Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (1) – Iluzia libertății (1)

de Florin Bădican | Decembrie 1, 2009

INFERNUL ROŞU VOL. II LACRIMI AMARE
TREBLINKA

ILUZIA LIBERTĂŢII 1

Udat până nu demult cu sângele soldaţilor căzuţi la datorie, pământul începu a se zbici, graţie astrului divin; În răgazul pe care încornoraţii nemilosului tătuc, l-au acordat cu o falsă mărinimie doar după capitularea Germaniei naziste, săgeţile de foc începură a încălzi fără ordin, ţinutul dintre Prut şi Nistru; În timp ce soarele încerca să cicatrizeze în mare grabă, rănile făcute cadou naţiei române, de călăii mijlocului de secol, ploaia pe care Dumnezeu o dă oamenilor fără prea mari discriminări şi fără şpagă, începu să cadă din cerul plumburiu, pentru ca în cele din urmă să spele gratuit numeroasele pete de sânge şi durere; Când totul părea să fie curat, pe bolta degajată de nori, apăru astrul de primăvară; Încadrat în fucţia de doctor care niciodată n-a cerut ciubuc, soarele zeificat de antici ca semn de îndurare şi recunoştinţă, reuşi să aducă pentru oamenii săraci, puţină bucurie şi oarece speranţă; Odată cu trecerea timpului, rănile se cicatrizau în uitare şi aminteau tot mai puţin, de măcelul încheiat, nu cu multă vreme în urmă; Demonii care timp de câţiva ani, aduseseră iadul pe pământ, văzând un aşa miracol în propria lor ogradă, se adunară grabnic în palatul marelui Skaraoţchi; Revoltaţi peste măsură, dracii hotărăsc în unanimitate, stoparea procesului de vindecare, dar şi nimicirea normalităţii care deacum facilita renaşterea naţiei române; Cum rănile războiului care abia dacă se încheiase, nu erau suficiente, în nemernicia lor, demonii care deacum stăpâneau Infernul Roşu, născociră capcanele în care căzură pradă românii care din respect faţă de Dumnezeu şi de sfânta libertate, s-au declarat duşmani neâmpăcaţi cu ocupantul sovietic; Erau doar nişte mutaţii demonice în care supuşi unor chinuri groaznice, sfârşiră mai toţi prietenii care după terminarea războiului declanşat de Adolf Hitler, au fost nevoiţi să rătăcească pe meleaguri basarabene; Câtă vreme proverbiala răbdare românească ne îngăduie, câtă vreme interesul care din totdeauna poartă fesul năpăstuiţilor ne îngăduie, câtă vreme bruma ce-a mai rămas din conştiinţa naţională ne îngăduie, să poposim pentru câteva zile, într-unul din satele care din motive lesne de înţeles, au fost ctitorite pe malul drept al Nistrului, de sfântul care dincolo de iubirea pentru pământul ţării, a iubit şi foarte multe femei frumoase; Ne aflăm spre sfârşit de August şi prietenă cu oamenii săraci, vara nu da semne c-ar vrea să părăsească ţinutul care deacum trăia doar din amintiri şi legendă naţională; Era o zi frumoasă de Duminică şi majoritatea creştinilor din satul Basarabi, participau cu aceeaşi cucernică evlavie, la slujba pe care preotul încă o mai putea ţine în biserica zidită în urmă cu mai mult de două veacuri; Slujba se terminase şi enoriaşii împăcaţi întru Dumnezeul a toate făcător, tocmai încercau să ajungă cât mai repede în ogrăzile strămoşeşti când, la poarta sfântului lăcaş, îşi făcu apariţia politrucul Ivanuşca Sulinov.

-Fă muere idioată, ţipă cu aceeaşi voce bolşevică tovarăşul politruc, tu n-ai dă gând să pleci acasă? Hai fă putoare şi pleacă dacilea; Altfel te leg şi te duc în şuturi, taman la dracu încornorat.

-Plec mintenaş tovarăşu, dar m-a rugat părintele să-l aştept, răspunse doamna Maria, fără să-l onoreze pe reprezentantul partidului bolşevic, cu privirea-i frumos catifelată.

-Dar popa ce mama dracu mai cloceşte în biserică, întrebă înveninat politrucul care deacum se scărpina după urechea bleagă şi încerca să ticluiască o ripostă şi mai jignitoare?

-Nu cloceşte tovarăşe Ivanuşca; La ceas de mare taină cu Dumnezeul creştinilor care încă de la început n-au cunoscut oprelişti, părintele se roagă pentru iertarea păcatelor.

-Dar bine fă muere care eşti mai idioată decât nemţii germani, tu eşti proastă sau te faci? Şapăi popa ăst-al vostru, vorbeşte dă unu sângur, sau ce mama dracu face în biserică?

-Tovarăşe Ivanuşca, părintele Matei se roagă doar la Dumnezeul a toate creator.

-Cum fă româncă idioată şi chiar mai proastă decât oaia mâncată de lupi, chiar asta face popa ăla tâmpitu, ripostă în stilu-i caracteristic politrucul sovietic?

-Da tovarăşe Ivanuşca, dar popa Matei nu se roagă în zadar Dumnezeului atotputernic; Atunci când din pricini necunoscute vom fi obligaţi să murim, Creatorul ne va primi la el.

-Eu cred că mai întâi ve-ţi merge la dracu şi asta mai nainte de a muri ca nişte proşti incurabili şi dă ne vindecat, ameninţă şi nu fără motiv politrucul tătucului de la Kremlin.

-Tovarăşe Ivanuşca, câtă vreme sunt robii bisericii, românii nu vor merge niciodată la dracul de care-mi vorbiţi cu atâta patimă.

-Fă murere proastă, eu cred că veţi merge chiar la dracu cel mare; Ai priceput, sau poate vrei să-ţi dau un şut în curu tău bombat?

-Şi creştinii de ce să meargă la dracu tovarăşe Ivanuşca, întrebă şi nu fără motiv femeia care în confruntarea cu demonii roşii, încerca să câştige timp?

-Ascultă fă muere idioată şi mai dobitoacă decât Nataşa, când din biserica voastră vom face grajd pentru caii colhozului, o să vă mulţumiţ şi cu dracu; Acuşa pricepuşi?

-Bine tovarăşe Ivanuşca, raportă cu oarece teamă doamna Maria Basarab, dar n-o să îndrăzniţi nelegiuirea unui mare şi inutil păcat.

-Mă doare în cur dă ce zice o muere proastă ca tine, ameninţă furios politrucul Sulinov, după care pierzându-şi răbdarea intră în biserică.

Cum părintele Matei era de negăsit, rusul se opri-n mijlocul lăcaşului de cult; Aruncă ţigara pe care o strivi cu tocul bocancului şi după ce scuipă de câteva ori pe covoraşul bine întins, unde nu începu să urle chiar mai abitir decât nebunul calificat la locul de muncă:

-Mă popă dobitoc şi surd, dar unde măta în cur te pitişi?

-Sunt aici taică şi nu mai urla în maniera necuvântătoarelor, răspunse părintele Matei, în timp ce ieşea din altarul bisericii.

-Davai cheilii mă popo, ordonă politrucul, în timp ce se strâmba la sfinţii de pe pereţi; Acilea va intra doar caii colhozului sovietic.

-Bine taică, dar aceasta-i biserică, nu grajd pentru animale.

-Da mă popo, dar pă mine mă doare în cur dă ce-mi spui tu.

-Foarte rău taică, foarte rău, răspunse preotul care deacum încerca să câştige timp cât pentru o firavă păsuire, dar până la urmă poate c-o să vă împăcaţi cu Dumnezeu.

-Ascultă popo, urlă politrucul în timp ce încerca să pară cât mai furios, eu nu mă pot împăca nici măcar cu bou dă frate-miu care-mi stă pă cap şi tu mă îndemni să mă pui bine cu cineva pă care nu-l văzu nimeni dă când zâce el că-i mare şăf în ceru gurii sau dracu mai ştie pă unde?

-Nu mai huli taică; Cred că vă ajunge mulţimea de păcate.

-Mă popă dobitoc, davai cheia dă bună voie, sau tu poate vrei să-ţi smulg barba dă ţap bătrân? Răspunde mă bou dracu, asta vrei să-ţi fac?

-Taică, dacă acesta-i ordinul demonului care vă îndeamnă la un aşa mare păcat, n-o să mă pun deacurmezişu; Cum Dumnezeu nu poate şi nici nu merită trădarea fiilor pe care ia însufleţit gratuit, fii rogu-te bun şi dă-mi o păsuire de numai câteva zile.

