Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

UN LUMINIŞ CARE SE NUMEŞTE CREDINŢĂ

de Cezarina Adamescu | Decembrie 15, 2009

sau
FANTASTICA PEREGRINARE PRIN LUMEA ZEILOR

ELISABETA IOSIF, Globul de cristal, Editura ANAMAROL, 2009

După cum mărturiseşte însăşi autoarea, distinsa doamnă Elisabeta Iosif,
prozator, eseist, ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi al Uniunii Internaţionale a Ziariştilor, preşedinte al Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor Români: „Întotdeauna m-a fascinat acea cufundare în fântânile de apă vie ale mitologiei. E un fel de îmbăiere în mister, o binecuvântare, un botez al zeilor. Într-o zi, însă, ceva m-a pus pe gânduri…”
Pornind de la „acel ceva”, care este o întrebare pusă de un copil, autoarea construieşte o suită de povestiri fantastice, care-şi trag seva din mitologie, dar, îmbrăcate în straiele sensibilităţii poetice şi imaginaţiei autoarei, dobândesc sensuri noi, extrapolate la universul cotidian.
De ce caută omul această fântână de apă vie, unde se oglindeşte şi se recunoaşte în ceilalţi, ca şi când i-ar privi în ochi prin reflexia unei oglinzi fidele?
Lumea atât de diversă şi de misterioasă a zeităţilor a atras dintotdeauna minţile oamenilor. Amestecul de sacralitate şi de umanitate, puterile nemăsurate, faptele de vitejie şi actele de dreptate, dar şi slăbiciunile omeneşti, i-a făcut să şi-i aleagă drept modele, să se închine lor, să încerce să-i îmbuneze cu daruri şi chiar cu jertfe umane şi de animale, ori chiar cu bucate dintre cele mai alese, pentru a le îndupleca mânia şi răzvrătirea şi a le fi pe plac.
Pe de altă parte şi din teama ca zeii să nu se răzbune şi să le trimită năpaste lor şi întregului neam omenesc.
Zeii biblici, zeii antici, zeii păgâni, zeii cunoscuţi şi necunoscuţi, care exercită o forţă de atracţie direct proporţională cu imaginaţia omenească, toţi ne-au populat mintea în copilărie, graţie unor scriitori renumiţi care ni i-au făcut cunoscuţi.
Scoase din hrisoave şi papirusuri şi repuse în circulaţie, au rămas vii miturile, legendele. Poveştile despre ei continuă fiindcă imaginaţia umană este nelimitată.
Vestigii, temple, locuri sacre, peşteri cu desene rupestre, reînvie mituri, ca şi operele de artă, picturi sau sculpturi, opere dramatice, opere poetice, epopei, legende, rămase nemuritoare, o întreagă literatură de gen despre aceste personaje misterioase care încă fascinează cititorul, auditoriul sau privitorul. S-au editat chiar dicţionare şi enciclopedii de mitologie ca să aşeze cap la cap aceste creaţii care, în felul lor, se întrec în nemurire chiar cu zeii care fac obiectul lor.
Cu un curaj şi o imaginaţie greu de ţinut în frâu, Elisabeta Iosif îi reînvie, îi scoate din amorţire, îi zgâlţâie, îi caută, îi provoacă. Uneori le schimbă destinul.
„Cufundându-mă în legendă, am intrat în lumea fantastică a eroilor şi i-am luat cu mine în poveste. Atunci când soarta le-a fost potrivnică, le-am schimbat destinul şi i-am salvat uneori de la moarte, fiindcă ştiam cât de mult le place să trăiască”.
Aşadar, scriitoarea îi cunoaşte, a intrat în intimitatea lor, şi uneori le ghiceşte intenţiile.
Dar cine ar putea, îndeobşte, cu puteri umane, să pătrundă destinul unor fiinţe supraomeneşti şi să-i schimbe? Poate Zeul Suprem? Poate scriitorul, el însuşi un creator care, prin opera lui se aseamănă cu divinitatea? Ba-şi arogă uneori, chiar şi atribute divine…
Iată ce spune autoarea: „Mi-am luat aliaţi soarele şi focul” (şi ei nişte zei – Helios, Hefaistos – în mitologia greacă).
