Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SACRU ȘI PROFAN ÎN LIRICA PSALTICĂ A LUI CONSTANTIN GHINIȚĂ

de Cezarina Adamescu | Noiembrie 10, 2009

CONSTANTIN GHINIŢĂ, Psalmi, Editura Zedax, Focșani, Colecția Esențiale

Un înger înfiripat din pana Cuvântului, – așa s-ar mai putea subnumi periplul nostru exegetic, destul de fugar, prin substanța poemelor psaltice ale acestui mistic prin vocație și prin convingere, care nu-și poate limita trăirile doar în spațiul religios dogmatic, liturgic, canonic, de multe ori rigide, ci le revarsă în spațiul agrest care permite imaginației să hălăduie nestingherit, cu sau fără aripi de Icar, cutezând să atingă Înălțimile de sus și cele de jos, într-un perpetuu joc de-a nemuritul.
Ca un intonator destoinic, cu pana smulsă din aripa îngerului, Poetul scrijelă Tăriile cerești când scrie, sângerând, Epistolă Domnului. Scrisul este lacrimă, rană, așteptare, bucurie supremă și rugă. Este mai mult decât o simplă durere, este însăși rana. ”O, voi prieteni, poezia nu este lacrimă/ ea este însuși plânsul/ plânsul unui ochi nenăscut./ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie frumos./ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie fericit” – spusese și Nichita odinioară.
Tutelat de semnificația înaltă a acestui adevăr, Constantin Ghiniță își formulează neabătut profesiunea de credință, alta decât a conștiinței publice, îndeobște, azi preocupată de cu totul alte priorități, decât cele spirituale.
Fiindcă, pe drept cuvânt, cum poate fi socotit un poet care își alege drept plajă tematică, simbolistica psaltică – chiar dacă înfășurată în veşmânt mirean -, în loc de temele recurente ale zilei.
Şi Seraficul Francisc, la începutul convertirii sale, umblând pe străzile din Assisi, era alungat cu pietre și împroșcat cu noroi de assisieni, la propriu și la figurat, strigându-i-se la obraz: Pazzo! Nebunule!
Da, dar, din dragoste pentru Răstignit, Francisc se lepădase de tot ce-i lumesc, până și de veşmintele scumpe, se înfășurase într-un sac pe care desenase cu var o cruce în formă de Tau și, încins cu o sfoară, umbla desculț, aşa cum avea să cutreiere până la moarte și așa cum avea, de altfel, să fie şi îngropat, cu picioarele goale.
Da, era nebunul lui Hristos! Crainicul Marelui Rege.
Și, la drept vorbind, câți nu consideră azi, un scriitor religios, drept unul care, dacă nu a frecventat încă azilul de nebuni, negreşit va ajunge curând acolo.
De ce? Fiindcă acesta este mersul lumii. Îndărăt. Anapoda. Cu susul în jos, către teluric, către străfundurile întunecate.
”Două lucruri sunt în măsură să mă uimească” – spunea la vremea lui Immanuil Kant – ”Legea morală din noi și cerul înstelat deasupra noastră”.
De ce umblă omul cu ochii împrăștiați împrejur, după cele lumești, ori cu privirile-n jos, în loc să și-i înalțe în azuriul neschimbător şi nestricăcios, cel veșnic același?
Și ce întâlnește omul pe căile lumii? Iată, ne-o spune chiar Constantin Ghiniță:
”Răs-Cruce, Doamne, peste tot…/ drumuri, cărări, poteci se-abat/ se-ntorc la stânga, la dreapta.”(Ușa cu Cheia Dincolo). Ce poate face el, altceva, decât să înoate în acest labirint uman, cu drumuri în răscruce?
”Și bat să mi se deschidă și bat/ și caut să aflu și caut mereu/ prin oglinzi și prin ziduri” (Ușa cu Cheia Dincolo).
Întoarcerea spre sine și intrarea în sine, în liniștea sau în freamătul dinăuntru, ar fi o cale, iată: ”m-ascult/ să m-audă-n sfârșit Dumnezeu”.