-Mă popă dobitoc şi tâmpit, urlă cu şi mai multă furie bolşevică politrucul sovietic, tu dă ce măta nu înţelegi că eu vreau cheilii chiar acuşa?

-Bine taică; Atunci aşteaptă până-mi strâng câteva lucruri.

-Bine bă ţapule, dar ce măta în cur vrei să şterpeleşti, ameninţă politrucul care în confruntarea cu duşmanul de clasă, devenise şi mai agresiv?

-Nu te supăra taică, răspunse părintele care abia dacă se mai putea stăpâni, aş vrea să iau doar câteva lucruri duhovniceşti şi nimic altceva.

Bănuind că ceva necurat se ascundea sub chelia politrucului sovietic, doamna Maria Basarab lăsă prudenţa de-o parte şi intră în curtea bisericii; Preotul care tocmai ieşise din lăcaşul sfânt doar pentru creştini, o prinse de mână şi c-un glas ce părea să îndemne la răbdare, întrebă abia şoptit:

-Marie taică, de ce n-ai aşteptat pe băncuţa de la poarta bisericii? Eu doar aşa ţi-am spus.

-Părinte, raportă cu glasu-i murmurat doamna Maria, am crezut că politrucul acela nenorocit, te-a supus la cine ştie ce cazne şi c-un asemenea gând am intrat în curtea bisericii.

-Fata taichi, să mergem cât încă se mai poate, îndemnă preotul cu aceeaşi voce potolită, după care împreună cu sora Maria, porniră grăbiţi pe drumul care şerpuia printre casele satului Basarabi.

-Părinte Matei, cu ce-am greşit faţă de bunul Dumnezeu?

-Cu nimic taică, dar după câte socotesc, ceva nu este în regulă.

-Cum părinte, bolşevicii vor să ne fure biserica strămoşească?

-Da fata taichii, dar cum aste vechi meleaguri să procopsiră cu atâta război, nu cred că trebuie să-i alarmăm pe oamenii de bună credinţă.

În timp ce doamna Maria Basarab încerca şi nu fără motiv să înţeleagă adevărul ascuns în spatele vorbelor bune doar pentru împăcare, dintr-o curte care pentru călătorul neavizat părea pustie şi în grija nimănui, un câine unde nu începu să latre în aceeaşi limbă canină.

După pârjolul care abia dacă fusese stins, gospodăriile începură a se reface; Acum erau mai animate şi gospodarii zăboveau cu munca; De la o vreme, temerarii care se temeau de cine ştie ce năpastă, intrau în casele în care cel puţin deocamdată, tovarăşii încă nu primiseră ordin de-a intra cu forţa şi dintr-un asemenea motiv, nu cutezau să năvălească cu aceeaşi ereditară barbarie; Socotiţi cu multă îngăduinţă, urmaşii răzeşilor care în vremurile de demult, fuseseră numiţi de sfântul Ştefan voievod să apere fruntariile de la Răsărit, ţăranii din satul Basarabi, păreau aduşi la tăcere de stihiile care din păcate, se abătură cu multă furie şi peste cetatea unde la sfârşitul războiului, doamna Maria venise însoţită de micuţa Ioana; Încă de la sosire, politrucii bolşevici au supus-o în repetate rânduri, la interogatorii brutale, dar niciodată doamna Maria nu acceptase să declare ceeace anchetatorii ruşi încercau să-i dicteze; După un asemenea interviu, doamna Maria Basarab hotărăşte să meargă în cea mai mare taină la preotul satului; Printr-un enoriaş de mare încredere, preotul Matei i-a transmis un mesaj prin care-i cerea să-l aştepte după slujba de Duminică dimineaţă.

-Am înţeles părinte Matei, dar noi ce să facem? Să stăm cu mâinile în sân şi să înghiţim toate mojiciile bolşevicilor venetici? Asta trebuie să facem părinte?

-Taică, de la duşmanii credinţei te poţi aştepta la orice răutate.

-Ai dreptate părinte, dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

-Este foarte mult adevăr în vorbele de duh, numai că de astă dată, tovarăşii comunişti vor să ne fure biserica, doar ca să-i dea o altă destinaţie.

-Părinte, ripostă doamna care abia dacă-şi mai putea satăpâni furia, bolşevicii care-au venit de numai Dumnezeu ştie unde, pot fi comunişti cât vrea muşchii lor asiatici, dar să lase în pace biserica creştin-ortodoxă.

-Fata taichi, această politică urmăreşte strivirea unor naţiuni, prin nimicirea credinţei pe care Dumnezeu cu bunătatea-i nemărginită, a dat-o fiilor zămisliţi după chipul şi asemănarea Lui, spre izbăvire în vecii vecilor; Amin!

-Da părinte Matei, dar aşa ceva nu este posibil; Incendiind Roma, împăratul Nero n-a putut să nimicească noua credinţă creştină.

-Poate că-n cele din urmă, Stalin va reuşi să-l întreacă în nemernicie pe împăratul care pentru a nimici noua credinţă, a fost în stare să incendieze patru cartiere creştine, din cetatea puilor de lup.

-Rău a fost şi până acum părinte Matei, dar când românii nu vor mai avea unde să se roage la bunul Dumnezeu, cred că va fi şi mai rău.

-O pot face în propria lor casă; Doar acolo se mai pot ruga.

-Da părinte, dar în locul în care oamenii săvârşesc cu vorba, cu fapta sau cu gândul o mulţime de păcate, rugăciunea nu cred că este posibilă.

-Cu bunătatea-i recunoscută, Dumnezeu îi va înţelege pe români, dar din păcate, nu-i va putea împiedica pe ateii care vor încerca să ne ia până şi căminele zidite cu munca şi truda de-o viaţă.

-Cum aşa părinte? Sfinţiea ta crede într-un rău şi mai mare?

-Taică, răspunse preotul care abia dacă se mai putea stăpâni, fiind prea gravă, chestiunea nu se poate discuta în mijlocul drumului.

-Mie-mi puteţi spune părinte; Doar mă cunoaşteţi foarte bine.

-Te cunosc fata taichi, dar va trebui să fim cu mare fereală.

-Am înţeles părinte Matei, dar eu nu mă mai tem de tovarăşi.

-Curajul înlesneşte viaţa, dar cum în acest caz este vorba despre cu totul altceva, eu cred că va trebui să fim cât mai prudenţi.

-Şi cum se numeşte secretul despre care-mi pomeneaţi în şoaptă, întrebă poate mai temătoare ca în alte dăţi fosta soră de front?

-Soră Maria, eu cred că va trebui să pleci cât mai repede.

-Să plec părinte Matei? Dar unde şi de ce Dumnezeu să plec?

-Să ne grăbim fata taichi; Să ne grăbim cât încă mai putem, ordonă şi nu fără motiv părintele Matei; Doar mergând ajungem acolo unde ne îndeamnă Dumnezeu.

-Părinte, răspunse îngrijorată doamna Maria, câtă vreme sunt nevoită să-mi iau fata de mână şi să plec unde-oi vedea cu ochii, dă-mi voie să cred că starea de lucruri este mai gravă decât pare.

-Nu taică, n-o să-ţi ei lumea în cap; Doar nu eşti a nimănui.

-Atunci cum să fac părinte? Pe ce drum va trebui să merg?

-Fata taichii, eu sunt de vină; Am tot amânat să-ţi spun rostul.

-Bine, dar de ce vă faceţi o vină din credinţa în Dumnezeu?

-Altu-i baiu fata taichi, iar tu cunoşti destul de bine lucrătura.

Ai dreptate părinte; Eu sunt doar o nevrednică şi nu trebui să ştiu c-o clipă mai devreme, când şi cum voi pleca în lumea mare.

-Taică, reluă preotul Matei cu acelaşi glas scăzut, un confrate care încă-şi mai are parohia în apropierea oraşului Chişinău, mi-a spus nişte lucruri pe cât de incredibile, pe atât de îngrozitoare în estenţa lor lucrativă; Acum ai înţeles cum şi de ce?

-Da părinte, dar când aţi aflat care-i lucrătura demonului?

-Fata taichii, din păcate pentru noi, am aflat destul de târziu.

-Bine părinte Matei, dar confratele dumneavoastră ce va zis?

-Taică, să ştii că tovarăşii începură să-i deporteze pe românii care nu vor să renunţe la credinţa creştină şi la mai vechile datini.

-Am înţeles părinte Matei, dar unde Dumnezeu îi duc? În Rai?