Elisabeta Iosif ne invită în „regatul spiritului” – unde întâlnim personaje cu puteri supranaturale, fapte şi întâmplări nemaipomenite, care ne aprind imaginaţia. Redevenim copii, cu acea înţeleaptă candoare a lucrurilor teribil de simple (înţelepte tocmai pentru că sunt simple!) şi urmăm firul poveştii, ca pe firul Ariadnei ca să ne scoată, precum pe Teseu, în luminiş din neînduplecatul labirint al lui Dedal.
Peregrinarea fantastică prin această lume este făcută de autoare cu mult farmec şi candoare, dar şi cu ceva în plus: un incontestabil talent de povestitor, dublat de sensibilitate poetică, fapt ce nu poate să te lase indiferent şi te cucereşte, chiar din primul moment.
Şi după ce ne-am trezit împreună cu eroii „Captivi în Împărăţia lui Hades”, am găsit „Globul de cristal” în „Seara sânzienelor” – şi, la vreme de „Potop de seară”, am prins de coamă „Cometa cu plete” şi am ascultat „Cântecul fântânii din pădurea surdă”. Apoi ne-am întors în noi înşine, îmbogăţiţi, cu „Trenul de duminică”.
Pentru câteva ore am stăpânit aştri, ne-am luat la întrecere cu munţii în semeţie, cu vântul în năstruşnicii, am ascultat sfatul înţelepţilor, am îngenuncheat dinaintea copacilor sacri, am scormonit prin cutia Pandorei după „un strop de speranţă”.
În jurul focului am aţipit în glas de poveşti, pe când sânzienele dănţuiau în jurul nostru. O stranie împletire real-imaginar – o stare de oniro-luciditate, aproape o stare mistică, ceva aproape religios, aproape profan care te atrage şi te respinge în aceeaşi măsură.
De fapt, poveştile cu zei sunt simple pretexte pentru întâmplări contingente.
Personaje emblematice precum pictorul Alexandru – un om cu mintea lucidă dar încărcat de miresmele harului şi cu imaginaţia – pasăre albă – gata oricând să-şi ia zborul spre tării, artist în a cărui pictură, după cum spunea un critic de artă: „culorile strigă, până când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă,” intră necondiţionat în starea de graţie propice creaţiei, atras de mirajul unor legende şi mituri vechi, la care, la un moment dat, ia parte el însuşi.
Iscusinţa condeiului acestei scriitoare şi publiciste întrece limitele obişnuite şi se înalţă către desăvârşirea râvnită de toţi slujitorii cuvântului.
În prima proză, „Captiv în Împărăţia lui Hades” – au loc astfel de meta-întâmplări: iubita pictorului, devenită sirenă, stând pe o stâncă şi pieptănându-şi buclele cu un pieptene auriu, cântă o melodie stranie şi răscolitoare precum mitica Lorelei, cea care atrage marinarii cu cântecele ei învăluitoare, până când corăbiile se sparg de stânci.
Formele de relief schimbătoare la cea mai mică atingere, pătrunderea într-o lume de vis, toate acestea fac parte din bagajul mitologiei. Glisăm parcă pe valuri, în plină poveste, pe canavaua onirică. Desigur apar şi personaje ciudate precum Pitihar.
Elementele specifice basmelor populare nu lipsesc: pelerina fermecată, pe care poţi zbura dar şi care te face nevăzut în ochii celorlalţi, un coif fermecat care împietreşte oamenii, unele personaje care apar şi dispar inopinat.
Eşti ispitit să afli tainele pământului din pântecele acestuia. Nelipsită este şi bagheta fermecată din mâna saltimbancului. Joc de aparenţe, de iluzii şi de imagini reale amestecate cu cele virtuale. Suntem în prozele fantastice ale lui Mircea Eliade, cel care, prin puterea cuvântului ori a tăcerii semnificative dublată de un gest, deformează Timpul şi Spaţiul, sau, mai aproape de noi, prozele lui Cezar Petrescu.
Şi iluzia – Fata Morgana a nisipurilor, apărând-dispărând la orice pas, prinzându-te într-un joc straniu şi atractiv un fel de amoc, din care nu te mai poţi smulge.
Nu lipsesc nici simbolurile: semnul infinitului ori unele învăţăminte date de oameni înţelepţi sau de saltimbanci. Dar scriitoarea pune accent şi pe păstrarea datinilor româneşti, ceea ce aduce oarecare specific local acestor scrieri în care fantasticul se îmbină în chip fericit cu realul.