Trezvia, veghea permanentă e necesară sufletului, ca nu cumva să pătrundă musafiri nepoftiți și să calce-n picioare, să strice lucrarea sfântă a Ziditorului: ”să mă vadă că-s treaz dedemult/ sa-mi întindă o rază căci Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna” (Ușa cu Cheia Dincolo).
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată pe om singur. i-a trimis un Mângâietor. Și, în chip deosebit, i-a trimis Cuvântul Său, Cartea Cărților, scrisă cu degetul lui Dumnezeu: ”noroc că veghindu-mă Cartea/ încropește în mine furtuna”.
Şi așa e şi de dorit, Cartea Vieții trebuie să te pună pe gânduri, să declanșeze furtuni de conștiință. Doar Cuvântul Veșnic e-n stare să deschidă ochiul minții și pe cel al inimii; și, spune Poetul:
”Și când împăcat vei deschide/ lăuntrului meu Ochiul ceții/ voi ști că Lumina va râde/ topind toată mizeria vieții.”
Dumnezeu făcut om stă la poarta inimii noastre, obosit și flămând și bate. Doar de noi depinde dacă-i deschidem ori nu. Sau, orbi de lumina înșelătoare care nu arde, ci scânteiază și pârjolește, închidem ochii, ne astupăm urechile, ne-ntoarcem cu spatele, ne prefacem că dormim, obosiți de risipa de peste zi, de timpul ”călcat în picioare”, de clipele nesocotite în care am trăit ca și când n-am muri niciodată.
”Irosit, irosit/ timpul când, Doamne,/ nu te-am iubit./ Timpul când, Doamne,/ te-am fost uitat,/ nu a fost timp,/ nu a fost timp,/ adevărat” – scria o poetă contemporană, care din întâmplare, semna chiar cu numele meu.
Nu trebuie decât să ne ascuțim simțurile, văzul, auzul pentru ca să nu spunem, precum Sfântul Augustin : ”Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său și că nu se mai întoarce.”
Constantin Ghiniță, înspăimântat de perspectiva de a pierde, din nebăgare de seamă, clipa=șansa când va trece Dumnezeu pe lângă sine, cu potopul de raze, simbolizând harurile spirituale, nu vrea decât: ”ureche să am pentru Acolo/ și ochi să pătrund mai Departe/ Ușa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul lui Șapte” (Ușa cu Cheia Dincolo).
”Din locul unic/ unde naște Noaptea” – autorul rostește o strigare (premoniție? – sperăm că nu!) către persoana iubită, pentru că, nu-i așa? Iubirea e paiul de care te poți agăța: ”căci iubindu-te cu-nverșunare/ și-ntărindu-mă prin focul tău/ am găsit o cale de-mpăcare/ și un leac în drum spre Dumnezeu.” Și toate acestea – spune Poetul – Ca să nu mă prindă Doamna Moarte -.
De unde, teama atavică de a nu cădea ”neinvitat în stele” – și aflarea acestui liman de Lumină și pace, numit, îndeobşte, Iubire? Oare nu tot de la Dumnezeu?
Dragostea care aduce, în aceeaşi măsură și nelinşte şi pace, şi bucurie dar şi ură, blestem şi binecuvântare, temei şi ruină trupească şi sufletească?
Plecarea din sine, oricât de lesne s-ar face, tot o reîntoarcere presupune: ”O! mi-e dor să mă adun din toate/ să-ți cuprind imensul tău ascuns/ ca să nu mă prindă Doamna Moarte/ că la Domnul încă n-am ajuns/ să-mi aduci din nou răscolitoarea/ ultimelor Clipe din Târziu/ să mă umple Muntele și Marea/ cu durerea ce mă ține viu.”(Ca să nu mă prindă Doamna Moarte).
Când Timpul scapă din frâu, când omul, supus vremelniciei, nu mai poate ţine pasul, atunci spune:
”în clipe mă strecor ca-n vechi ruine// văd Nașterea dar nu văd Începutul/ mă-ncearcă-un Țipăt dar n-aud Tăcerea/ simt cum mă strânge şi mă doare Lutul.
(Văd Naşterea dar nu văd Începutul).