-Nu vreau să te îngrozesc Marie taică, dar îi duc în Siberia.

-Şi credeţi că vor fi deportaţi şi românii din satul Basarabi?

-După câte-am reuşit să aflu, predică cu aceeaşi furie neputincioasă preotul Matei, şi în satul nostru este programată o deportare masivă; Din păcate însă, n-am reuşit să aflu nici măcar data când şi-n ce mod bolşevicii ne vor deporta în Siberia îngheţată.

-Dumnezeule mare şi bun, doar o asemenea nenorocire mai lipsea românilor.

-Soră Maria, iată pricina pentru care va trebui să te grăbeşti.

-Bine părinte, dar Dumnezeu de ce nu mai vrea să ne ajute?

-Fata taichii, niciodată nu trebuie să ne îndoim de Dumnezeu.

-Bine părinte, întrebă şi nu fără motiv doamna care tulburată nu lua în seamă dojana preotului, dar de ce Dumnezeu nu-i opreşte pe lupii care vor să ne sfâşie? El nu vede cum plănuiesc moartea celor care continuă să creadă în biserică?

-Vede soră, dar nimeni n-are dreptul să-l acuze pe Dumnezeu.

-Am înţeles părinte, dar bolşevicii de ce au dreptul să ne asasineze şi să ne tortureze?

-Cine ştie când istoria va răspunde la o asemenea întrebare, dar dincolo de asasinatele despre care-mi vorbeşti, numai bunul Dumnezeu te va ajuta şi înţelege, doar cu condiţia credinţei în divina-i Binecuvântare.

-Am înţeles părinte Matei, numai că într-o asemenea situaţiune, eu nu ştiu ce trebuie să fac şi nici pe ce drum să pornesc cu fetiţa.

-Am să-ţi spun eu fata taichi, dar după aceea va trebui să chibzuieşti bine şi cu oarece rost, la tot ce vei face cu viaţa şi credinţa.

-Ai dreptate părinte; În doar câteva zile, am să vă trimit vorbă.

-Gândeşte-te mai repejor, iar în cazul în care vrei să-mi urmezi sfatul, adu-mi te rog şi-o mică fotografie, bună doar pentru actele trebuitoare.

-Atunci fiţi bun vă rog şi spuneţi-mi cât costă actele necesare, întrebă doamna Maria, în timp ce tulburată, se oprea locului?

-Nu te costă mai nimic, răspunse preotul care deacum o îndemna să meargă înainte, chiar dacă drumul era pavat c-o mulţime de gropi.

Ajungând la casa pentru care începuse să se teamă, doamna Maria deschise o portiţă de nuiele şi grăbită intră în curtea în care nu cu multă vreme în urmă, ajutată de câţiva ţărani mai cumsecade, construise o colibă care cu multă bunăvoinţă se putea numi căsuţă. Simţindu-şi stăpâna, o capră care păştea priponită pe o pajişte din spatele căsuţei, behăi de câteva ori, dar cum nimeni nu-i da atenţie, continuă să ciugulească firicelele de iarbă verde; Sora care în acel moment crucial pentru existenţa românilor, numai la capră nu se gândea, intră în căsuţă; Încercând să profite de liniştea care precede furtuna, doamna Maria se aşeză pe patul făcut cadou de un român mai binevoitor, chiar în anul când din motive care deocamdată ne scapă, poposise în satul Basarabi; Trezindu-se din amorţerala unui somn care-i furase doar câteva clipe din viaţă, doamna Maria se întrebă speriată: Dumnezeule mare, dar unde-mi este fetiţa? Temându-se de bolşevicii care năpăstuiau din cea mai demonică pornire, amanta locotenentului Mihai Marghiloman, ieşi din colibă; Cum afară totul părea atât de pustiu, biata femeie unde nu începu să strige în hăul care te sugruma în tăcere:

-Ioană, Ioanăăă; Unde Dumnezeu te-ai dus? Hai, vin-o în casă.

-Maică, ia nu mai striga dă pomană; Păi nici n-are cin să te auză, răspunse o bătrână care abia trăgându-şi răsuflarea, se oprise locului.

-Bine mătuşă, dar matale despre ce fel de pomană vorbeşti?

-Eu nu m-am gândit la nici-o pomană, dar aşa vine vorba.

-Eu nu ştiu la ce fel de vorbă te gândişi matale, dar speriată de răul care-i pândeşte pe români, îmi strigam fetiţa; Lăsată singură, acum aleargă pe cine ştie ce coclauri.

-Maică, tu întrebi de fetiţa şeea micuţă? Nu pă ea o strigai?

-Nu mai este chiar aşa de mică, întrebă mai mult retoric sora Maria, dar unde Dumnezeu s-o fi dus? Trebuia să-mi răspundă.

-Păi cum să-ţi răspunză? Doar să dusă cu nişte copii la scăldat.

-Şi spui c-ai văzut-o matale la Nistru, sau poate ţi s-a năzărit?

-Da şe maică, răspunse bătrâna într-un fel ce putea să dea oricărui român de gândit, paşilea pi la noi mai curje altă apă curgătoare şi atât di molcomă în gingăşia cu care te mângâie? Este singura şe încă mai curje, completă bătrâna, după care-şi văzu de drum.

Cum Ioana era singura raţiune de a exista într-o lume atât de rea şi de potrivnică, sora Maria o rupse la fugă spre apa bătrânului Nistru; În cele din urmă se opri pe malul apei, dar nevăzând nici urmă de copil care să alerge bezmetic, o apucă pe râu în jos; Cum în aval zadarnică-i fuse căutarea, vădit îngrijorată, doamna tocmai vroia să se întoarcă, doar pentru a încerca şi în amonte când, văzu alergând un băieţel de doar câţiva anişori.

-Băiatule, strigă sora care abia dacă mai putea să-şi tragă răsuflarea, tu nu ştii unde se scaldă copiii? Tu eşti surd mă băiete, sau ce dracu ai păţit?

-Eu…, eu meg acasă, răspunse puţin îmbufnat fiul de venetic.

-Dar pe fetiţa mea n-ai văzut-o? Hai mutule şi răspunde odată.

-Aaaa…, păi acolo unde fusa eu scăldat, în apă să-necă Io…,

-Unde mă băiatule? Unde Dumnezeu, mai apucă să întrebe femeia care în acele clipe, părea să fie cuprinsă de o disperare fără margini?

-Păi la vâtej să necă Io…; Eu doar acolo fusa la scăldat apa.

-Da băiatule, dar unde este vârtejul acela? Nu vrei să spui?

-E mai încolo, răspunse băiatul arătând cu mâna, după care o rupse la fugă, pe una din potecile care duceau spre satul Basarabi.

Ajungând în locul numit vârtej de băiat, doamna Maria se pomeni înconjurată de o mulţime de copii; Gălăgioşi peste măsură, micuţii încercau prin ţipete contradictorii, să se facă cât mai ascultaţi şi pe cât posibil cât mai îndrăgiţi.

-Mai încolo nea Pleşan; Să vede o mână, strigă unul dintre ei.

-Ba-i o cracă mă buflei, admonestă un altul ceva mai răsărit.

-Dacă tot faci pă dăşteptu, atunci spune tu unde să cate nenea.

-Nene Pleşane, mai bini cată sub malu şela; Hai di cată mai repedi, altfel prostu dracu să poate înneca cu apă; Acolo, acoloşa.

-Acolo n-are cum să fie, îşi dădu cu părerea un alt băieţel.

-Copii, întrebă sora care deacum părea cuprinsă de cea mai neagră disperare, unde s-a înnecat Ioana? Arătaţi-mi locul unde fetiţa mea…,

-Nu acolo nene; Nu este acolooo, ţipă nervos un alt prichindel.

-Da unde mă piciule? Unde dracu să mai caut, întrebă bărbatul, în timp ce c-o mână încerca să se prindă de rădăcina unei sălcii? Spuneţi mă şi nu mai tăceţ ca muţii.

-Cred că-i ascuns după salcia dă coloşa, raportă un băieţel care mai puţin educat, nu părea să ia în seamă disperarea doamnei Maria.

-Gata mă copii, strigă bucuros bărbatul necunoscut, l-am găsit.

-Dumnezeule mare, dar nu este fetiţa mea! Ioană, unde eşti?

-Faceţi loc, faceţi loc mă copii, ordonă bărbatul care deacum aşeza în iarba românească, trupul unui băieţel de doar câţiva anişori.