În peştera din stâncă în care Alexandru intră pe nepusă masă, atras de năluca fetei, elementul fantastic, simbolizat de „Marele Vrăjitor”, stăpânul animalelor, care, ca să bea din izvorul înţelepciunii şi-a sacrificat un ochi, se îmbină cu elementul popular – hora din poiana montană. Desenele se însufleţesc la atingerea cu bagheta, ca în prozele lui Henry James. Bărbatul este spus unor încercări precum Făt-Frumos. Trebuie să cânte şi să joace ziua şi noaptea, să nu adoarmă „până vei găsi poarta prin care soarele trece zilnic”.
El este investit ca pictorul cetăţii şi de aceea i se dă o misiune. De fapt, avem de-a face chiar cu Zeiţa cu coif, Atena, protectoarea Artelor frumoase. Pictorul, intrat în Peştera lui Hermes, efectuează această călătorie iniţiatică în tainele cunoaşterii artei, de fapt, a sinelui, pentru că, spune, mărturisindu-şi Crezul artistic: „Eu caut nemurirea prin artă” – de fapt, crezul oricărui creator de artă.
Personajele întâlnite: Pitihar, Atena, Cleopatra, au rol de ocrotitori împotriva Medusei, singura muritoare dintre gorgone. Nici elementele supranaturale nu lipsesc: ploaia de aur prefăcută-n cascadă, ori alte făpturi din mitologie: Pegasul, pe spinarea căruia se află Perseu.
Sincretism de elemente mitologice, fabuloase, care dau naştere unei noi poveşti plină de farmec, care ţine atenţia trează. Periplul prin lumea zeilor are darul de a ne reîntoarce la vârsta când ne alegeam câte un protector puternic din lumea nevăzută, care să ne apere şi visam să putem escalada Olimpul, să gustăm din cupă ambrozie, să dăm piept cu nemurirea şi să avem puteri aidoma zeilor. Tinereţea – apanajul acestei stări – care visează la veşnicie.
Personal, n-am avut apetenţă pentru această lume fantastică deşi am iubit legendele locurilor şi ale personajelor care le-au populat.
Dar cum să nu te fascineze istorisirile despre faptele de vitejie ale eroilor pământeni, care se iau la trântă cu zeii şi, de multe ori, ajutaţi de natură şi de vieţuitoarele-prietene, îi înving în lupte?
Amestecul acesta de real cu fantastic, specific universului mitologic, stârneşte imaginaţia oricărui tânăr.
Şi apoi, legătura tainică a mitologiei cu lumea reală – e un procedeu artistic folosit cu măiestrie de Elisabeta Iosif. Ea se întoarce din „chiliile întunericului”, din peştera unde-l însoţise cu închipuirea pe artist, direct în atelierul de pictură al acestuia, cu aceeaşi dezinvoltură cu care te întorci de pe o stradă a copilăriei, ca să o străbaţi din nou, cu nostalgie, cu ochii amintirii copilului de altădată.
Paşii te poartă într-acolo. Paşii gândului o însoţesc, când într-o lume, când într-alta, pe tăişul subţire al imaginaţiei.
Povestea are farmec şi e scrisă cu măiestrie, nu fără oarecare morală, transpusă în reflecţii aforistice de genul: „Eu sunt nebunul care a înfruntat vicisitudinile roţii norocului”. „A părea nebun e secretul înţeleptului…” „Nu ştiu de unde vin şi nu cunosc exact încotro mă îndrept” şi multe altele.
Pare un îndreptar de înţelepciune, prin mijlocirea căruia se rostesc pilde şi adevăruri esenţiale. Şi astfel, printre mituri, basme, iluzii optice, întreprindem o călătorie la capătul unui vis, care îşi avea izvorul într-un ochi deschis larg către lume. Intri şi ieşi prin ochii imenşi şi nu te mai miri de nimic până ce eşti scos din peisaj. Până la urmă totul se dovedeşte a fi un vis – avut în ceas de după amiază pe o plajă. Şi de ce adevărul trebuie scos numai din gura Nebunului? Iată o întrebare care necesită un răstimp de gândire.
