânci golaşe, soarele părea să-i mângâie pe ţărani, cu doar câteva raze de aur; Înnobilând frumuseţea dintr-o incertă primăvară, câteva păsări începură a cânta fără simbrie şi pentru toată lumea deopotrivă; În timp ce rapsozii naturii intonau c-o măestrie inegalabilă oda bucuriei eterne, pe drumeagul care ducea spre vechea curte domnească, înainta cu mare greutate o maşină germnă, urmată la mică distanţă, de două motociclete cu ataş; În Mercedesul de culoare albă, călătoreau şi nu fără motiv, doi ofiţeri germani; Din pricina mersului anevoios, nemţii admonestau prin nişte cuvinte grele şi într-o oarecare măsură, justificate doar de indolenţa românilor; Idioţii dracu, fac doar fete frumoase, dar drumuri ca lumea nu prea ştiu să facă; Mai era puţin şi intrau în satul Domneasca; La un momentdat, din pădurea care din totdeauna flanca drumul pe partea dreaptă, asupra maşini germane se abătu fără cruţare, o ploaie de gloanţe ucigaşe; Unul dintre motocicliştii care supravieţuise doar din întâmplare, dădu alarma în conacul care de o bună bucată de vreme, era ocupat de armata germană; Ce a urmat după alarmă, nici nu-i prea greu de imaginat; În scurt timp, întreg efectivul care nu fără motiv fusese dislocat în satul Domneasca, a fost mobilizat pentru capturarea criminalilor; Cu tot efortul nemţilor, asasinii care din motive lesne de înţeles organizaseră ambuscada, continuau să fie liberi şi mulţumiţi să urmărească din umbră riposta germană; Era în jur de prânz când, Mercedesul care deacum era bine şifonat, intra pe poarta conacului din Domneasca; Întâmpinată c-o firească suspiciune de slujitorii boierului Marghiloman, maşina opri în faţa intrării principale; În cele din urmă, doi soldaţi reuşiră să aducă o targă pe care cu mişcări cazone şi nu prea delicate, alţi câţiva soldaţi aşezară trupul rănitului; Venind pentru cine ştie ce trebuinţă, doamna Ioana coborî la nivelul ofiţerului rănit; Îngrijorată peste măsură, stăpâna conacului întrebă şi nu fără motiv:

-Domnilor, cine Dumnezeu la împuşcat pe acest nobil ofiţer?

-Marş daci potaia dracu, apostrofă unul dintre soldaţi, în timp ce-şi completa riposta verbală, prin gesturi care cu greu puteau fi reproduse prin cuvinte neacceptate chiar şi de morala nazistă.

Bruscată c-o răutate de fiară bine infometată, coniţa se retrase câţiva paşi; Tocmai se pregătea să plece când, un soldat neinstruit o prinse de braţ şi cu aceeaşi brutalitate nazistă, o forţă să coboare la nivelul ofiţerului ce părea să fie rănit la umărul stâng; Sfidând răceala care deacum se degaja din comportamentul soldaţilor germani, nora boierului respectă porunca Domnului: Iubeşte-ţi aproapele şi ajută-l numai dacă poţi; Astfel mobilizată, doamna Ioana ordonă: Duceţi repede pacientul în salon şi aşezaţi-l pe masă; Având materialul sanitar, cât şi pregătirea pe care numai şcoala românească de medicină o dă celor care iubesc oamenii şi viaţa, în mai puţin de-o juma de oră, ofiţerul german era pansat la umăr şi pentru puţină vreme, se afla în afara oricărui pericol.

-Ofiţerul trebuie operat cât mai repede cu putinţă, ordonă soldaţilor care deacum o dezbrăcau din priviri, altfel glonţul rămas la încheietură, ar putea să producă o nedorită şi fatală infecţie.

-Eu va muţumecu frumis la tine domna Iona, reuşi neamţul să se exprime într-o limbă română destul de aproximativă.

Operat de un chirurg adus în cea mai mare grabă de la un spital care fusese cartiruit la Nord de satul Nucşoara, căpitanul Klauss se ridică din pat în mai puţin de o săptămână; Cum nici nu vroia să rămână dator, ofiţerul o întâmpină pe stăpâna conacului din Domneasca, cu aceeaşi voce aspră şi nejustificat de agresivă pentru sora care-i acordase fără nici-un fel de ranchiună, primul ajutor:

-Creminala înca nu e prinşi domna Iona, iar dacă pân moine dimineţ nu-i prindare, la noi zece din ţăranu va trebui puşcat ca pedepsu maximer.