Având experienţa frontului rusesc, doamna Maria se aplecă asupra băiatului ce părea dus în cea lume; Cum viaţa piciului abia dacă mai pâlpâia, sora încercă imposibilul şi fără să mai piardă vremea cu ranchiuna prejudecăţilor, începu să-i facă respiraţie artificială; Când băiatul aflat la doi paşi de poarta care ducea în lumea de apoi, dădea vizibile semne de viaţă, o fată din grupul picilor care în tăcere aşteptau hotărârea Dumnezeului a toate ziditor, exclamă cu aceeaşi voce cristalină:

-Bravo mamă! L-ai salvat de la moarte pe băiatu şela.

-Da Ioană, dar tu de ce dracu nu mai aşteptat acasă?

-Nu te supăra mamă, dar am venit cu copiii la scăldat.

-Ascultă Ioană, niciodată să nu mai pleci de una singură.

-Mamă bună, începu fata să se tânguie în faţa unei femei care dispreţuia orice fel de motivaţie gratuită, să nu mă baţi mămicooo.

-Nu dă maică-ta trebui să te temi fată frumoasă, interveni cu oarece convingere bietul Pleşan, ci dă rusul pă care moartea ce părea mai flămândă ca niciodată, era cât pă ce să-l înghită definitiv.

-Da mă omule, dar cum de poţi condamna un copil nevinovat?

-Cândva poate c-o să-mi daţi dreptate, dar cum atuncea vom fi cu toţii la dracu în praznic, sau poate chiar mai rău datâta, uite că nici nu ştiu cum şi ce să vă zic.

-Asta rămâne de văzut nene Pleşan, dar până una alta, poate c-ar fi mai bine să meargă cineva în sat; Oricum, trebuiesc anunţaţi părinţii.

-Lăsaţi doamnă; Deja trimisăi vorbă la rusnaşii şeea venetici.

-Bine măi omule, dar al cui este copilul? Îl cunoaşte cineva?

-Este-a lu Iovan, dar numa dracu ştie pi unde umblă cu şareta.

-Şi dacă nu-i nimeni acasă, curierul cu cine dracu vorbeşte?

-Nu ştiu doamnă, dar eu rămâi la părerea pă care v-o zâsăi olecuţă mai divreme; Acuşa nu vă supăraţ pi mini, dar alte gânduri nu mai pot să am.

-Bine mă omule, dar nici-un copil nu poate fi răspunzător de faptele părinţilor, raportă sora, după care-şi luă fetiţa de mână şi plecă spre gospodăria în care ameţită de atâtea rotocoale în jurul aceluiaşi ţăruş, căpriţa behăia cu disperarea animalului ce părea supus la cazne şi însetare.

Când mai era puţin până la intrarea în satul Basarabi, fetiţa se opri locului şi după câteva clipe de ezitare, îndrăzni să ia apărarea rusului:

-Mămico, să ştii că nu Alioşa este adevăratul vinovat.

-Atunci cine-i de vină? L-a obligat cineva să intre în apă?

-Tu n-ai de un să ştii mamă, dar Alioşa se dădea mare şi spunea că el este cel mai bun la înnot; Mai zicea că el ne întrece pe toţi.

-Da Ioană mamă, dar ce-i cu asta? Aşa se mai laudă băieţii.

-I-am zis că eu nu-l cred; Atunci, ca să-mi arate cât este de viteaz, a intrat în apă şi a început să înnoate ca un sportiv adevărat.

-Ioană, dacă nu veneam după tine, acum băiatul acela era mort; Mă fata mami, tu înţelegi ce nenorocirea dracu putea să se întâmple?

-Ce vrei să zici mamă? Doar nu eram vinovată de moartea lui.

-Să mergem Ioană, hotărî doamna Maria, după care mai îngândurată ca de obicei, îşi luă fetiţa de mână şi împreună plecară în mare grabă spre coliba care încă mai dăinuia într-o margine de lume şi de colhoz comunist.

Îi părea nespus de rău, dar cum nu se alesese nici măcar c-o urecheală, fetiţa doamnei Maria şi a locotenentului Marghiloman, o rupse la fugă; Se opri în spatele casei; Recunoscându-şi stăpâna, căpriţa unde nu începu să behăie; Să fi reuşit o căpriţă cu plânsul său animalic, să schimbe cursul gândurilor negre? Doar Dumnezeu putea să ştie ce se petrecuse cu fata care uitând atât de repede, reveni în faţa colibei; Încercând să profite de avantajul oferit de ultima speranţă, doamna Maria se oprise locului şi cu toată graba timpului, riscă un moment de respiro.

-Nu ştiu cum naiba să-ţi mai spun, dar căpriţa noastră are…,

-Ioană, dincolo de vorbe şi căpriţă, mai bine-am intra în casă.

-Da mamă, dar nu ştiu ce naiba are; Acum behăe ca o proastă.

-Poate că e însetată; Ia găletuşa di colo şi dă-i să bea un picuşor di apă, ordonă sora de front, după care mulţumită, intră în colibă.

După ce bău toată apa din găleată, capra începu să plângă; Cu lacrimi de animal nemulţumit, căpriţa o rugă pe fată s-o elibereze din frânghia care deacum o ţinea priponită de un ţăruş nesuferit.

-Cred c-o să fii cuminţică şi n-o să fugi căpriţule, răspunse domnişoara la rugămintea din ochii animalului, pentru ca mai apoi, mângâind-o între corniţe, să desfacă frânghia care-o ţinea priponită.

Dar cum Dumnezeu să fie o capră cuminte şi ascultătoare! După ce se văzu liberă cu adevărat, nerecunoscătoarea căpriţă sări peste gardul de nuiele bine împletite şi se pierdu în lanul de porumb; Din păcate însă, păpuşoiul era proprietatea colhozului din satul Basarabi.

-Vin-o înapoi căpriţule; Hai vin-o că nu te bat cu băţu, începu să strige fetiţa care speriată, nu îndrăznea să intre în lanul de porumb.

Cum strigătul fetiţei nu putea fi auzit de obrăznicătura încornorată, fiica locotenentului Mihai Marghiloman intră în casă; O întâmpină mama care tocmai începuse să pregătească în mare grabă, ceva de-ale gurii.

-Gata Ioană? Acum fii bună te rog şi ai puţintică răbdare.

-Da mamă, dar acum numai de mâncare n-am chef şi poftă.

-Pofta vine doar mâncând, dar tu n-ai adăpat căpriţa?

-I-am dat mamă, dar după ce-a băut toată apa din găletuşă, căpriţu m-a rugat frumos să-i dau drumu, doar ca să se joace niţel, răspunse micuţa domnişoară, cu nişte lacrimi care deacum se uneau sub bărbia frumos desenată de pictorul desemnat de Dumnezeu.

-Bine Ioană mamă, dar asta-i o bazaconie; Cum dracu să te roage căpriţa, întrebă femeia care nesocotind îngrijorarea, începu să zâmbească?

-Mamă, eu m-am uitat în ochii ei şi am văzut cum mă ruga atât de frumos.

-Ioană, hai şi lasă copilăriile; Acum trebui să pregătesc ceva de mâncare şi n-am chef de şotii şi glume; Ai înţeles domnişoară Ioana?

-Am înţeles mami, dar până când nu vom găsi căpriţu, mie nici nu-mi este foame de mâncarea pe care vrei s-o faci din te miri ce.

-Ce dracu s-a întâmplat Ioană? Doar nu s-a dus naibi căpriţu?

-Da mami, dar după ce am liberat-o, nesuferita căpriţă n-a vrut să m-asculte şi fără să-mi ceară voie, a fugit în lanul de porumb.

-Ioană mamă, multe boroboaţe-mi mai faci, întrebă supărată sora Maria, după care lăsă totul baltă şi ieşi din coliba săracului?

-Mamă, întrebă decepţionată fetiţa, de ce a fost atât de rea?

-Nu ştiu Ioană, dar acum fii bună te rog şi nu mai plânge.

-Mamăăă, să nu mă baţi mamă; Eu am vrut să fie şi căpriţu liberă ca oamenii; De unde să ştiu că obrăznicătura va fugi în păpuşoi?

-Nu-ţi fie teamă Ioană; Doar nu nu te-am bătut niciodată.

-Ai dreptate mamă bună; Tu nu m-ai bătut niciodată, dar cum a naibi căpriţă a fugit din cauza mea, poate c-aş merita puţină urechială.

-Da mă fată dragă, dar până când nu găsim căpriţa, nu vreau să te mai smiorcăi ca un bebeluş de ţâţă; Acum ia spune-mi, pe unde dracu a sărit?