Cea de a doua proză „Seara Sânzienelor” – are ca pretext discuţia dintre doi bărbaţi situaţi ca vârstă la antipod. Un „om cu plete albe” şi „un tânăr cu mustaţa mijindă”. Între aceste două vârste se petrece misterul mustos al vieţii.
Povestea este bazată pe o datină din noaptea de sânziene – în care fetele dansează sub clar de lună implorând astrul nopţii să le arate ursitul. Sunt fecioare, sunt zâne-drăgaice? Lucrurile se amestecă. Rolul celor doi bărbaţi aşezaţi pe iarbă, într-o poiană – e acela de comentatori ai evenimentelor, la fel cum, corul antic, îngâna adevărurile cotidiene, spre ştiinţa norodului, subliniind prin repetare înţelesurile ascunse ale vieţii.
Ceremonialul dansului noptatic este punctat de cântece şi de dialogul celor doi. Senzaţia nou venitului Traian la această serbare florală, care se interpune acestor personaje este de deja-vu. Până şi ceata de fete venind cu braţele pline de sânziene, împlinind un ritual vechi – are darul de a-l duce cu gândul spre alte lumi. Nici numele eroilor nu sunt întâmplătoare: Traian şi Daciana – nume predestinate de a-şi uni destinele şi a rămâne împreună, dăruind urmaşi noului neam apărut în timp.
Totul se petrece pe linia subţire care desparte realul de imaginar, visul de trezie. Şi, nu întâmplător, acţiunea se petrece într-un sat dobrogean, ţinut încărcat de istorie antică, locul tuturor începuturilor.
Formulări axiomatice, poetic-aforistice, se găsesc la tot pasul şi ele sunt rostite, fie de bătrânul cu plete albe, fie de Traian:
„ -Mi-e trist amurgul gândului! Deşi îmi place răsăritul, fiindcă omul a fost creat de soare…Înţelepciunea şi-o aprinde de la el, dacă nu merge cu capul în pământ…”; „Dar pe unii oameni nu poţi să-i pedepseşti cu nimic mai aspru, decât lǎsându-i singuri cu ei înşişi”;
„-Priveşte-mǎ ca între bărbaţi, nu prigoni pe cine nu înţelege!”
„Infernul este în noi, fiindcă uneori nu mai gaseşti drumul de întoarcere. »
« Ochii oglindesc spiritul! »
« Împlinindu-ţi destinul. Să-i faci şi pe alţii să fie fericiţi – e prima lege a împlinirii. »
Din momentul discuţiei celor doi începe mirajul :
«Traian privi spre soarele ce-şi fărămiţa oglinzile în sclipirile unor cioburi sălcii din râuşorul cu nume de sânziană şi vru să-l întrebe de planul labirintului. Dar omul cu plete albe dispăruse. Împins în spaţiul unei poveşti din ce în ce mai ireale, Traian se simţi ca în cercul unei lentile lacome. Unde se afla în dealul de cretă, castelul de legendă?!… »
Bărbatul se trezeşte în faţa unei galerii întortocheate ce ducea spre inima peşterii. El găseşte în buzunar un pumn de scântei arămii – florile de sânziene din coroniţa Dacianei.
Un drum magic presărat cu sânziene şi cu însemne solare… E interesant cum autoarea îşi introduce cititorul în poveste, cum îl călăuzeşte şi-l îndrumă să găsească singur drumul. De semnalat poeticitatea textului de care Elisabeta Iosif nu se dezice : « Traian se apropie şi în atingerea sa florile se transformară într-un pârâiaş. Numai una rămase, clipind ca un suflet aruncat în primenirea dimineţii. Un sunet, ca de doină îl conduse prin labirint. Un glas feciorelnic, suav, străbătea galeria îngustă, lovind figurinele de cretă, ce se înmuiau, devenind stropi de lumină…
Se trezi purtat de cântec în faţa unui lac în care se picurau astre…Închise ochii, orbit de o cofă de stele.
