Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (32) – Răzbunare nazistă (2)

de Florin Bădican | Noiembrie 9, 2009

INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI

RĂZBUNARE NAZISTĂ 2

Urmată de vizitiul care va încerca să-şi negocieze viaţa şi cuprinsă de furia pe care abia mai reuşea să şi-o stăpânească, coniţa Ioana intră în biroul primarului; Răbdător, alesul ţăranilor tocmai încerca să-i împace pe ţăranii care deacum se ciondăneau pentru un petec de pădure; Era meteahna oamenilor care din totdeauna, îşi trăiau viaţa în satele de munte.

-Sărut mâna domnule primar şi mă iartă pentru deranj, salută nepoata care rămânâd orfană de mică, învăţase mai bine ca nimeni altul, respectul faţă de oameni, dar mai ales faţă de sine.

-Bună ziua doamnă Marghiloman; Ceva necazuri, întrebă primarul, în timp ce cu mâna stângă făcea semn împricinaţilor să iasă din biroul inundat de fum şi de multă gâlceavă ţărănească?

-Domnule primar, cine n-ar vrea să aibă parte de zile bune şi frumoase? Cum nu avem ce face, trebuie să ne mulţumim doar cu ce ne dă bunul Dumnezeu, răspunse doamna care pentru moment, încerca să ocolească motivul pentru care venise în mare grabă, la primăria satului.

-Ce s-a întâmplat doamnă Marghiloman, niscaiva dandanale?

-Domnule primar, necazul cel mai mare este cu ţăranii din sat.

-Cu nemţii dom primar; Nu ştiu dă ce dracu, arătă vizitiul cât era de informat, dar germanii dă la conac, parcă nebuniră dabinelea.

-Cum doamnă Marghiloman, întrebă iritat primarul, nemţii iar îşi dau în petec? Astăzi cui mai cată nod în papură?

-Domnule primar, deocamdată nemţii doar ne-au avertizat; Au spus că dacă până mâine nu-i vom preda pe cei care sunt responsabili de organizarea ambuscadei, vor împuşca zece dintre ţăranii care vor fi aleşi la întâmplare, din gloata pe care soldaţii germani o vor aduna în faţa bisericii.

-Doamnă Marghiloman, înjură primarul chiar mai abitir decât un birjar calificat, să-i ia dracu pe criminalii care din pricini diavoleşti nu se mai satură datâta sânge, dar şi pă-i care puşcând nişte nemţi, vor să ne facă numai rău.

-Da dom primar, dar jandaru ce dracu zice? El nu ştie nimica dăspre creminali?

-Mă vizitiule, prostul care nu-i în stare să prinză nici măcar o curcă beată, nu poa să-i aresteze pă legeonari şi pă hoţii dă comunişti.

-Da domnule primar, dar în cazul ăsta ce dracu facem? Aşteptăm ziua în care căpitanul Klauss va da ordin şi soldaţii vor împuşca zece oameni nevinovaţi? N-ar fi mai bine să încercăm marea cu degetul, întrebă şi nu fără motiv doamna Ioana Marghiloman?

-Coniţă Ioana, raportă speriat de moarte vizitiul conacului Domneasca, aşa cum vă zâsăi niţăl mai dăvreme, eu pot da zece cocoşăi dă aur; Asta numai dacă dom primar care-i prezent acilea şi dă faţă, nu m-alege şi pă mine pântre ţăranii care trebuie să moară dă glonţul germanilor.

-Mă omule, ordonă primarul care deacum privea încruntat, scoate-ţi gărgăunii dân cap; Păi eu sunt neamţul care încearcă să te împuşte?

-Bine dom primar, întrebă vizitiul care deacum părea contaminat de virusul nebuniei, dar nu matele-i strigi pă ţăranii care va fi împuşcaţi dă nemţii germani?

-Vorbeşti prostii vizitiule; Călăii care înlocuiră securea cu glonţu, îi aleg cu mâna lor pă-i care trebuiesc măcelăriţi; Acum ai înţeles?