-Uite p-acolo sări nesuferita căpriţă, răspunse îmbufnată Ioana, în timp ce arăta cu mâna, locul pe unde încornorata obrăznicătură sărise cu atâta uşurinţă, peste gărduţul făcut cu atâta migală, din nuiele frumos împletite.

-Ia stai pe loc Ioană, ordonă sora care deacum încerca să ghicească direcţia în care o zbughise căpriţa proaspăt eliberată.

-Bine mamă, dar acum de ce naiba nu vrei să merg cu tine?

-Ioană, până când vom găsi căpriţa, stai ascunsă; Ai înţeles?

Fără să mai aştepte răspunsul fetiţei pentru care în treacăt fie spus sacrificase totul într-o viaţă mult prea nesigură, doamna Maria Basarab tocmai încerca o săritură peste acel firav gărduţ când, o detunătură care nu părea să vină de la o distanţă prea mare, o ţintui locului.

-Mamăăă, începu să strige domnişoara care într-o vreme de o profundă cotitură pentru întreg neamul românesc, intuia răutatea distribuită la doar câţiva paşi de coliba în care destinul le obliga să trăiască în condiţii mizere, nu intra în păpuşoi; Boşevicii te vor puşca şi pă tine.

-Ioană, ordonă sora care speriată se trântise la pământ, fugi mai repede în casă; Tu n-auzi fată dragă, insistă doamna Maria cu aceeaşi firească teamă?

-Da mamă, dar fără tine nu plec nicăeri; Îmi este teamă de oamenii răi, strigă Ioana, după care speriată, se aplecă asupra mamei sale.

În haosul care de la o vreme domnea peste frontul războiului rece, cele două femei încercau să găsească refugiul în care să poată trăi într-o relativă tihnă; Din păcate, mamă şi fiică nu aveau unde să se mai ascundă de vampirul cu inimă de piatră; Văzându-le, bolşevbicul începu să urle, de parcă cine ştie ce blestem se abătuse asupra colhozului.

-Ascultă fă muere venetică ce eşti, vin-o să-ţi ei capra din porumbu colhozului sovietic; Altfel să cam împute şi ţi-o băgăm pă gât.

-Mamă, întrebă Ioana plângând, nenea de ce dracu mai ţipă?

-Ioană, stai culcată lângă mine şi lasă-l să ţipe cât pofteşte.

-Ia ascultă fă muere proastă, tu chiar eşti futulă dă urechi?

Ridicând privirea, doamna Maria îl văzu la marginea lanului de porumb, pe pândarul Stalinov; După isprava făptuită c-un exces de zel comunist, neamul prost începu să rânjească poate mai abitir decât un nebun scăpat din cine ştie ce ospiciu.

-Bine mă tovarăşe, întrebă femeia care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, dar ce atâta rău făcuse căpriţa scăpată din pripon?

-Făcu pă pizda măti; Nu vezi că capra rupsă porumbu sovietic şi începusă a-l mânca?

-Păi cum mă tovarăşe Stalinov, numai pentru câteva foi de porumb ai omorât capra de la care mai mulgeam şi eu puţin lapte pentru fetiţă?

-Da fă venetico, dar este foili colhozului în care tu ca o boeroaică ce eşti, nu vrei să lucrezi cot la cot cu tovarăşii; Acuma pricepuşi?

-Bine tovarăşe pândar! Să ai soarta caprei, blestemă cu mult năduf sora Maria Basarab, după care-şi luă fetiţa de mână şi intrară în casă.

Pândarul Stalinov mai rânji o bună bucată de vreme, dar cum nu găsi nimic din necuratul care să-i satisfacă vanitatea specifică numai oamenilor mărunţi şi fără suflet, plecă îmbufnat; La vremea când fetiţa adormise cu gândul la căpriţa pe care niciodată nu va putea s-o audă behăind, doamna Maria şi un vecin ce părea să aibă suflet de creştin cu ceva frică de bunul Dumnezeu, înmormântară animalul care fusese împuşcat de un bolşevic fără neam de credinţă.

*****

Câteva zile mai târziu, îmbrăcată cu tot ce avea mai frumos, doamna Maria Basarab plecă spre casa părintelui Matei; În sfârşit, gândi sora care deacum ieşea pe portiţa de nuiele, cu ajutorul Celui de Sus, vom scăpa de tovarăşii bolşevici; Emoţia provocată de gândul care-i inundase creerul, făcu din biata femeie un robot care în ciuda sufletului său divin, deamu era insensibil la privirile ţăranilor care se mirau văzând-o cum alerga pe uliţa satului, la un ceas atât de matinal şi îmbrăcată în straie de sărbătoare; O întâmpină c-o vădită îngrijorare, preotul Iliaş Matei; În timp ce c-o grabă cel puţin suspectă o conducea spre cerdacul casei, părintele întrebă după credinţă şi educaţie:

-Bine că te-ai hotărât Marie; Acum aş vrea să pun de un ceai.

-Vă mulţumesc părinte Matei, dar înainte de-a se trezi Ioana, trebuie să mă întorc acasă; Iartă-mă te rog, dar fetiţa este tot ce am.

-Nu ştiu de ce Dumnezeu, dar românii noştri s-au grăbit doar pe ultima sută.

-Aveţi dreptate, dar eu trebui să plec chiar aşa di grabnic, întrebă şi nu fără motiv sora Maria?

-Nu te supăra, răspunse părintele Matei cu aceeaşi vădită îngrijorare, dar până acum trebuia să fi plecat din satul Basarabi.

-Am înţeles părinte Matei, dar fără acte nu pot pleca nicăieri.

-Ştiu fata taichii, dar din fericire actele trebuitoare sunt gata.

-Chiar aşa de repede? Părinte, să nu fie lucrarea kaghebeului.

-Nicidecum taică; Lucrătura este isprava prietenilor noştri.

-Am înţeles părinte Matei, dar cum ar fi mai bine să procedez?

-Taică, pe la ora şase din ziua de luni, să fii cu fetiţa la intrarea-n parcul naţional din Chişinău; Acolo, un confrate d-al meu şi care pe deasupra-mi este şi prieten bun, te va aştepta cu acte şi cu tot ce mai trebuieşte pentru un asemenea drum.

-Şi pentru a nu rata întâlnirea cu confratele dumneavoastră, n-ar fi mai bine să plec din seara de Duminică? Am avea timp berechet.

-Ai dreptate, dar nu este bine să dormi în cine ştie ce gară.

-Da părinte Matei, dar n-aş fi singura care doarme într-o gară.

-Ştiu, numai că în felul ăsta poţi să atragi atenţia bolşevicilor care sunt angajaţi plenar, într-o continuă vânătoare de români nesupuşi.

-Părinte Matei, atunci când şi cum să procedez mai bine?

-Am un plan pe care ţi-l vei dezvălui la timpul potrivit; Pân atunci păstrează tăcerea; Aşa cum bine ştii, urechea rusescă ne pândeşte la tot pasu.

-Da părinte, dar într-o ţară de oameni imprudenţi, am învăţat să fiu de o prudenţă poate cam exagerată; Acum, dacă nu vă supăraţi…,

-Asta-i bine fata taichii, răspunse părintele, fără să ia în seamă graba oiţei, mai cu seamă când românii trăiesc nişte momente de grea cumpănă.

-Părinte Iliaş Matei, raportă ridicându-se picioare sora Maria Basarab, indiferent de vremuri, românii trebuie să supravieţuiască cu orice preţ.

-Ai dreptate fata taichii, dar acum fii bună şi mai stai puţin.

-Iartă-mă părinte Matei, dar pentru ce Dumnezeu să mai stau?

-Fata taichi, atunci când vecinii încă nu sunt vânduţi Satanei, se mai găseşte câte ceva care să-l bucure şi pe creştinul lipsit de speranţe.

-Bine părinte Matei, dar eu ce să înţeleg din asemenea vorbe?

-Ai puţină răbdare fata taichii; Uite, continuă părintele Ilieş Matei cu oarece speranţă în glasu-i bonom, această scrisoare este trimisă de nişte prieteni aflaţi de-a dreapta Prutului; Citeşte cu multă atenţie şi memorează esenţa.

-Şi cine sunt prietenii care mi-au trimis această scrisoare, întrebă puţin mirată sora care între timp luase din mâna bătrânului preot, plicul pe care scria doar atât: Maria-Satul Basarabi?