Lacul era de netrecut, străjuit de un balaur, apărut ca din senin într-o luptă aprigă cu un cavaler medieval. Cineva aruncă între el şi balaur un pod. Animalul preistoric îl înghiţi cu lac cu tot şi apoi scuipă pe gurile sale numai broaşte. Dintr-un jet de apă apăru Daciana. Balaurul o înfăşcă, azvârlind-o până în Marea Neagră. Mai făcu o întoarcere şi-l smulse pe Traian din galerie. În zbor, neliniştite ca stelele, sânzienele clipiră din batistă, risipindu-se de-a lungul galeriei luminându-i drumul. Ca firul Ariadnei, îl conduseră la malul mării. »
Sânzienele au rol de apă vie care trezesc din somnul veşnic pe cei lâncezi ori adormiţi. Povestea se termină rotund, la fel cum a început : cu o rugăciune adresată soarelui, pentru iubire şi cu « o sânziană la pălărie…pentru întreaga omenire ».
Pledoaria autoarei pentru iubire este evidentă.
Cea de a treia proză, « Globul de cristal » debutează cu un fapt aparent banal – o întâlnire la o cafenea, a unor scriitori şi publicişti. Dar, desigur, cafeneaua, cu un nume magic, are ceva misterios. La intrare, sub o boltă seculară de vie este atârnat un glob de cristal. Şi nu întâmplător, femeile din această scriere au nume de zeiţe ori de regine : Cleopatra, Hera.
Aici totul se petrece, rod al imaginaţiei personajelor, inventând fiecare, povestea globului de cristal : « ca un joc al imaginaţiei…un joc cu poveşti ».
Pretext pentru a reînvia Legenda Pietrei Invincibile care vindecă prin atingere, orice boală. Ca orice poveste, şi cea a globului de cristal are un tâlc. Nu trebuie să te joci cu harul încredinţat, fără să-l pierzi. Aflăm apoi povestea lui Liber, « cel îngrijit de nimfe » precum şi a nimfei munţilor şi a pădurilor, numită Echo, un bun prilej pentru autoare de a-l cita pe Borges, referitor la soare, acel « soare secret pe care doar vulturii au voie să-l privească ».
O poveste frumoasă de dragoste între Liber şi Echo, relatată de autoare, se derulează imaginaţiei noastre : « Traian se apropie şi în atingerea sa florile se transformară într-un pârâiaş. Numai una rămase, clipind ca un suflet aruncat în primenirea dimineţii. Un sunet, ca de doină îl conduse prin labirint. Un glas feciorelnic, suav, străbătea galeria îngustă, lovind figurinele de creta, ce se înmuiau, devenind stropi de lumină… (…)
Când Liber sosi pe insulă, străzile erau inundate de parfumul florilor. Ghirlande albastre, ghirlande aurii, ghirlande sângerii, atârnau la gâtul fetelor, le înfăşurau şoldurile, se aninau de glezne. Liber se amestecă în mulţime, nevrând să se afle că a sosit. Pentru prima dată le privi fără să le bage în seamă. Avea chef să colinde străzile, singur, fără alai. Să vadă, fără larma ce s-ar fi făcut, oamenii îmbrăcaţi de sărbătoare. Deodată, într-o caleaşcă presărată cu petale de trandafiri împodobită cu flori portocalii, zări un profil feminin, ce-i atrase atenţia. Ocoli calul, ce tocmai se opri şi o privi nestingherit, de lângă scara trăsurii. Avea braţe de marmură, păr buclat şi ochi de culoare neobişnuită. Parcă se deschideau două violete. Privirea aceea liliachie îl tulbura, pe el, cel care nu se lăsase răpit de nici o frumuseţe feminină. (…)
-Echo! Echo! repetă şi Liber. Ce nume cu sonorităţi metalice, pentru o fiinţă atât de diafană! Simţi nevoia să se apropie, să-i privească mai bine fascinanţii ochi violeţi. Deodată, Echo întoarse capul atrasă parcă de un magnet. Un fior îi cuprinse întreaga fiinţă. Maiestuoasa regină dori să coboare. Flăcăii se repeziră să-i întindă mâna. Instinctiv, Liber făcu acelaşi gest. Şi ea îi răspunse sprijinindu-se de braţul său. În acea clipă, ceva misterios se declanşă între ei. Se plimbară în tăcere, în aclamaţia mulţimii. Din acea clipa nimic nu mai era la fel. Se înţeleseră din priviri să repete acele momente şi pe înserat. Din acea zi nu se mai despărţiră. »