Dar ce cuib e acela unde nu te poţi reîntoarce? Ce casă – a ta – e cea care nu te primește? Ce suflet e acela care nu-ţi dă voie să intri? Ce cort e acela care nu te mai încape? Ce tăcere mai e aceea în care nu încape nici măcar un Cuvânt?
Uneori, chiar rămânând, te simţi plecat, te simţi departe. Și din toate trecerile, rămâne trecerea înapoi:
”Și aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume/ și aș închide ochii, urechi aș astupa/ Mi-aș înghiți și limba și singur, fără nume/ să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca? (Văd Nașterea dar nu văd Începutul).
O acută senzație de înstrăinare, mai curând ”de străinătate” – eminesciană, în sensul de pustiire, de vid, în mijlocul mulțimii, îl străbate pe poet, tot mai des, astfel încât timpul pare ”un tablou străin”. ”Și nici nu știu ce Clipă/ m-a tot ferit de moarte/ de câte toamne–a fost nevoie/ pentru-o Toamnă// Căci în alaiul Nunții/ ce a pornit în noapte/ și-n dansul Răstignirii/ ce s-a pierdut în ceață/ Viața mă invită într-o altă Moarte/ Moartea mă invită într-o altă Viață” (Moartea mă invită într-o altă Viață).
Adresându-se Divinității, poetul spune: ”Sunt obosit cum n-am fost niciodată?(…)/ și simt cum se apropie de tâmplă/ aripa unei clipe preacurată.”
Și din nou senzația de Singurătate strivitoare, aproape ucigătoare, în care, până și suferința devine viciu: ”n-am Unde să mă duc și nici n-am Loc/ nici ce să fac cu viața mea cuminte/ pe dinlăuntru toate îmi iau foc/ pe dinafară frigul mi-e părinte// e Noapte lungă, Somnul o povară/ cu toate că mi-e somn și aer n-am/ cu Sfinxul care trece pe la geam/ și-mi face semne ca să ies Afară” ((Patimile – Pe dinăuntru toate îmi iau foc).
La prima vedere însă, nimic nu ea ceea ce pare a fi, lăuntrul nu poate fi pătruns decât de Dumnezeu, așa cum specifică Poetul ”vămuit de ani”, în psalmul (Patimile – Numai Domnul însă știe și mă vede): ”mă-ntăresc cu Glasul celui din Pustie/ mă închid în mine/ când de toate-mi pasă/ și-am deschis să plece Doamna Poezie”.
De observat reverența cu care i se adresează Constantin Ghiniță, ca unei femei adorate, Doamnei și Stăpânei inimii sale, Poezia, când Domniță, când Doamnă, când Iubită, cu respectul cu care e privită o icoană.
Aflat ”la marginea ce curge-n Univers” – Poetul simte că e locuit și locuiește alt timp, străin de sine, ”un loc de încercare permanentă” și ”un foc ce nu se stinge”, dar stă permanent cu ușile deschise ”tot așteptând cu sufletul în sânge/ să se-ntrupeze Semnele ascunse”.(Eu locuiesc un timp ce nu-i al meu).
Veșnic neliniștit, (ah, neliniștea, apanajul poeților!) veșnic cu sufletul minții în batistă, parcă pândind, parcă privind prin dioptriile inimii, ca printr-o lunetă, Poetul constată: ”n-am aflat încă multe/ ce-am aflat sunt lucruri mărunte/ ce n-am înțeles este de ce niciodată/ nu mă satur cu viața ce mi-a fost dată.” (Prefață). E aici acel nesațiu specific stării harice a Poesiei.
Și nici n-ar avea cum, pentru că Poetul, prin excelență e un neliniștit, un căutător, un apostol, un trimis, venit cu o anume misiune, chiar dacă nu o înțelege pe deplin și de aceea, e mereu îndreptățit să adreseze întrebări:
„De ce până şi aerul cu sete mi-l muşc/ şi ca-ntr-un război permanent îmi împuşc/ vise coşmar şi speranţe-otravă/ ce se prefac în fluvi de lavă/ de ce mi-e moral chiar şi gândul zălud/ şi nu mi-e ruşine în sufletul nud/ şi nu ştiu de cine sunt împins înapoi/ să vă aflu dinainte şi să mă rog pentru voi” (Prefaţă).