-Bine domnule căpitan, dar pentru ce atâtea crime? Doar nu ţăranii din satul Domneasca, sunt vinovaţi de moartea camaradului dumneavoastră.

-Eu ştiu domna Iona, dar voi trebui să spuneţ cine creminale care puşcat ofiţer neamţ.

-Am înţeles domnule căpitan, dar din păcate, ţăranii din Domneasca nu-l cunosc pe criminal; Omorând nişte oameni complet nevinovaţi, comiteţi o mare şi ireparabilă nedreptate.

-Eu cunoscu domna Iona, dar la noi ordin urgent executat şi fare comentarie.

-Ştiu că sunteţi grăbit, dar fiţi bun vă rog şi ascultaţi-mă puţin.

-La revederi domna Iona, o întrerupse brutal ofiţerul neamţ, după care salutând milităreşte cu mâna care-i mai rămăsese validă, plecă doar pentru a încerca prin răzbunare, satisfacţia tiranului.

Doamna care abia dacă-şi mai putea pune câteva retorice întrebări, rămase ţintuită locului: Doamne bun şi milostiv, cu ce-au greşit ţăranii din satul Domneasca şi de ce-i pedepseşti cu atâta asprime? Tu care le faci şi le desfaci pe toate câte sunt, cum de nu-i opreşti de la săvârşirea crimelor prin care tiranii veniţi pe aceste meleaguri de legendă naţională, vor să curme zece vieţi nevinovate? La vremea când focul părintelui inchizitor începea să-i ardă carnea şi ochii înlăcrimaţi, Ioana d’Arc nici măcar nu-şi mai punea asemenea întrebări; La graniţa dintre viaţă şi moarte, nimeni nu ştie ce se petrece-n creerul cuprins de flăcările iadului, iar popii care-o condamnaseră la moarte prin ardere pe rug, nu-l slujiseră pe Dumnezeul care văzându-i ce fac, n-a vrut sau n-a putut să-i oprească de la demonica lucrare; După mai bine de cinci veacuri, o altă Ioană poate la fel de frumoasă şi de tânără, îl implora pe Dumnezeu să-i oprească pe nemţi de la o altă crimă, dar din păcate, acum, ca şi atunci şi ca întotdeauna, răul învinge şi curmă suflete nevinovate; Există o graniţă la care răutatea poate fi oprită? Istoria cunoscută şi recunoscută de oameni, demonstrează fără putinţă de tăgadă, agresiunea răutăţii care mai niciodată nu s-a oprit la graniţa bunului simţ; Cum era de aşteptat, la rugăminţile pe care doamna Ioana Marghiloman le lansa în imensitatea aceluiaşi impasibil eter, nu răspundea nimeni; Doar pendula din perete bătea secundele timpului care implacabil şi rece, se scurgea peste cea mai rămas din trupul pe care iluştrii patrioţi au numit-o România Mare; Încercând fie şi o firavă justificare, urmaşul timpului de odinioară, întreabă prezentul: Cum au putut românii să se facă frate cu dracu, doar pentru a trece puntea aruncată peste nesăbuinţa ruso-germană? Dumnezeule bun şi milostiv, imploră cu aceeaşi stăruinţă doamna Ioana, dacă nu vrei să-ţi bagi în cârd cu nemţii care nesocotindu-ţi porunca de-a nu ucide, au asasinat atâţia oameni nevinovaţi, măcar adu-l cât mai repede pe boierul Marghiloman; Văzând că Dumnezeul în care a crezut întotdeauna, nu vrea sau nu poate s-o audă, coniţa Ioana se gândea cu groază la ţăranii care în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, vor fi obligaţi să plătească tributul cerut de ofiţerul neamţ; Mai îngrozită ca niciodată, coniţa se şi vedea printre ţăranii obligaţi să plece în Rai, doar pentru ca mai apoi, acelaşi gând să-i zboare la băieţelul care rămânând orfan de mamă, niciodată nu va putea s-o cunoască şi s-o iubească; Apoi, prin ceaţa unui viitor nu prea îndepărtat, îl vedea pe căpitanul Marghiloman Mihai; Sprijinindu-se în cârje, bravul ofiţer de odinioară, venea însoţit de sora Maria, la cimitirul din Domneasca; Aprindeau lumânări, după care tăcuţi plecau într-ale lor şi o lăsau sub pământul năpădit de lacome gângănii; Dumnezeule, exclamă îngrozită doamna Marghiloman, până la tine ne mănâncă sfinţii! Împinsă de resortul fricii în faţa morţii, nepoata învăţătorului Predoiu coborî în cea mai mare grabă treptele din faţa intrării principale şi se îndreptă spre grajd.