Şi, încununarea acestei poveşti : «…După puţin timp, deşi legenda nu aminteşte, o rugă să-i devină soţie. La nuntă îi dărui o coroană de aur. Atât de strălucitoare, încât, privită cu atâta iubire, de către cei doi îndrăgostiţi, se transformă într-o constelaţie. »
Şi aici intervine adevăratul mister :
«…Ceea ce nu ştie nimeni, este faptul că Liber a adunat această constelaţie, ca să nu se risipească, într-un glob. Imaginaţi-vă …, un glob plin cu lumini stelare! Numai un singur muritor primi însărcinarea să-l păzească. Era un astronom din Tracia. Şi aşa, Liber se mândrea nu numai cu frumuseţea reginei, ci şi cu globul său stelar, pe care-l aducea la toate serbările. Grija pentru el, îi distrăgea atenţia uneori, de a o ocroti pe regină, de invidia celorlalte frumoase insulare. Mai ales de cea a unicei Leto, considerată întruchiparea feminităţii. Îi purta ranchiună şi pentru că, printr-un gest făcut de regină, aceasta l-a interpretat ca o sfidare. Atunci Leto le ceru copiilor săi să o răzbune. Făcu în aşa fel, încât la serbare să vină şi Narcis. Şi legenda spune, că Leto prin puterea copiilor ei, a reuşit să declanşeze o iubire nefirească a frumoasei Echo faţă de Narcis. Leto se răzbunase. A suferit nu numai Liber, ci şi Echo, dragostea ei nefiind împărtăşită.(…)
Echo, s-a topit de durere, nerămânându-i decât vocea. Un ecou!
-Iar Liber?
Liber, îndurerat, hotărî să plece în Olimp. Dar, înainte de a pleca îl rugă pe tânărul astronom să ia globul cu el şi să-l păstreze pentru generaţiile viitoare. Astfel, globul cu stele ajunse în ţara natală a astronomului, considerat aici un savant. Îl aşeză în curtea Observatorului Astronomic. Dar, într-o noapte constată cum se desprindea câte o stea din globul strălucitor, apoi se ridică spre cer, ca o ultimă lumină. Pentru un timp, se făcea întuneric. Apoi apărea o uşoara licărire, iar în locul stelei din glob rămânea doar o părticică din corpul fosforescent. Totul se risipea, ca vocea într-un ecou, dar şi se transforma într-un diamant adăugat în glob. Curând acesta deveni parcă mai luminos despletind lumina în fascicule colorate…….
Mulţi tânjeau să aibă globul. Unii savanţi au oferit în schimb bogaţii şi bani. Dar pe tânărul nostru îl legau de el mii de fire nevăzute. Pentru el însemna o poveste pe care nimeni n-o aflase. O păstra în taină. Ca să nu mai fie globul de cristal în atenţia curioşilor, hotărî să-l ascundă. Îl aduse în curtea sa, printre frunze de viţă şi boabe aromitoare. Ca să rămână mărturie a poveştii trăite de el… »
Şi mai interesant este faptul că Adrian şi Cleopatra hotărăsc să facă o călătorie iniţiatică în globul de cristal, în măruntaiele globului cu « trenul singurătăţii ».
Elisabeta Iosif ne propune cu dezinvoltură variante de poveşti, invitându-ne în jocul de-a poveştile, să ne închipuim şi noi una sau mai multe. Şi ce joc poate fi mai atrăgător decât cel al fanteziei ?
Ca să sporească şi mai mult misterul, în mijlocul acestui admirabil volum de proze fantastice autoarea a introdus « Cometa cu plete », cu un subiect legat de un fenomen astral rar : apariţia unei stele cu plete vizibilă doar dintr-un loc anume. Elemente specifice ariei enigmatice ale prozei : un inel de jad cu ceas, filigranat cu măiestrie, ca şi un personaj misterios, Alil Al Djannin, sclavul inelului, ne stârnesc şi mai mult curiozitatea pentru a afla tainele Dinastiei San. Cu multă înţelepciune, autoarea oferă aceste explicaţii eventualilor curioşi : « Dar la câte lucruri ciudate ni se întâmplă… » ceea ce se traduce prin : Nu vă mai miraţi de nimic, nici măcar de cele relatate de mine.