Tributar psalmilor arghezieni, cu verbul mai adânc împlântat în ceresc decât în teluric, pendulând între sacru şi profan, sclav trăgând la galera Cuvântului: „nici liber pe deplin, nici rob şi nici tovarăş” (Poetul) – Constantin Ghiniţă „îmbogăţit de-atâtea stări sărace/ prin care trec flămând cu Poezia”, reîntors în sufletul Copilăriei: „Acolo unde naşterea mă-mparte/ Şi ard nestinsă candelă-n perete/ Acolo unde pleacă mai departe/ Lumina în predestinate pete// (…)/ Din ce-a rămas în tine Înger blând/ Privesc corăbii – clipe şi mă zbat/ ca să nu vadă nimenea crescând// Din poticneli, iubire şi iertare/ Ce stau pe Cruci în dinlăuntrul meu/ Curajul de-a rămâne în picioare/ În faţa mea – Poet şi Dumnezeu.” (Poet şi Dumnezeu).
Pentru faptul – mărturisit şi consimţit, de altfel, – de a fi binecuvântat de Dumnezeu, Constantin Ghiniţă spune: „Mă supun/ cu sufletul pe dinafară”.
Conştient însă, că: La vita e un sogno (Calderon de la Barca), „pân’ la urmă totul este vis/ ireal de mii de ani sub tâmple” (Golgota din ultima tăcere) şi, aidoma Ecleziastului care socoteşte totul „o deşertăciune şi goană după vânt”, Poetul spune: „Nicăieri Nicidecum Nicidecât ne’ntinată/ se urcă în noi greşeala de-a şti” – şi aici este vorba de cunoaşterea la care au râvnit protopărinţii, cunoaşterea primordială din pomul binelui şi al răului, deşi Creatorul pusese interdicţii, fapt ce a atras după sine acea fatidică şi, în mod paradoxal, felix culpa.
Însă cunoaşterea înseamnă şi suferinţă şi Cruce, fiindcă nu poţi rămâne indiferent în faţa unui rău din tine sau din afara ta: „Nesomnul totuşi ce îmi duce/ în Ecou tot ce îmi stă-n putere/ îmi sfinţeşte drumul lung spre Cruce” (Golgota din ultima tăcere). – Superbă imagine!
Constantin Ghiniţă. Un poet care-şi asumă trăirile mistice, trăirile afective, trăirile lumeşti, întreaga cavalcadă de erori, care-şi asumă durerea de a fi, destinul singular şi însingurat peste măsură, trăieşte prin şi în chiar miezul de foc al Poeziei, fără „floricele”, care i se par de prisos, el scrijelă cu lama la încheietura Cuvântului cu Viaţa şi priveşte uimit cum sângele ţâşneşte, năpădindu-l. Nu se teme de durere, de trădare, de chipul hidos al Femeii celei din urmă, Însoţitoarea pe alt Tărâm, pentru că ştie: acolo, în baia aceea de lumină, din chiar momentul Saltului, Cineva care îl iubeşte, îl va prinde de mână.
Pe Drumul Luminii! Labirintic Drum – ce îl aşteaptă şi-l îmbie, o dată pornit, Poetul conştientizează: „de-o sete fără seamăn mi-e sufletul cuprins”. Este setea de Absolut a lui Hyperion, dar şi atracţia aproape irezistibilă spre ontic: „că marea se revarsă în sângele-mi aprins- de Ochii Tăi corăbii ce vin neobosite” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).
Lut şi suflu divin. Ce sublimă alcătuire! Materie şi Spirit, foc şi apă, sângele-vin şi pâinea-trup, ne răscumpără, ne albesc de fumul păcatului şi ne eliberează de vina originară a strămoşilor.
Drumul nostru: „Dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt/ ca să putem zbura mereu din astru-n astru”.
Cu toate acestea, sau şi mai ales, angajarea totală pe acest Drum, vădeşte faptul că nu e greşit şi că el este Adevărata Cale: „Dar ce-i de-Ajuns? Şi ce-i Adevărat/ vânat de alte patimi, de-alte toamne/ sunt tot mai risipit şi-nfometat/ de Poezie şi de Tine Doamne!” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).
