Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

MISTICA IUBIRII DIVINE

de Cezarina Adamescu | Decembrie 17, 2009

SPERANŢA MIRON, „Ca petalele de crin”, Editura PAX AURA MUNDI, Galaţi, 1998

Poetă de construcţie interioară, cu zguduiri adânci existenţiale, transformate în metafore, Speranţa Miron se află acum la deplina maturitate biologică şi artistică. Nu e dimensiune umană care să-i fi rămas străină, pe toate le-a experimentat, dar, dimensiunea cea mai nobilă, mai edificantă şi edificatoare, este, fără îndoială, cea spirituală, la care accede pas cu pas, de mulţi ani, ajungând la o înălţime apreciabilă, nu cu privirea sau cu alonja subtilă a braţului, ci văzută cu ochiul pineal, cel veşnic neadormit, al minţii.
Păşesc în acest spaţiu numit viitorul-trecut-prezent cu pas neauzit şi sfios, de parcă aş păşi în grădina miracolelor. Itinerariul, chiar dacă nu e cel parcurs de Alice, e la fel de fascinant . Lumea miraculoasă a cuvintelor care farmecă sufletul.
Eu sunt făclia de sub cruce. În picături de azur, lumina infinitului coboară lin pe crucea mântuirii. Ce spaţiu neapus colindă zorii! Aud un cântec despletit în vălurite unde…
Un nimb de bucurie stă-n tristeţe, o aură de soare, e-n durere. Dar ce divină e tristeţea! Precum Lumina crucii nemurinde! Oricât ai vrea, lumina nu o poţi ascunde.
Poţi s-o frămânţi în mâini cu lut, ca-l clipele de început, când întunericul s-a rupt în franjuri albe…
Cam acesta este universul pe care-l străbaţi de mână cu poeta, pe măsură ce parcurgi filele cărţilor sale.
În spaţiul cultural religios, mitologic, prezenţa Speranţei Miron, ca o voce lirică distinctă, a căpătat consistenţă, imediat ce a conştientizat că datul primar, nativ, nu ne aparţine, ci trebuie să-l valorificăm, să-l fructificăm în chip judicios ca pe un talant preţios pe care trebuie să-l înmulţeşti şi apoi să-l împărtăşeşti semenilor.
Alunecare, cădere, ridicare spirituală şi iar cădere. Un şir de alunecări şi de înălţări simultane e viaţa, un pumn de scântei pe un cer stins.
Noi înşine suntem scânteia, candela şi lumânarea arzând neostoit până la capătul feştilei, topindu-ne în lumina de sine, în picuri-mărgăritare fierbinţi, bune de tămăduit orice vătămătură. Cu trupul nostru scurs în picături pe rănile timpului, slobod, necuprins în anotimpuri, urmăm Lumina, spaţiu negrăit pe Crucea infinitului…
Doar roua căzând de sub pleoape mai stinge, cu sfârâituri, arşiţele, fierbinţelile visului. Pe obraji, fărâme de jind, alunecă-n şanţuri…
Pe rafturi de gând aşezi erorile şi le stivui după culoare şi sunet. Cicatricele le ascunzi printre movile întregi de surâsuri.
Eşti tu, plânsetul-râs-cu-sughiţuri, obraz vânzolit de nisipul prelins prin colul gâtuit al clepsidrei? Cine îţi seamănă? Pentru cine şi cu răsari şi apui?
Geamăn ţi-e fratele timp irepetabil. Nu privi îndărăt peste umărul lui şi să nu te opui curgerii. Prin el treci ca prin ochiul de sită, subţiratică şi prelungită, risipită cenuşă, strecurată prin cerceveaua de uşă, prin crăpătura de geam, pe fanta pe care se strecoară lumina, scoţând în relief dansul almeelor egiptene…
Îmi amintesc,, râdeam şi plângeam îndeolaltă, mângâiată de umbră. Până la zbor mai era o aripă de fluture, ori de albină…
Eşafodajul construit de poetă pe acest zbor seamănă cu o scară de aer. Pe ea se plimbă îngeri soul-guardieni, gata oricând să te ridice de subţiori, până la cerul al doilea!
Întrebările retorice pe care şi le pune Speranţa Miron – au darul – nu numai de a invita la meditaţie asupra unor teme majore, dar şi de a-l lua pe cititor drept interlocutor, drept confesor, e o dovadă de încredere şi prietenie pe care poeta o acordă virtual, tuturor.
Nu e poem să nu suscite întrebări şi mai ales, prilej de gândire şi prilej de răspuns, la această dovadă permanentă de iubire necondiţionată.
De fapt, sunt chiar propriile nedumeriri, reflectate în vieţile celor din jur, ca şi în fântâna propriei conştiinţe.
Frământându-şi propriul lut ca pe un aluat, ca pe o turtă cu miere în sfântul post, cu generozitate şi spirit jertfelnic, ea împarte şi se împarte în fărâme celor flămânzi.
Speranţa Miron încearcă frângerea pe coala albă, şi mai cere-n rugă, să fie „jar adevărat” dintr-un „cer aprins”, („Ca petalele de crin”).
Pe un raft de gând ea aşează o floare la păstrat. O floare purtătoare de Lumină precum o făclie „ce s-aprinde lângă o cruce”.