-Stai mă omule şi opreşte-te puţin; Doar nu eşti surd, ordonă slujitorului care venind cu oarece trebuinţă, deacum o privea mirat.

-Aud coniţă, dar dă ce ţipaţi la mine? S-a întâmplat ceva rău?

-Încă nu mă omule, dar fii bun şi mergi la grajduri; Ai înţeles?

-Am înţeles coniţă Ioana, dar la grajduri ce Dumnezeu să fac?

-Spune vizitiului să pregătească urgent o căruţă, şaretă sau ce mai are; Ai priceput?

-Priceput coniţă Ioana; Iaca fug la grajd, raportă slujitorul care bucuros de misia încredinţată, făcu stânga împrejur, pentru ca mai apoi să dispară pe aleea care încă mai ducea spre anexe.

În mai puţin de-un sfert de oră, şareta la care era înhămat un cal ornamentat c-o steluţă albă în frunte, opri la margine de lume şi de peron boieresc.

-Unde mergem coniţă, întrebă vizitiul care privind pe furiş la stăpână, dădu bice bidiviului?

-Mergem la primărie, răspunse îngrijorată peste măsură doamna Ioana Marghiloman; Acu fii bun şi grăbeşte calul, doar cât permite vremea şi drumul; Trebuie să ajungem cât mai repede.

Cum poarta era închisă, vizitiul care deacum cunoştea meteahna paznicului, începu să ţipe, de parcă s-ar fi aflat într-un lan de porumb:

-Bă Vizigotule, ia mai lasă sticla în pace şi dăşchide poarta mai repede; Beţivanu dracului, tu n-auzi mă surdule? Haide şi coboară jos.

-Ce mă omule, doar nu dădură turcii? Unde n-aş avea o sticlă cu gălbioară, minţi paznicul ca întotdeauna, după care ameţit, coborî pe scara foişorului care încă mai străjuia poarta conacului.

-Coniţă Ioana, întrebă vizitiul care deacum obliga roibul să meargă în trap forţat, germanii ce mai are dă gând? Tot face pe-ai dracu?

-Mă omule, câtă vreme ştie tot satul, n-are rost să te prefaci.

-Zău că nu ştiu nimic coniţă; Nici măcar Chircă nu bătu toba prin sat; Păi nu el trebuie să zică la lume, ce şi cum vrea nemţii să facă cu ţăranii?

-Da vizitiule, dar tu ai idee cine Dumnezeu putea să-l împuşte pe ofiţerul german?

-Dar eu dă unde dracu să ştiu? Chiar coniţă Ioana, cin să fi fost atât dă dibaci? Auzi şi matale, din fuga maşinii, să-l împuşte pă german.

-Ştiu doar că-n afară de căpitanul care a fost rănit la braţ, au mai fost împuşcaţi doi subofiţeri.

-Coniţă Ioana, păi în cazu în care nemţii nu prea ştie să glumească, eu cred că-l văd pă dracu, doar ţăranii cu păr pă limbă.

-Ai dreptate vizitiule; Tot aşa mi-a ordonat şi căpitanul Klauss.

-Păi ce dracu le face coniţă Ioana, întrebă vizitiul care deacum încerca sentimentul de teamă? Nu dalceva, dar mulţi nici nu ştie să tragă cu puşca.

-Dacă până mâine nu-l vom preda pe asasin, soldaţii nemţi vor împuşca zece ţărani nevinovaţi şi fără păr pe limbă; Vor ucide din răzbunare, dar şi pentru a băga frica în românii care încă nu s-au supus doctrinei naziste.

-Bine coniţă Ioana, întrebă speriat de moarte vizitiul conacului, dar cine-i alege pe ţăranii care să fie împuşcaţi dă nemţi? Dom primar?

-Păi bine mă vizitiule, tu crezi că dom primar n-are altă treabă?

-De coniţă, ca orice om cu familie; Acuşa matale ce zici, să vorbesc cu dom primar, sau poate c-ar fi mai bine să vedem cum e treaba?

-Cum vrei tu vizitiule, dar astăzi nimic nu se dă pe gratis, răspunse doamna care deacum se gândea la harul pe care Dumnezeu îl dă doar celor ce sunt în stare să facă din el ceva folositor.