Acest personaj insolit, apărut intempestiv în odaia lui Marian – eroul poveştii – e capabil de a oferi răspunsuri la unele întrebări. Este cel puţin ciudat faptul că, un personaj, autointitulat « un ginn » apare şi e gata să-ţi îndeplinească o dorinţă. Dar, vorba autoarei…
Marian are parte de o experienţă stranie într-o expediţie într-o zonă montană înaltă : «Marian se duse trei seri la rând pe creasta muntelui, fascinat de arderea mocnită şi prelungită a luminii în vatra soarelui. Niciodată, însă, nu observase în jurul astrului zilei, cele două aripi enorme, roşcat-aurii, care se zbăteau. Era ca o incinerare. Pasărea ca purpura, cu focul verii în priviri şi cu stea luminoasă în frunte, lăsa să se reflecte în aripele ei, soarele. Acum, ca niciodată, astrul coborî mai aproape, până doborî măiastra sub flacăra-i prăbuşită în asfinţit. Şi pe măsură ce pasărea de cinabru îşi topea frumuseţea în îmbrăţişarea ei cu soarele, începea să miroasă tot mai intens a scorţişoară…Pasărea deveni o lacrimă strivită între pleoapele adormitoare ale astrului… Iar lacrima se transformă într-o stea ce se agăţă de cer. ”Mâine va renaşte din propria-i cenuşă” îşi zise, amintindu-şi de poveste. Îşi puse pixul alături de carneţelul de însemnări, pe care îl luase de acasă, promiţând că va nota totul. Îşi freca ochii. Rămăsese pe retină imaginea “adoratei Heliopolisului”, cum o denumeau în vremuri străvechi. O asemenea poveste nu o uiţi! Să fie ea pasărea Phoenix?! (…)
Ridică încet capul. Deasupra sa stătea cu aripile roşii întinse spre cer o pasăre cu trei ochi şi cioc de vultur. Era atât de aurie, încât îl orbise. Când redeschise ochii observă întunericul de sub trupul păsării. Soarele dispăruse. Lumina doar ea, pasărea de cinabru, cu luciu diamantin. »
« Pasărea nemuritoare de pe muntele Kaf » sau pasărea solară, e capabilă să-i împlinească dorinţa de a ajunge aproape de cometă. Desigur că această pasăre, ca toate păsările din poveste, cunoaşte graiul uman, mai bine zis, cunoaşte toate graiurile. De aici, toate iau proporţiile fantasticului : pasărea trimite o scară de mătase, Marian urcă şi intră pe uşiţa din pântecul păsării. Astfel începe « Călătoria spre inima Cometei cu plete ».
Inserţia în real este în acest punct necesară : Marian fotografiază cu aparatul digital cometa şi tot ce vede în jur.
Soluţii magice, alifii, poţiuni fermecate, dăruite de sclavul inelului, sunt în stare să-l facă invizibil pe eroul curios. Pana, alifia, inelul, calul năzdrăvan cu un corn în spirală în frunte – fac parte din recuzita absolut obligatorie a băsmuitorului, ori a autorului de poveşti fantastice.
O fată transformată în floare din pricina unei zâne geloase, este trezită la viaţă de un tânăr care-i rosteşte numele, evident în ideea unei iubiri nemuritoare.
Peisajul devine şi mai insolit când apare « omul orchestră » şi aici fantezia întrece orice limită : « Din pădure coborî un “om – orchestră”. Purta pe cap un disc mare ca un bor enorm de pălărie, pe care dansau personaje ciudate. Un pitic cu barbă albă până-n pământ, înfăşurat într-o mantie luminiscentă, cânta la saxofon. Un om cu cioc de pasăre şi coadă de vulpe, bătea într-o tobă de răsunau munţii, pulverizându-le lumina fluorescentă. La un gigant buhai sufla un elefant cu cap de om. O gorilă cu plete şi aripi lovea strunele unei chitare. Toate personajele din poveştile citite şi filmele văzute parcă se adunară la un loc… »
Personaje, păsări, comete, oameni şi animale sunt la un moment dat absorbite de aer.
Iată şi un panseu antologic, remarcabil : « Niciodată nu ştim care-i cu adevărat rolul nostru în comedia cosmică » – de fapt, motivaţia pentru toate acestea fantasmagorii, şi alte replici la fel de memorabile bazate pe dinamica existentă în cosmos : « Mişcarea e în noi. Ca o lumină ce nu îngăduie umbrei să se nască ».