-Aşa cum bine vezi, aceasta-i o scrisoare pe care trebuie s-o citeşti cu foarte multă atenţie, dar şi cu foarte multă înţelegere.

-Am înţeles părinte, raportă sora gândind la vremea din urmă.

-Citeşte-o cu multă luare-aminte, interveni cu aceeaşi voce domoală preotul Ilieş Matei, dar va trebui s-o citeşti acum; Sper că înţelegi.

-Părinte Matei, să înţeleg că nu aveţi cine ştie ce încredere?

-Am taică, dar în ţara lu Ivan împărat trebuie să fim mai mult decât prudenţi; Câtă vreme eu îmi voi face de lucru prin curtea plină de amintiri, tu citeşte scrisoarea prietenilor tăi; Când termini de citit misiva, deschide geamul care dă spre curte; Acum ai înţeles soră Maria?

-Aveţi dreptate părinte Matei; Paza bună trece primejdia rea!

Încercând să trăiască fie şi câteva clipe de plăcute aduceri aminte, doamna Maria deschise plicul din care cu mişcări precipitate, scoase o foaie de hârtie; În ciuda emoţiei de care era cuprinsă, sora îl revăzu prin ceaţa trecutelor vremuri, pe căpitanul care deacum încerca să aştearnă pe hârtie câteva gânduri; Cum visul acela frumos nu putea să dureze prea mult, amanta locotenentului Mihai Marghiloman, începu să citească scrisoarea luptătorilor din munţii Argeşului.

Doamnă Maria,

Am aflat destul de târziu unde locuieşti şi din această cauză îţi scriu cu aşa întârziere; Poate că aceste câteva rânduri te vor surprinde, dar cu siguranţă nu te vor dezarma; Dincolo de câte am pătimit fiecare, poate că ar fi mai bine să ne înţelegem ca nişte români care încă se mai ţin de neamuri; Maria, tu care pe frontul rusesc ai făcut atâtea lucruri bune, meriţi din partea noastră oarece consideraţie, dar şi un ajutor de care mai ales acum ai foarte mare nevoie; În ce ne priveşte avem chiar obligaţia de a te ajuta să scapi de călăii împotriva cărora luptarăm cu toţii, dar pe care n-am reuşit să-i biruim decât o foarte scurtă perioadă de timp; Maria, după abdicarea forţată a majestăţii sale, eu, Mihai şi alţi câţiva români cu adevărat patrioţi, luarăm calea munţilor care necerând nimic, ne este pavăză şi scut în faţa agresiuni comunisto-securiste; Despre noi n-am aţi spune prea multe lucruri; Cum bine ştii, avem un băieţel, pe Alexandru care în aceste momente de grea cumpănă, stă în casa cumnatului meu din Paris; Despre boierul Marghiloman pe care l-ai cunoscut şi încă destul de bine, ştim doar c-a fost arestat de comunişti, iar acum s-ar afla într-o puşcărie din Ardeal, dacă nu care cumva, l-au transferat la canal; Despre ce canal este vorba? La început nici noi n-am ştiut mare lucru, dar căpitanul care face şi desface orice secret securist, ne-a explicat că de fapt canalul este un şanţ care deacum este mai adânc decât orice văgăună montană; Cui foloseşte un şanţ atât de adânc? Soră Maria, canalul este casă şi mormânt pentru românii care încă nu s-au dat cu comuniştii.

Aflând lucruri îngrozitoare despre soarta care-n curând vă va paşte, îţi ordon să faci tot posibilu şi să ajungi cât mai repede în Bucureşti; Acolo, pe strada Ştefan cel Mare, la numărul 10, te va aştepta o bătrână discretă şi de foarte mare încredere; Cum peste tot vei fi urmărită, nu trebuie să faci nici-o greşeală, să vorbeşti doar strictul necesar, iar în cazul în care vei fi arestată de securitate, va trebui să spui că eşti de oriunde, numai din Basarabia nu trebuie să afle că vii; Soră Maria, acum ai înţeles rostul?

Tu Maria, să ştii că în ce mă priveşte, eu de mult nu-ţi mai port pică, ba chiar vreau să fim prietene într-o luptă care cere unirea minţilor luminate din această ţară atât de greu încercată; De aceea te întreb ce-ţi face fetiţa? Ce mai face Ioana? Această întrebare vine din parte-mi, dar şi a soţului care chiar dacă nu vrea să mi-o spună direct, tot se gândeşte la fetiţă şi nu greşesc dacă-ţi spun c-ar da orice pentru zâmbetul ei nevinovat; În ceeace-l priveşte pe Mihai, să ştii că de la o vreme se simte tare rău, îl doare îngrozitor restul acela de picior, iar de plecat de pe acest front nici nu se gândeşte; Îmi spune mai mereu că el aici s-a născut, aici a crescut şi până la urmă tot aici vrea să moară; Maria dragă, noi ştim că ai tot felu de necazuri şi tocmai de aceea nu vrem să te mai împovărăm cu ale noastre; Cum timpul ne cam presează c-o intenţie vădit criminală, noi vă lăsăm cu bine şi încă odată foarte multă atenţie la tot ce faceţi, pe unde mergeţi şi mai cu seamă, cu cine colaboraţi în demersul pentru emigrare; Vă îmbrăţişăm pe amândouă: Ioana şi Mihai Marghiloman.

Terminând de citit, doamna Maria rămăsese cu scrisoarea în mână, în timp ce cu gândul căta-n trecutul amintirilor răscolite fără răutate, de femeia pe care şi acum căpitan Mihai Marghiloman, o iubea poate la fel de mult; Când tocmai se pregătea să deschidă geamul care da spre curte, părintele Matei intră val-vârtej; Speriat, aproape că ţipă la femeia care mirată nu înţelegea mai nimic din felul de a vorbi şi mai cu seamă din gesturile bătrânului preot:

-Marie, aruncă totul în sobă; Taică, altfel suntem pierduţi.

-Iartă-mă părinte, dar de ce Dumnezeu să arunc scrisoarea?

-Taică, aruncă mai repede; Este primejdie mare, ordonă părintele care de frica ruşilor venetici, abia dacă se mai putea stăpâni.

Văzând-o nehotărâtă, preotul Matei renunţă la buna cuviinţă şi smulse scrisoarea din mâna doamnei Maria Basarab; Apoi, c-o grabă care avea să-i salveze, aruncă scrisoarea în focul care c-un burete incandescent, va şterge o istorie la care fosta soră de front nu va renunţa niciodată; Deacum ştia că este o luptă de-a surda, dar vroia să încerce.

-Bine părinte, întrebă doamna pe al cărui chip se putea citi o mare nedumerire, dar cum de s-a aflat despre scrisoarea prietenilor noştri?

-Taică, cozile de topor! Ca mai peste tot, şi la noi sunt destui ţărani care pentru te miri ce, s-au vândut Necuratului şi acum îşi trădează ţara şi neamul românesc.

-Părinte Matei, să înţeleg c-am fost urmărită de kaghebişti?

-Posibil taică, dar în caz că barbarii vor năvăli peste noi, tu să spui că din lipsă de biserică, ai venit pentru sfânta spovedanie; Ai înţeles fata taichii?

-Am înţeles părinte, dar barbarii sovietici nu mă vor crede.

Cunoscând bine locul în care românii puteau complota împotriva Uniunii Sovietice, politrucul sovietic făcu apel la unul dintre comandanţi; Primind ajutorul armatei care la ordinul tătucului se transformase în poliţie politică, politrucul care deacum era însoţit de doi soldaţi viteji, dădură năvală în ograda preotului Ilieş Matei; Cum părea furios peste măsură, tovarăşul Ivanuşca scoase pistolu, după care cu mişcări precipitate trase câteva gloanţe şi c-o patimă greu de imaginat, asasină câinele care avusese neobrăzarea de-a lătra cu mare poftă, la trimisul partidului comunist.

-Bine că l-ai împuşcat tovarăş Ivanuşca; Nu dalceva, raportă rânjind unul dintre soldaţi, da un al dracu dă câine putea să ne muşte cu colţii dă picior.

-După mine bă soldăţoilor şi nu mai beliţi ochii ca nişte proşti adăvăraţi, ordonă cu glas răstit politrucul care lăsându-se îndemnat de metehne ţariste, năvăli vitejeşte în casa preotului Matei.

-Dar pe cine căutaţi tovarăşe Ivanuşca? Doar n-aţi venit la sfânta spovedanie, întrebă părintele Matei, în timp ce inutil, îşi făcea semnul crucii?