„Eu m-asemăn Mult cu floarea,/ Cea căzută şi cea frântă,/ Eu mă-nchin Luminii date,/ O Lumină care-i sfântă,/ O Lumină ce-i în suflet/ Chiar de par aşa cum par,/ Chiar căzută şi chiar frântă/ Domnul m-a făcut un dar,/ Pentru cei ce n-au Lumină,/ Pentru cei înviforaţi,/ Pentru cei ce-şi serbă ziua,/ O Lumină, cumpăraţi!/ Chiar de-s frântă şi căzută,/ Cel ce-o va primi în dar/ Va sorbi Lumina sfântă/ Cum ar fi de pe-un altar./ Floare frântă şi căzută/ Dă-mi Lumina ce o ai/Curcubeu va fi la crucea,/ Ce te va conduce-n RAI!” („Domnul m-a făcut un dar”).
Este ştiut, fără durere nu eşti om întreg. Fără suferinţă, nu poţi simţi cu adevărat bucuria că nu te doare nimic. Fără eşec nu poţi ajunge la împliniri, dar fără iubire, nu eşti nimic, şi mai ales, nu te poţi numi că eşti.
Umilinţa îţi dă măsura măreţiei divine, dorinţa te întregeşte, păcatul te curăţă şi te albeşte de orice prihană, dacă ţi-l asumi cu responsabilitate şi cu hotărârea de a nu-l repeta. În viaţă totul are un echivalent paradigmatic, care dă sens oricărei fapte. „Eu am căzut, m-am ridicat/ Eu semăn cu o creangă ruptă./ Într-un somptuos COPAC./ Copac ce-i însuşi omenirea/ Iar eu, o biată creangă sunt,/ Fac parte din nemărginirea/ Care cuprinde acest pământ!/ E foarte greu să mă explic/ Dacă n-am margini, pot să curg?/ Poate-n lumina de o zi,/ Lumina fiindu-mi Demiurg.” („Pot să curg?”).
A arde, a sclipi, a lumina, deci a trăi, – iată ce vrea să înveţe să facă Speranţa Miron – toate acestea converg însă în verbul a iubi.
Abundenţa, chiar risipa de pronume personale îndeosebi la persoana I-a singular relevă o personalitate pregnantă, aptă să dăruie semenilor din preaplinul său.
Speranţa Miron a moştenit de la bunii ei, „un petic de durere”. O dată împroprietărită cu ea – devine stăpână absolută.
În ea se află intact adevărul. Ca un vulcan aprins. Dar tot în durere se află şi „Lumina ce vine de la El” şi „un strop de bucurie” – drept pentru care poeta spune : „Având durere, am şi viaţă vie” – durerea e de aceea, cât se poate de legitimă. „”Eu sunt un om zgârcit”).
Dar, în acelaşi timp, „iubirea este o durere”.
Viaţa Speranţei Miron n-a fost lipsită de răscruci. Şi cine nu s-a aflat măcar o dată în faţa unei răscruci? Chiar dacă nu s-a încadrat în vreun şablon, fiind fără asemuire, ea este convinsă că pe drumul ales, oricât de dificil, va întâlni acea „Putere Necuprinsă” : „Acea PUTERE care hotărăşte,/ TOTUL acela sfânt care iubeşte/ Şi care mă va primi din orice fel de drum,/ Din care obosită, voi sosi oricum!” ( „La răscruce!”).
Obişnuită să asculte şoaptele tăcerii şi ale Luminii, Speranţa Miron spune : „Încearcă să-nţelegi ce-ţi spun când tac./ Şi asta am făcut, am aşteptat./ Şi-am căutat să văd ce-mi spui/ când taci la nesfârşit. Oricui/ îi face plăcere să audă/ ceva ce-i spus frumos, dar crudă/ mai e tăcerea, când n-ai cui să vorbeşti./ Tăcând mereu, văd cum încărunţeşti,/ de parcă ai avea 20 de ani în plus./ Vorbeşte! Că tăcând prea multe-ai spus!/ Vorbeşte mult, cât poţi de mult,/ nu vreau să te ascult tăcând./ Tăcerea ta te macină, te cerne./ Vorbeşte orişice, nu te mai teme!” („Vorbeşte!”).
De altfel, nemurirea atât de râvnită şi spre care ne îndreptăm, se află în chiar verbul „a fiu” iar dorul de fiinţa iubită, se aseamănă cu dorul de Cer şi cu pofta de a mânca o pâine!
Sunt dorinţe fireşti, incluse în însăşi noţiunea de om.
Mistica iubirii, ca pe orice alt poet, a fascinat-o şi pe Speranţa Miron : „Eu pot iubi, cum nu poţi să-nţelegi!/ Iubirea mea nu are legi/ Din frământări şi din păcat născută/ Eu aş putea să o numesc ocultă./(…) iubirea mea nu poate ca să piardă/ În schimb ea ar putea să ardă/ Tot ce e rău în mine./ iubirea mea cred că-i Divină./ (…) E o iubire pământească dar creştină/ iubirea mea este-a unui om de rând/ Dar când o simt aşa de mult crescând/ în mine, parcă înfloreşte viaţa./ Iubirea mea e dimineaţa/ După un somn lung ca un coşmar,/ Ea este-asemenea unui dar,/ Pe care-l primeşti fără s-aştepţi/ Şi atunci eşti în stare ca să ierţi/ la fel, ca-n Rugăciunea cea Domnească,/ De asta pare a nu fi prea firească.” („Iubire ocultă”).
Eterna dilemă la care omul e expus, este cum poţi să te împarţi între pământ şi cer, care te atrag deopotrivă : „nu mă pot rupe de lut/ De lut dar nici de Cer/ nu pot ca să mă rup.” („Tăcere!”).
Încă aici, deopotrivă pe pământ dar cu gândurile către Cer, Speranţa Miron continuă să-şi împlinească rostul : acela de a împărţi Lumină celor ce nu au, celor ce o au dar nu sunt conştienţi de această Lumină. Şi nu e puţin lucru, dimpotrivă.

Galaţi, 25 iunie 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on MISTICA IUBIRII DIVINE

Comentarii închise.