Acesta este Poetul Constantin Ghiniţă. Însetat şi înfometat de inefabilul care se numeşte Poesie, la fel cum alţii, înfometaţi sunt de carne şi însetaţi de vin.
Cu o stranie şi ciudată îndrăzneală, Poetul Constantin Ghiniţă îl invocă pe Dumnezeu în poemele sale permanent, dar nu ca să se înalţe la El şi să stea de-a dreapta, ci, dimpotrivă, ca Dumnezeu să coboare la ceatură şi să se cunoască prin creatura Sa.
Este, de fapt, kenoza cristică. Dumnezeu întrupat, coborât în chip de om, ca să-l ridice pe om la starea de dumnezeire. Este ceea ce reiese din Cântarea din Filipeni 2, 6-11: „El s-a nimicit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte/ şi încă la moartea pe Cruce./ De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume./ Pentru ca în Numele Lui să se plece tot genunchiul/ al celor din Cer, al celor de pe pământ şi al celor din adâncuri./ Şi toată limba să dea mărturie că Iisus Hristos este Domnul”.
Şi iată ce spune Constantin Ghiniţă: „Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea/ Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine”. (Coboară, Doamne, Stai de-a dreapta mea).
„Chiar de e strâmtă Poarta spre Lumină/ eu am să-ţi bat necontenit la Poartă/ (…)/ Amin zic Vouă, rentorşi din Drumul/ Urechii unui Ac prin care poate/ Nu a trecut definitiv decât doar Unul/ Ce nu cunoaşte Început nici Moarte” (Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea).
Asumarea neconiţionată a destinului este subliniată în multe poeme, dar în chip deosebit în Eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri: „Până şi Suferinţa este o minune/ de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri/ când revelat în Opere Postume/ înveţi visând să mori, murind să speri// ascult durerea ca pe-o simfonie/ curgând prin Cerul-uger… din Potop/ să gust cu picătura apă vie/ şi-aromele culorii strop cu strop// de trec prin mine Păsările-Îngeri/ şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând/ eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri/ în timp ce urc pe Cruce stând la rând// şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie/ cu care te rănesc în timpul rugii/ de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e/ decât motivul iernii când plâng fulgii.”
În frământările sale existenţiale, nu o dată, Constantin Ghiniţă s-a întrebat, ca mai toţi creatorii, ce e Poezia: „Ce e Poezia dacă nu Cuvântul/ însoţind pe Domnul de la Neînceput/ când în Haos încă mai dormea pământul/ şi-n sămânţă viaţa ţipa surd şi mut// Ce e Poezia dacă nu Lumina/ însoţind Cuvântul peste Tot şi Toate/ (…)/ Ce e Poezia dacă nu visarea/ însoţind Speranţa de-a ne vindeca/ când venind, Iisuse, ne-ai permis Iertarea/ şi-n iubire, Doamne, ai pus Cruce grea.”(Şi-n Geneză Pruncul mirosea a Moarte).
Constantin Ghiniţă – un truver rătăcitor prin Labirintul numit Viaţă, un menestrel cântându-i balade Domniţei Poesia închinându-i în adorare, ode şi psalmi lui Dumnezeu, chiar dacă uneori îi cere socoteală. Un menestrel, aşadar, al lui Dumnezeu, care nu-şi dezminte cântarea, nu se sfieşte să facă cruce, binecuvântând materia şi oamenii, binecuvântând natura. Care, ajuns într-un punct al vieţii pământeşti, râvneşte la viaţa cerească. Şi, în cele din urmă, un Om în veşnica lui Căutare de Sublim, de Înalt, de Absolut, pe care nu le află, decât în Dumnezeu şi în Poezie…

Galaţi, 24 iunie 2009
Sărbătoarea Sânzienelor

Topice: Recenzii | Comments Off on SACRU ȘI PROFAN ÎN LIRICA PSALTICĂ A LUI CONSTANTIN GHINIȚĂ

Comentarii închise.