-Trădătorilor, şpionilor, burghejii dracului ce sunteţ, începu politrucul să urle, chiar mai abitir decât o haită de lupi înfometaţi.

-Păi tovarăşe Ivanuşca, întrebă stăpânindu-se cu greu părintele Ilieş Matei, într-un asemenea lagăr, cine-şi mai permite lecţii de trădare şi spionaj?

-Voi mă românilor împuţâţi, dar acuşa gata; S-a cam termenat cu trădătorii; Bă soldăţoilor, voi ce mama dracu rămăsărăţ cu gura căscată şi cu ochii beliţi la românca împuţită şi chiar mai proastă decât Natşa care dă păsărică doar pă cinci copeici?

-Am înţeles tovarăşu Ivanuşca, raportă unul dintre răcanii care rânjind se apropiau de doamna Maria, dar noi ce dracu să facem?

-Cum ce să faceţ bă idioţii dracu ce sunteţ? Cum ce să faceţ?

-Tovarăşu Ivanuşca, raportă un soldat care deacum încerca să pară cât mai indignat, eu ştiam că numai românii este idioţi şi proşti.

-Bă dobitocilor, dacă nu-i cătaţi paiştea până şi în gaura curului, să ştiţi că sunteţi ăi mai idioţi soldaţi dân câţi are armata roşie.

-Da tovarăşu Ivanuşca, raportă soldatul care fiind tâmpit din naştere, nici nu trebuia să se mai prefacă, dar di ce să-i cătăm în gaura dân cur?

-Bă idioţii dracului, continuă să urle politrucul care deacum încerca să pară cât mai furios cu putinţă, cătaţ o scrisorică sau alceva cu care să-i înfundăm pă trădătorii aiştea dă români; Nici acuşa nu pricepurăţ bă soldaţilor neistruiţi?

-Am înţeles, să trăiţ tovarăşu Ivanuşca; Mama lor a dracu dă români, raportară soldaţii care cu mândrie amplificată printr-o imensă dăruire făceau parte din armata roşie, după care zeloşi, unde nu începură percheziţia care până la urmă sfârşi într-o harababură tipic sovietică.

Rupte şi aruncate pe covorul plin de cioburi, cărţile plângeau; Dumnezeule, cum mai scrâşnea sticla sub cizma rusească, cum toate erau călcate în picioare şi cum se mai băteau bieţii tovarăşi cu pumnul în piept! Cui datorau tovarăşii atâta barbarie? Poate eredităţii, dar şi ghişeftului obţinut în schimbul unui timbru, la târgul de la Yalta?

-Dar nu este nici-o scrisoare tovarăşu Ivanuşca, raportă unul dintre soldaţii care cu mândrie proletară, scuipă peste cărţile duhovniceşti.

-Bă idiotu dracului ce eşti, când eu ştiu că şpionii ăştea româneşti o cetiră chiar acileaşa, cum poţi să zâci că nu găsâsi nici-o scrisoare?

-Taică, să ştii că noi suntem doar creştini, dar nu spioni.

-Mă ţap bătrân, ia taci dracu dân gură; Ai înţeles, sau vrei…?

-Taică, dacă n-avem dreptu la cuvânt, nici că ne vom înţelege.

-Mă popă dobitoc, să ştii că dacă n-o să taci dân gură, eu o să mă cac în barba ta dă ţap şi pă cuvântul tău românesc; Ai înţeles?

-Eu înţeleg că-n toată uniunea voastră nu mai există nici-o privată, dar îndrăznesc să vă întreb: Ce vină crezi că are limba română?

-Mă boule, urlă politrucul mai ceva decât un scos din minţi, dacă nu ne dai scrisoarea, să ştii că pân la urmă o să mă apuce toţi dracii ş-am să-i pun pă soldaţi să vă dăzbrace pân la piele; Acuşa pricepuşi mă dobitocule, sau poate vrei să te lămuresc suplimentar?

-Da tovarăşe Ivanuşca, încercă preotul să dreagă busuiocul contestat de atei, dar noi nu avem documente care să incrimineze prezenţa sovietică; Apoi de ce Dumnezeu crezi că românii sunt doar duşmanii ruşilor, încercă acelaş preot să pună la încercare perspicacitatea sovietică?

-Bă ţapu dracu, până şi românii nefătaţi, pot fi duşmanii noştri.

-Tovarăşu, acu ce mai tura vura! Scrisoarea parc-o mâncară.

-Bă soldăţoilor, ordonă politrucul cu aceeaşi voce acră, în timp ce voi îl cătaţi pă popă în gură, dar şi-n alte găuri, eu am s-o dăzbrac până la piele pă muerea care de a dracu ce este, îş cam bate joc dă noi; Mă idioţii dracu, nici acuşica nu pricepurăţ?

-Dacă mă atingi voi raporta tovarăşului comandant, ameninţă doamna care tot mai speriată, se retrăgea spre uşa întredeschisă.

-Fă curva dracu ce eşti, urlă după obicei ţarist şi educaţie comunistă politrucul rus, tu poţi să raportezi şi lu măta care-i moartă.

-Nu tovarăşe, strigă doamna Maria, mai mult ca să se apere.

-A dracu nebună mai şi ţâpă ca o proastă, ordonă furios peste măsură politrucul rus, după care începu să rupă în fâşii rochia doamnei Maria.

Cum nu găsi nimic compromiţător, politrucul aruncă femeia peste cărţile rupte cu atâta furie, însoţindu-şi gestul de-o brutalitate fără seamăn, c-un rânjet de animal hămesit; Ridicându-se cu greu dintre cărţile strivite cu ură de celebra cizmă rusesască, doamna Maria încercă să-şi acopere fie şi o parte din trupul frumos modelat de mama natură, cu bucăţile care mai rămăseseră din rochia sfăşiată cu atâta sălbăticie animalică, de colţii lupilor sovietici; Ce-a însemnat politica bolşevică şi de ce erau tovarăşii atât de hămesiţi, este o chestiune care mai degrabă ţine de esenţa partidului care din faşă se baza în principal pe muncitorii şi pe ţăranii insuficient pregătiţi; Dezbrăcat şi molestat de soldaţii sovietici, preotul care abia dacă mai putea să-şi tragă răsuflarea, încercă o firavă rugăciune la Domnul care în urmă cu doar câteva clipe nu reuşise să-i oprească pe tovarăşii care c-o sălbăticie greu de imaginat, comiseseră fărădelegea, chiar în faţa Lui.

-Mă tovarăşu Ivanuşca, raportară soldaţii care înrăiţi şi neşcoliţi păreau cuprinşi de o firească dezamăgire, la popă nu găsârăm nimica.

-Unde paştele măti băgaşi scrisoarea mă popă trădător, urlă politruc Ivanuşca, după care furios peste măsură, îndreptă bombeul bocancului sovietic, spre săculeţii preotului Matei? Spui, sau te bag în paştele măti dă dobitoc ce eşti?

În timp ce icnind de durere, părintele rămăsese chircit printre cărţile rupte şi aruncate alandala prin toată casa, un sergent care intrase fără a fi observat de politrucul care furios peste măsură încă mai înjura de toţi sfinţii din calendar, ordonă într-o aproximativă limbă maternă:

-Tovarăşe Ivanuşca, mai opriţi-vă niţăluş dân bătaia lu popa ţapu şi ascultaţ la ordinu pă care trebuie să-l executaţ imediat.

-Bine bă gradat tâmpit, ordonă politrucul care în ochii răcanilor încerca să pară cât mai furios cu putinţă, dar tu ce măta în cur mai vrei?

-În cur la mama nu-i nimic tovarăşu Ivanuşca, numai că eu…,

-Numa că ce vrei bă gradat? De permisii se ocupă un tablagiu.

-Da tovarăşu, dar acuşa vă chiamă la centru căpitanul Serghei.

-Bă soldat, nu cumva mă minţi? Ia spune-mi, când să mă duc?

-Acu trebui să mergeţ tovarăşu Ivanuşca; Nu ştiu dă ce dracu, dar fiind cam nervos, tovarăşul căpitan unde nu începu să ţipe la mine.

-Bine bă gradat tâmpit, dar cu şpionii ce dracu vrei să fac?

-Mergeţ imediat la centru tovarăşu Ivanuşca; Dă popă şi dă amanta lui, se va ocupa secretoşii; Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pă…,

-Bă gradat dobitoc, tu chiar vrei să faci pă dăşteptu cu mine?

-Eu nu vreau să fiu dăştept, dar aşa ordonă tovarăşul căpitan.