-Da dom primar, insistă vizitiul care deacum îşi pierduse orice control, dar d-o fi s-alegi dântr-ai mei, măcar ia-o pă nevastă-mea care-i cam bolnavă şi beteagă dă picioare; Promiţi dom primar?

-Bine mă omule, dar ce dracu te-a apucat? Doar n-ai înnebunit, întrebă mirat primarul?

-Păi dacă nu vă convine muerea care-i bolnavă şi beteagă, atunci luaţi-l pă Gheorghe; La doar patru ani câţi are zgaiba dă fi-miu, nu cred c-ar fi cine ştie ce pierdere.

-Doamnă Marghiloman, răspunse primarul fără să ia în seamă vorbele nesăbuite pe care doar un nebun putea să le debiteze, în cazul ăsta trebuie să vorbim cât mai urgent cu căpitanul Klauss.

-Şi cu mine ce dracu faceţ, întrebă disperat bietul vizitiu? Dom primar, cu douăzeci dă cocoşăi dă aur curat, n-aţi fi mai mulţumit? Ce ziceţ dom primar, nu facem târgu?

-Tacă-ţi gura vizitiule; N-ar fi mai bine să mergem domnule primar, întrebă rugătoare doamna care în intervenţia unui edil ales prin cine ştie ce pomeni electorale, vedea o ultimă şi hotărâtoare şansă pentru ţăranii care deacum pierdeau la ruleta războiului?

Nu ştim dacă primarul satului s-a angajat dintr-un exces de zel la care de regulă n-aveau acces oamenii mărunţi, sau datorită fricii care mai mereu a păzit grădina cu pepeni copţi; Aceasta-i dilema dincolo de care, răspunsul poate fi datorat unui rost anume; În ciuda insistenţei, demersul primarului nu reuşi să schimbe cu nimic hotărârea căpitanului Klauss; El tocmai ieşise din biroul unde ofiţerul neamţ pecetluise soarta celor zece condamnaţi la moarte când, stăpâna care aşteptase cu sufletul la gură, îndrăzni să-l întrebe:

-Cum este domnule primar? N-aţi reuşit să-l convingeţi?

-Nu doamnă Marghiloman; Din păcate n-am reuşit nimic.

-Da domnule, dar nici măcar o păsuire? Ce oameni însetaţi!

-Mai nimic doamnă Marghiloman, raportă primarul c-o voce de nerecunoscut, după care mai cătrănit ca niciodată, plecă pe drumul infernului zidit cu multă migală, tocmai de oamenii concepuţi printr-o condamnabilă greşeală, după chipul şi asemănarea Domnului.

Din motive lesne de înţeles, în noaptea ce a urmat, majoritatea ţăranilor n-au pus geană peste geană; Încercând să scape de glonţul nemţesc, puţini au reuşit să evadeze din sat, cei mai mulţi fiind prinşi de vânătorii care fără judecată, i-au trimis cu doar câteva ceasuri mai devreme, la Dumnezeul a toate făcător; În dimineaţa zilei următoare, doamna Ioana Marghiloman încercă un nou demers la ofiţerul neanţ, dar cum era de aşteptat, acesta o refuză cu aceeaşi brutalitate nazistă; Cum totul părea iremediabil pierdut, frumoasa doamnă ieşi din biroul comandantului şi mai debusolată ca-n alte dăţi, se opri doar pentru câteva clipe în holul de la intrare; Având nişte resentimente de împărţit, ofiţerul neamţ încercă o vagă şi inutilă părere de rău:

-Domna Iona, asta e orden la mine şi alfel nu să pute; Înţălis?

-Da domnule căpitan şi vă mulţumesc frumos, răspunse coniţa, în timp ce speriată, îl privea cu oarece înţelegere; Cred că ne vom reîntâlni la locul execuţiei; Voi veni împreună cu fiul meu.

-Daca mai vreţ un şans, veniţ toţii la besirica, ordonă ofiţerul neamţ, după care făcând stânga împrejur, plecă să organizeze moartea celor zece ţărani.