Autoarea se foloseşte şi de citate din autori celebri.
« Potopul de seară » – porneşte de la unele reflecţii despre natură, viaţă, suflet, artistic înseilate în context fabulos.
Pe fondul unor dezastre naturale şi anume, ploi şi inundaţii puternice, o întâmplare banală o poartă pe eroina poveştii într-o casă şi aici se petrece un fapt, cel puţin neobişnuit cu tânârul care o urmărise şi care o vede tânără şi irezistibilă. Autoarea pornise în aflarea misterului, nicicând dezlegat, al metamorfozării frunzei în prag de toamnă, hotărâtă să afle taina acestui proces de degradare treptată, până la murire, a plantei.
Ispitită de acest miraj supus culorii, din verde spre galben, apoi spre arămiu, urmăreşte cu atenţie evoluţia anotimpului, Pe drumul de-ntors spre casa ei, nu mai regăseşte strada, oraşul, casa, locurile şi oamenii cunoscuţi.
Suntem în plin Eliade. E vorba de o întoarcere în timp într-un secol trecut, când pe acolo se afla o Stradă a Florilor.
« Cântecul fântânii din pădurea surdă » – o altă stranie poveste. Şi aici este vorba de un ritual pe care eroina îl execută cu graşie cu ajutorul obiectelor necesare practicilor magiei : un ban de argind, pâine, miere şi sare, o floare…
Magdalena rosteşte descântecul magic. Vocea Înţeleptului o proiectează în fantastic. «Înţelepciunea este o marfă, pe care cine o vinde a cumpărat-o »
rosteşte sentenţios Înţeleptul, cel care le ştie pe toate şi vrea să-i desluşească tainele sufletului şi « calea cea mai scurtă dintre două puncte ». « Uneori e drumul cel mai lung între două suflete ».
Povestea de iubire dintre Cătălin şi Eliza e relatată cu şarm şi măiestrie stilistică.
Finalul însă e neaşteptat :«Magdalena luă floarea şi vru sa pornească în goană spre Cătălin. Un fulger îi taie calea şi un obiect zburător cu coadă de foc o smulse din pădure, ducând-o spre înalt. Dintre limbile de foc şerpuitoare se desprinse un chip. De fapt, un personaj ciudat i se arătă deasupra sa, purtând o eşarfă fluturândă.”
(…)
„-M-am înfăţişat în timpul somnului său, spuse Morfeu, fiul lui Hypnos, zeul înaripat al viselor şi-i smulse planta, îndreptându-se cu viteza spre pământ, în timp ce hainele deveniră straie de saltimbanc.
Magdalena se uită prin geamul, ca un binoclu al aparatului şi observă că Morfeu purta cu el şi corpul lui Cătălin. I se păru sau era adevărat?! Din trup picurau lacrimi, care pe pământ se transformară într-un izvor. Când obiectul zburător o readuse pe pământ, în acel loc se afla o fântână. Prin ţevile ei nevăzute ţâşnea melodios… apa… Parcă acolo se născuse lumina, din care izvorâse Orfeu, salvatorul oamenilor, iniţiatorul misterelor şi al melodiilor celeste, purtând lira sa cu şapte coarde. Era ca o sirenă ademenitoare, care o ţintuia în pădure. Îşi acoperi urechile şi o rupse la fuga spre Cătălin, înainte de cântatul cocoşilor. »
De o poeticitate încântătoare care nu se dezminte, textele poetico-fantastice din volumul « Globl de cristal » – ale Elisabetei Iosif aduc un plus de lumină sufletească peste aburul siniliu al cotidianului şi ne încarcă de miresme de basm, atât de necesare omului, ieri, azi şi întotdeauna.
Acesta este meritul exclusiv al autoarei care ne-a făcut un dar nesperat : vitralii din fereastra neînchipuit de frumoasă a sufletului omenesc, prin care, dacă priveşti, ai prilejul de a atriza pe meleagul atât de râvnit, îndeobşte, al copilăriei eterne…

23 septembrie 2009 – Noaptea de echinocţ

Topice: Recenzii | Comments Off on UN LUMINIŞ CARE SE NUMEŞTE CREDINŢĂ

Comentarii închise.