-Asta-i ştiută dân totdeauna coniţă Ioana! Acuşica de, ca mai tot omul strângător, pusăi şi eu doparte câţva cocoşăi dă aur curat; Eu nu prea ştiu ce crede alţii, dar nişte cocoşăii dă aur, nu credeţi că i-ar place şi lu domnu primar?

-Nu ştiu dacă-i place, dar ţie unde Dumnezeu îţi zboară gându?

-Matale ce zâci coniţă Ioana, zece cocoşăi or fi dajuns pentru primarul care după câte ştiu, nu-i chiar aşa dă lacom şi dă zgârcit?

-Da mă vizitiu, dar nu crezi c-ar trebui să-l întrebi pe el? Apoi nu te-ai gândit şi la ţăranii care neavând aur pentru a cumpăra viaţa, sunt obligaţi să rămână la mâna hazardului care cel mai adesea este îndurător numai cu cei bogaţi şi poate mult prea nemilos, cu ţăranii săraci şi oneşti?

-Păi coniţă, în timp ce eu puneam ban peste ban şi cumpăram aur, ţăranii cumpăra hazadu dă care vorbirăţ mai adineauri; Acuşa eu daia zâc, dacă tot trebui să plece în cea lume nişte ţărănoi dân satul nostru, n-ar fi păcat să moară taman ăi dă ştie să facă bani până şi din piatră seacă? Ce părere aveţ coniţă Ioana? Păi n-am dreptate când zic vorbă mare?

-Ai vizitiule, numai că tu te gândeşti doar la hoţi şi la escroci.

-Aşa-i coniţă Ioana, raportă vizitiul care deacum părea îngrijorat de preţul care trebuia plătit, dar hoţii nu trebuie să-şi trăiască viaţa şi să facă copii?

Fiind urmată de vizitiul care deacum ţinea morţiş să cumpere viaţă la un preţ cât mai mic cu putinţă, doamna Ioana Marghiloman intra pe poarta primăriei; Era vremea când femeile şi bătrânii se adunau pentru veştile care încă mai veneau de pe frontul de unde soldaţii plecau în cea lume.

-Ionico maică, raportă disperată Maria Ursu, roagă-l tălică pe dom primar şi spune-i să mai cate odată pântre hârtii; Cine ştie, poate din grişală, s-o fi rătăcit vreo scrisoare dă la fi-miu Costică.

-Ştiu cât eşti de îngrijorată tanti Maria, dar acum altu-i baiu.

-Să poate Ionico maică, dar pă mine nu baiul ăsta mă doare.

-Tanti Maria, răspunse doamna care inutil încerca să ascundă bietei femei, nenorocirea pe care războiul o adusese în casă de român, eu am să-l mai rog odată; Cum cred că ţi-a spus şi lu matale, primarul care nu-şi mai vede capul de câte sunt de lămurit, nu ţine la dumnealui scrisorile soldaţilor plecaţi pe frontul de pe care bolşevicii bat în retragere.

-Mulţumesc Ionico maică, dar dom locotinent ce mai spusă? După câte-mi scrisă mai pă vară, insistă şi nu fără motiv Maria Ursu, fi-miu încă mai era în plotonul comandat dă dumnealui.

-Ce să-mi spună tanti Maria? Matale nu cred că ştii, dar din toamna anului trecut, fiind infirm de un picior, Mihai nu mai ştie nimic despre soldaţii alături de care a luptat în valea Cârceana; Acu ce să-ţi mai zic? Ai puţină răbdare, măcar până când vine boierul de la Iaşi.

-Cum vrei tu Ionico maică, dar câtă răbdare să am? Deacum eu mi-s femeie bătrână şi măcar o pomană ca lumea să le pot face.

-Fă ţaţo, întrebă vizitiul care se gândea mai mult la pielea lui decât la nenorocirea bietei femei, ce dracu eşti aşa dă chioară şi nu vezi cum că coniţa veni la dom primar, c-o nenorocire sângeroasă şi urgentă? Nu ştiu dă ce dracu, dar prea eşti pisăloagă.

-Ia mai tacă-ţi fleanca bolându naibii; Iartă-mă Ionico, se scuză femeia care îndurerată, plecă spre gospodăria bântuită de atâtea amintiri şi de tristeţea timpului prezent.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (31) – Răzbunare nazistă (1)

Comentarii închise.