La marginea peronului era aşteptat de soldaţii care poate nu întâmplător fuseseră instruiţi doar pentru a curma viaţa unui om zămislit după chipul şi asemănarea bunului Dumnezeu; Era în jur de prânz şi abia dacă începuse nebunia organizată matematic de nazişti; În loc să stea la masă şi să se bucure de bucatele Domnului, ţăranii care deamu erau îndemnaţi de armele soldaţilor nemţi, porniră cu mic cu mare spre moartea de la care nici măcar Dumnezeu nu putea să-i mai salveze; La ordinul unui ofiţer se opriră cu toţii în faţa bisericii şi asemenea oiţelor speriate, se buluciră într-o poieniţă; După atâtea ploi şi vremuri potrivnice, tăpşanul nu oferea decât noroi; Câteva floricele care neştiind nemţeşte, prevesteau năpăstuiţilor doar o iluzorie primăvară românească; Când un interpret vândut doar pentru câteva mărcuţe, începu să strige cu voce tare, frica ţăranilor care la numai câţiva paşi de casa Domnului fuseseră condamnaţi fără drept de apel, crescu şi mai mult.

-Dacă într-o juma de oră nu-i denunţaţi pe criminalii care organizară ambuscada, zece dintre voi vor fi împuşcaţi pă loc; Aţi înţeles?

-Mă vânzătorule, strigă chiar dacă ştia că-şi riscă viaţa, spune ofiţerului care doar pentru nişte ameninţări te plăteşte foarte bine: După măcel, norocoşii se vor plânge regelui Mihai, de tratamentul barbar la care deacum sunt supuşi fiii, părinţii şi bunicii soldaţilor care-mpreună cu armata germană, luptă din greu pe frontul rusesc; Ai înţeles?

-Domna Iona, dac nu taceţ din gura prost, eu fac la tine tăcere, urlă disperat ofiţerul neamţ.

-Domnule căpitan, împreună cu băieţelul care n-a împlinit nici măcar un an, ne oferim primii criminalilor care nesocotind poruncile Domnului, nu se mai satură de atâta sânge nevinovat.

-Luaţ reped la femeia şi băgat urgent la turma dă ţăran, ordonă furios ofiţerul neamţ, după care nerăbdător, se uită la ceasul de buzunar.

Privind la băieţelul care deacum începuse să plângă, coniţa Ioana renunţă la o bătălie dinainte pierdută şi aceptându-şi soarta, intră în grupul ţăranilor stăpâniţi de aceeaşi furie neputincioasă; În timp ce teama atingea cote care în urmă cu doar câteva zile erau de neimaginat, din curtea bisericii care la vremea războiului se dovedea revoltător de indiferentă şi de nepregătită, îşi făcu apariţia un câine mai negru decât smoala dracilor; Ca orice demon deghizat, dulăul trecu dincolo de cordonul soldaţilor germani şi se apropie de românii care fără judecată erau condamnaţi la moarte; Privindu-i ochii scânteetori, doamna Ioana Marghiloman văzu dincolo de blana care deacum părea mai neagră decât tăciunii stinşi, pe demonul care coborând printre creştinii cu teamă de Dumnezeu, încerca să răzbune nedreptatea care i se făcuse în urmă cu două milenii; Să fie vorba doar de Anticristul care-i îndemnase pe evrei să-l crucifice pe Mântuitorul Iisus Cristos? Când păsuirea acordată cu atât de multă zgârcenie de comandantul plutonului de execuţie părea a se sfârşi, interpretul care deacum era vândut Satanei, reveni cu şi mai multă răutate diabolică: Bă ţăranii dracu, voi nu predaţ criminalii? Neavând ce să răspundă şi speriaţi de moarte, sătenii începură a se buluci mai abitir decât oiţele care se vedeau ameninţate de haita lupilor hămesiţi; Pierzându-şi bruma de răbdare, căpitanul neamţ îşi privi ceasul de buzunar şi c-un dispreţ revoltător, ordonă pe acelaşi ton tăios:

-Cari dinte voiu preda volunter, doar ca sa fi puşcat dă glonţ?