-Doar o gagică mişto cum este românca, mai putea să-l vrăjască pe tovarăşu căpitan, explodă politrucul care negăsind o altă explicaţiune, le făcu semn răcanilor care deacum păreau angajaţi în lupta cu duşmanul de clasă şi ieşiră din gospodăria în care domnea teroarea.

Cânele ucis de politrucul sovietic, nu mai lătra şi nici măcar nu încerca durerea unui animal rănit de moarte; Trecând pe lângă mort, tovarăşii scuipară în maniera oamenilor lipsiţi de civilizaţia mijlocului de veac, după care rânjind mai abitir decât nişte nebuni calificaţi, ieşiră în drum.

*****

Rămasă singură în coliba de la capul satului, sora Maria încerca să îşi valorifice energia care-i mai rămăsese în trupu-i molestat cu atâta sălbăticie de politrucul Ivanuşca şi să evadeze cât mai rapid din deprimarea care deacum o sugruma fără milă; Privind prin ceaţa timpului care în curgerea lui domoală dă oamenilor răgazul de a se naşte, doamna Maria îl revăzu pe craiul munţilor Carpaţi; Peste tot erau numai morţi şi muribunzi; Făcându-şi loc printre cadavre, bravul căpitan de odinioară încerca să ajungă într-un picior la inima care în clipele de un dramatism fără seamăn nu putea să-l ajute cu nimic; Soarele aluneca spre apus; Auzind gălăgie la poartă, doamna Maria ieşi din căsuţa care-i oferea un vremelnic şi nesigur adăpost; Cum dincolo de poarta de nuiele împletite, fosta soră de front văzu doar nişte tineri îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, privirea i se mai însenină şi pentru o vreme, teama care-i procurase atâta durere, părea s-o părăsească.

-Pornirăţi cu nunta mă dragilor, întrebă doamna Maria, cu zâmbetul care deacum încerca să-i încurajeze pe mai tinerii peţitori?

-Păi nunta e Duminică tanti Maria, răspunse un flăcău care avea un început de mustăcioară, în timp ce-i întindea plosca de care socrul mare legase un ştergar cusut cu cele mai frumoase motive naţionale.

-Vă mulţumesc mă frumuşeilor, dar fiţi buni şi spuneţi-mi şi mie cine cu cine se căsătoreşte-n Duminca ce vine, întrebă şi nu fără motiv doamna Maria Basarab, după care duse plosca la gură şi trase un gât zdravăn de ţuică moldovinească?

-Păi tanti Maria, răspunse zâmbind acelaşi chipeş flăcău, Duminică se mărită Ileana lu Ştefan Burdujel dân cătun, cu Gheorghe Savu.

-Vă mulţumesc mă frumuşeilor, dar eu nu cred că pot veni.

-Tanti Maria, interveni pe un ton mai mult decât hotărât o fetişcană mărunţică dar isteaţă foc, noi venirăm special pân la matale; Ne trimisă nenea Savu care ne-a şi spus: Mă copii, duceţâ-vă la femeia dân capu satului şi chemaţ-o la nuntă; Nu dalceva, dar este prea tristă şi niţel cam amărâtă; Dăspre bani, nenea Savu o mai zis să nu vă faceţ cine ştie ce griji, că este plăcerea lui să vă cheme la nunta lu fisu Gheorghe şi care numai odată să însoară.

-Bine mă frumoşilor, încercă sora Maria să glumească fie şi pentru a mai descreţi cele câteva frunţi, dar asta-i nuntă, nu pomană.

-Păi dacă nunta şi pomana este făcute pentru oamenii cu frică de Dumnezeu, restul nici nu mai contează; Eu nu ştiu di şe naiba, dar cum vă mai zâsă şi fata, acuşa-i plăşerea bătrânului Savu, să vă cheme negreşit la nunta lu fisu Gheorghe.

-Bine frumuşeilor, promise sora Maria cu aceeaşi fermă convingere, spuneţi vă rog socrului că împreună cu fetiţa mea Ioana, voi veni negreşit la nunta fericitului ginere.

-Dacă tot îi duşem plosca, raportă mândru un flăcăiandru ceva mai răsărit şi poate un picuşor mai isteţ, o să-i spunem chiar azi.

După plecarea copiilor ce ar fi trebuit să asigure viitorul satului Basarabi, doamna Maria mai rămase câteva clipe la portiţa de nuiele împletite; Punându-şi mâna streaşină la ochi, ea privi de-a-lungul drumului; Nu mică-i fu mirarea când, prin colbul timpului de cea mai tristă amintire, doamna Maria îşi văzu fetiţa care motivată alerga spre mămica ei bună şi dragă; Îndemnată de instinctul pe care-l întâlnim la toate mămicile din lume, doamna Maria îşi întâmpină fetiţa care încurajată începu să alerge şi mai repede; Întâlnindu-se în mijlocul drumului bătut cu multe veacuri în urmă de răzeşii tocmiţi de sfântul Ştefan voievod, mamă şi fiică se îmbrăţişară ca după o lungă despărţire; Apoi, împăcate cu liniştea care de foarte multe ori precede furtuna ce urmează a se dezlănţui nu peste multă vreme, cele două prietene intrară în curtea împrejmuită cu nuiele împletite.

-Mămico, să ştii că Duminică este nuntă în sat şi vreau să mergem şi noi; Nu dalceva mamă, dar eu niciodată n-am văzut o nuntă de ţărani.

-Ioană, tu fugeai spre mine doar pentru a mă întreba de nuntă?

-Iartă-mă mămico, dar nunta ţărănească este doar un motiv.

-Nu ştiu ce altă motivaţie găseşti, dar ştiu că vrei să mergi.

-Sigur că vreau, dar pe tine de ce naiba nu te trage inima?

-Ioană, de când n-am mai fost la o nuntă, a trecut atâta timp.

-Da mamă, dar timpul n-ar trebui să-mi refuze o mică plăcere.

-Mă fetiţa mea frumoasă, promise zâmbind doamna Maria, dac-o să fii cuminte, Duminică ne vom îmbrăca frumos şi împreună vom merge la nunta pentru care unde nenea Savu, nu degeaba ne-a chemat în mod special.

-Mamă, exclamă fata care deacum începuse să ţopăe de atâta bucurie, să ştii că tu eşti cea mai bună mămică din această lume!

-Mă bucur de ce-mi spui, dar să ştii că aşa sunt mai toate mămicile iubitoare, raportă mândră doamna care deacum urca pe prispă.

-Ia spune-mi mamă, întrebă fetiţa dintr-o pornire mai mult decât firească, cum a fost tăticul meu adevărat? Era la fel de bun ca tine, sau nu prea mă iubea?

-Ioană, ţi-am spus de atâtea ori; De ce naiba nu vrei să înţelegi?

-Iartă-mă mamă; Poţi să mă ierţi, se scuză fata, vădit tulburată de încruntarea care involuntar, apăruse pe chipul mamei sale?

Cum de la o vreme, vorbele deveniseră de prisos şi demonii prezenţi la tot pasu, erau pregătiţi să dea năvală, mamă şi fiică intrară în casă şi închiseră uşa cu zăvorul; Sfidând pază creştinească, spiritele răului pătrund în gospodăria şi în conştiinţa oamenilor care bucurându-se de ajutor sovietic, reuşesc să stăpânească ţări şi popoare întregi; Atâţia câţi mai rămăseseră, creştinii încercau şi nu fără motiv să revitalizeze credinţa creştină, dar din păcate, prea mulţi erau deportaţi în gulagurile care în ultima vreme răsăriseră ca ciupercile după ploaia de vară; Cum în satul Basarabi doar popa Ilieş Matei continua c-o îndârjire care deacum îi punea viaţa în pericol, să propovăduiască credinţa creştin-ortodoxă, cu aprobarea Kremlinului care niciodată n-a dus lipsă de idei geniale, politrucul Ivanuşca organiză incendierea casei în care părintele reuşea să adune câţiva enoriaşi împătimiţi şi poate mai curajoşi; Era într-o noapte frumoasă de August când, indivizi mascaţi şi bine antrenaţi la şcoala kaghebeului, aruncară câteva cocteiluri Molotov; Speriat de moarte, părintele Matei ieşi afară şi zadarnic încercă să strige după ajutor; Alarmaţi de flacările care deacum se ridicau spre cer, doar câţiva ţărani din apropiere, se adunară în mare grabă, Din păcate însă, n-au salvat cărţile care după mintea comuniştilor sovietici, subminau puterea Uniunii.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (1) – Iluzia libertății (1)

Comentarii închise.