-Împuşcă-mă domnule călău, raportă doamna Ioana, în timp ce disperată ieşise-n faţa ţăranilor care îngroziţi, încercau să se ascundă unul în spatele celuilalt; Împuşcă-mă împreună cu fiul meu.

-Maiu vre cinevu cum să moare pentru salvat criminal, întrebă ofiţerul care animat de aceeaşi pornire demonică, fremăta de nerăbdare? Nimeni nu mai oferă volunter pentu puşcat dă un glonţ?

-Băăă, întrebă nerăbdător interpretul român, voi sunteţi surzi?

-Nu mă Iuda, dar creştinii ortodoxi ascultă doar de Mântuitor.

Cum frica de moarte-i ţintuise pe tăpşan, oamenii care nici măcar cruce nu mai erau în stare să-şi facă, nu-l văzură pe căpitanul care furios, se năpusti asupra oiţelor care pentru a se salva de la moarte, încercau să se facă nevăzute; Ridicându-şi privirea din pământul care mustea doar de apă, doamna Ioana îi văzu pe ţăranii aleşi de căpitan Klauss; Ei urmau să potolească setea de sânge care deacum era cerut c-o insistenţă revoltătoare de vampirii nazişti; Împăcaţi cu soarta care din păcate le era potrivnică, ţăranii se aliniară la doar câţiva paşi de gardul bisericii care nici măcar în ceasul al doisprezecelea nu era alături de oiţele rătăcite; Pentru a putea fi văzuţi şi în cele din urmă mai bine ţintiţi de soldaţii germani, condamnaţii luară o aproximativă poziţie de drepţi; Când negura timpului părea să se risipească, doamna Ioana Marghiloman cătă cu privirea la ţăranii condamnaţi la moarte; Atunci o văzu pe Rădina lu Marin; Alături, sta verticală şi puţin mirată, Maria Ursu; Biata femeie, în răgazul acordat cu atâta zgârcenie de un destin mult prea nemilos, nu apucase să facă nici măcar ultima pomană; Foc, ordonă în cele din urmă căpitan Klauss, după care armele germane începură să scuipe gloanţe ucigaşe; În doar câteva clipe, zece trupuri se prăbuşiră la doar câţiva paşi de biserica ce continua să rămână închisă şi nepăsătoare cu sufletele care nespovedite şi ne împărtăşite, plecau la Dumnezeu; Atras de sângele care se scurgea din trupurile care deacum erau ciuruite de gloanţele nemţeşti, câinele îmbrăcat în negru, reapăru pe ringul morţii şi c-o insistenţă tot mai greu de refuzat, ceru o porţie mai consistentă la masa dată gratis de nazişti; După retragerea călăilor care pentru o ispravă atât de criminală, păreau atât de mulţumiţi, ţăranii care numai printr-o minune scăpaseră de glonţ nemţesc, înlocuiră teama c-o jale fără seamăn; Mai disperaţi ca niciodată, oamenii se năpustiră asupra cadavrelor care încă mai păstrau din căldura ce nu cu multă vreme în urmă le încălzea inima şi sufletul; Văzând cum maică-sa sta chircită într-o baltă de sânge, domnişoara Ursu Georgeta unde nu începu să strige cu disperarea copilei care deacum rămăsese orfană şi atât de însingurată printre călăii care păreau mai fioroşi decât lupii hămesiţi; Era strigătul creştinului condamnat să trăiască:

-Aţi omorât-o, aţi omorât pă mămicaaa…; Mă nenorociţilor, acuşa de ce i-aţi omorât pă ţăranii din sat? De ce mă, dă ceee…?

-Vin-o cu mine Georgeta, ordonă cu oarece grijă coniţa Marghiloman, în timp ce-o prindea pe fată de braţ; Vampirii încă nu s-au săturat de sânge.

-Lăsaţi-mă aci coniţă Ioana; Vreau să stau cu mama care m-a iubit mai mult decât iubea tăticu pădurea şi averea, continuă să strige mezina familiei Ursu, c-o disperare tot mai greu de controlat.

-Ştiu Georgeta Ursu, dar hai să mergem acasă; Drăguţo, aici nu mai putem rămâne.

-Coniţă Ioana, păi nu vedeţi cum Dumnezeu ia lăsat pe oamenii răi s-o omoare pe mama? De ce Doamne, de ce i-ai lăsat s-o împuşte? Eu ce să mă fac? N-am nici mamă, nici tată, nici frate.

În timp ce doamna Marghiloman încerca s-o ridice pe orfana care disperată se prăvălise peste trupul care deacum se răcea întru veşnicie, vizitiul Ilie Pricoapsă, începu a se tângui poate mai abitir decât nebunul care prin cine ştie ce întâmplare, scăpase din cine ştie ce ospiciu:

-Coniţăăă, scăpai cu viaţă şi fără să mai dau şpagă lu primaru care dacă nu-i era frică dă glonţ nemţăsc, mă jăcmănea rău de tot.

-Ai avut noroc vizitiule, dar nu uita că ulciorul nu merge de prea multe ori la apă.

-Da coniţă Ioana, dar nevastă-mea n-avu gram dă noroc; Acu stă moartă lângă gardul bisericii şi nici că se mai plânge dă durei şi dă picioare betege.

-Vzitiule, ordonă şi nu fără motiv doamna Ioana Marghiloman, în timp ce privea cu înţelegere la omul de nimic, dacă vrei să faci ceva cu viaţa care ţi-a mai rămas de trăit, mergi degrabă la conac şi vin-o cât mai repede cu docaru; Până în seară trebuie să-i luăm din faţa bisericii care fără neam de şpagă, n-a putut să-i apere.

Era trecut de amiază când, pe drumul care tăia satul Domnasca în două părţi aproape egale, putea fi văzut poate cel mai înspăimântător cortegiu funerar, din câte istoria care deacum se pierde în negura trecutelor vremuri, consemnează pe răbojul timpului; Nu mult după asasinarea ţăranilor în faţa bisericii, ploaia care de la o vreme spăla fără contenire întregul ţinut, începu să cadă în picături din ce în ce mai mari, pentru ca în cele din urmă să se transforme în potopul ce părea să amintească de legendarul Noe; Spre disperarea dulăului care da târcoale tăpşanului însângerat, şuvoiul de apă spălă gratuit sângele creştinilor care fără motiv căzuseră fulgeraţi de trăznetul răzbunării naziste; Pierzând mirosul de cadavru proaspăt, anticristul deghizat în blană de câine, începu să urle la luna care deacum călătorea în spatele pământului; Era un vacarm plin de jale şi de o nemaivăzută tristeţe omenească; În timp ce doamna Ioana Marghiloman încerca să se facă cât mai ascultată cu putinţă, o tânără şi frumoasă domnişoară se opri mirată; Cum nu ştia ce Dumnezeu să mai creadă, ea începu să strige la nişte oameni vii:

-Voi aţi surzit cu toţii? Ce dracu se petrece în satul ăsta?

-Cine eşti şi ce dracu vrei? Dumnezeule mare, tu eşti Paulină?

-Ioană dragă, vino-ţi în fire şi spune-mi ce accident va năpăstuit într-o asemenea manieră?

-Ce manieră Paulină? Acesta-i un accident al istoriei; Închipue-ţi domnişoară Vlăsceanu, doar pentru a se răzbuna, naziştii germani au asasinat zece ţărani nevinovaţi.

-Şi pentru ce toate astea? Iartă-mă Ioană, dar nu înţeleg nimic.

-Pentru a băga frica în oasele românilor, raportă cu aceeaşi voce tristă doamna Marghiloman; Paulină, eu nici măcar nu ştiu cum îi putem ajuta pe bieţii oameni; Sunt zece morţi de înmormânt.

-Doamnă Marghiloman, fiţi bună vă rog şi ascultaţi-mă puţin.

-Vă ascult domnule primar, dar ce Dumnezeu s-a întâmplat?

-Vizitiul mă înjură de faţă cu toată lumea; Spune că eu i-aş fi cerut bani şi aur, doar ca să nu-l trec pă lista românilor care urmau a fi împuşcaţi de naziştii germani; Vedeţi doamnă Marghiloman, asta-i recunoştinţa ţăranului parvenit!

-Mai daţi-l dracu pe vizitiul care va fi schimbat de boier, dar când va veni de la Iaşi; Până una alta domnule primar, trebuie să ne îngrijim de înmormântarea ţăranilor care abia dacă s-au răcit.

-Aveţi dreptate doamnă Marghiloman, cel puţin deocamdată va trebui să scăpăm de spectrul morţii; Începând de astăzi, primăria se va griji de cruci, de tronuri, de gropi şi de ce Dumnezeu mai trebuie într-o asemenea procesiune; Din păcate, doar preotul Visarion nu-i de găsit.

-Păi ce s-a întâmplat domnule primar, doar n-a dat bir cu fugiţii; Nu ştiu de ce, dar fără slujbă, morţii nu pot pleca la Dumnezeu; Măcar de câteva vorbe duhovniceşti să se poată bucura, cele zece suflete ne spovedite şi ne-mpărtăşite.

-Mă Ionico maică, interveni o bătrână care abia dacă se mai putea sprijini într-un toiag de corn uscat, chiar dacă n-am nici-o dovadă, eu cred că bietul preot este arestat de zgripţuroaica preoteasă.

-Mare ruşine! La un asemenea năcaz, biserica dă bir cu fugiţii, acuză cu înţelepciunea anilor trăinţi în mare cinste, un bătrân cu plete dalbe! Mă fraţilor, insistă şi nu fără motiv bătrânul înţelept, deacum ţăranii la cine să se mai roage? Păi nu vedeţi că până şi bunul Dumnezeu ne-a părăsit pentru cine ştie ce păcate mai făcurăm?

-Ai dreptate tatae; Poate n-ar fi rău să ştim dacă mobilul acuzaţiei prin care condamni biserica creştină, este una dintre cauzele care îi obligă pe oamenii sărmani, să cadă atât de uşor pradă morţii.

-Prea bine domnişoară Vlăsceanu, dar ce tribunal ar putea să condamne o biserică?

-Doamnă Marghiloman, interveni cam peste rând primarul satului Domneasca, motivaţi de un părinte sechestrat de o preoteasă nebună, nu cred că putem acuza în totalitate biserica strămoşească.

-Da dom primar, dar popa de care zici, nu tot în Domneasca şade? Pă el dă ce nu-l scoasără în poiana pierzaniei? Doar nu le fuse frică de Dumnezeul pă care popa l-ar fi putut chema în ajutor.

-Ştiu doar că din totdeauna, căile Domnului au fost încâlcite dân pricini duhovniceşti.

-Iertaţi-mă dom primar, dar nu prea vă înţeleg; Căile despre care vorbiţi, sunt încâlcite numai pentru creştinii ortodoxi, în timp ce pentru ateii care-şi luminează calea, folosindu-se numai de ochii necuratului, sunt doar nişte vorbe de neluat în seamă, sau poate nici atât.

-Aşa-i cum glăsuieşti matale coniţă Marghiloman, raportă cu aceeaşi respectabilă înţelepciune bătrânul muntean, numai că vorba lungă sărăcia omului.

Sângele era spălat, morţii îngropaţi gratuit în cimitirul cetăţii, iar viaţa, atâta câtă mai exista în Domneasca, ca mai peste tot în zdrenţuita Românie, încerca să biruie moartea care deacum pândea din bezna infernului ce părea să cuprindă întreaga planetă; Este răzbunarea arma prostului, sau doar un deliciu pentru demonii cu chip de om? Încă nu ştim răspunsul care să elucideze tragica enigmă, dar indiferent de motiv, moartea făcută cadou cu atâta mărinimie creştinilor care n-au acceptat să se facă frate cu dracu, doar ca să treacă puntea aruncată peste apa otrăvită de nazişti şi comunişti, este una din probele care vor fundamenta dosarul acuzării viitoare.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (32) – Răzbunare nazistă (2)

Comentarii închise.