Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Cântecul înţelepciunii în Cartea lui Iob

de Lucian Abalintoaiei | Ianuarie 8, 2010

Subiectul acestui material este căutarea înţelepciunii. Poate că în istorie omul s-a îndreptat mereu spre alte lucruri, ochii săi au privit alte domenii ale vieţii însă mai puţin înţelepciunea.
În Cartea lui Iob întâlnim o cercetare adâncă asupra vieţii. Omul are întrebări profunde şi multe: cu privire la sensul vieţii, care este valoarea supremă spre care ne îndreptăm, de ce există suferinţa, etc. El a căutat şi caută. Însă nu tot omul parcurge drumul căutării. Astăzi viziunea asupra vieţii care ne este oferită şi care este chiar impusă psihicului nostru nu cuprinde şi întrebări profunde. Ea se opreşte să ne ofere o viziune exterioară. Totul e frumos, dar în acelaşi timp în profunzime aceasta e putredă… se poate rămâne la acest nivel?
Iob e un bărbat bogat, împlinit şi fericit. După criteriile lumii sale nu îi lipseşte nimic. El trăieşte în Paradis, pe pământ. Acesta este un ideal pentru mulţi: a deţine tot ceea ce ai nevoie, a nu fi sărac, şi a trăi în mijlocul unei familii, a nu fi singur. În momentul în care pierde totul el nu intră în criză, acceptă totul. Ceea ce cred că ocupă primul loc în această carte este căutarea căii, căutarea sensului.
Capitolul 28, numit Cântecul înţelepciunii, este tocmai un mic răspuns pe care omul îl primeşte de la Domnul. Autorul în comparaţiile sale aşează înţelepciunea cu mult peste finitele comori pe care omul le poate poseda. Şi cum ar putea face altfel când ea are o relaţie privilegiată cu Creatorul?

Scurtă prezentare a cărţii lui Iob

Opera începe cu o recitare în proză. Întâlnim un mare slujitor al lui Dumnezeu, pe nume Iob, care trăia în bogăţie şi fericire. Dumnezeu a permis lui Satan să îl încerce pentru a vedea dacă va rămâne credincios la nenorocire. Lovit mai întâi în bunuri şi copii, Iob acceptă ca Dumnezeu să îi ia tot ceea ce i-a dat. Atins în trupul său de o boală respingătoare şi dureroasă, Iob rămâne supus şi o respinge pe soţia sa care îl sfătuieşte să îl blesteme pe Dumnezeu. Atunci trei dintre prietenii săi Elifaz, Bildad şi Ţofar vin să-l deplângă, 1-2.
După acest prolog se deschide un mare dialog poetic care formează corpul cărţii. Mai întâi este o conversaţie în patru: între trei cicluri de discursuri, 3-14, 14-21, 22-27, cei trei prieteni îşi confruntă viziunile lor cu privire la dreptatea divină. Elifaz vorbeşte cu moderaţia vârstei şi în acelaşi timp cu severitatea dată de lunga sa experienţă de viaţă. Ţofar urmează violenţa experienţei, Bildad e un sentenţios care se păstrează într-o gamă de mijloc. Toţi trei însă apără teza tradiţională a retribuţiei terene, conform căreia dacă Iob suferă înseamnă că el a păcătuit; el poate părea drept în proprii ochi, dar nu e aşa şi în ochii lui Dumnezeu. În faţa protestelor lui Iob, ei nu fac altceva decât să-şi întărească poziţia. La aceste consideraţii teoretice Iob opune experienţa sa dureroasă şi nedreptăţile care umplu pământul aici el revine în repetate rânduri şi neîncetat se ciocneşte cu misterul unui Dumnezeu drept care loveşte pe cel credincios. În acest context el trăieşte adânci crize.
În această mişcare alternată sunt atinse două vârfuri: actul de credinţă din cap. 19 şi protestul final al inocenţei din capitolul 31. Atunci intervine un nou personaj, Elihu, care cu o elocvenţă deosebită contrazice pe rând opiniile lui Iob şi a prietenilor săi, 32-37, şi încearcă să justifice comportarea lui Dumnezeu. El este întrerupt de IHWH însuşi care răspunde lui Iob. Sau mai degrabă refuză să dea un răspuns căci omul nu are dreptul să-l judece pe Dumnezeu care e infinit de înţelept şi atotputernic. La care Iob recunoaşte că a vorbit neînţelept, 38,1‑42,6.
Un epilog în proză conclude cartea: IHWH blamează pe cei trei interlocutori ai lui Iob şi dăruieşte acestuia fii şi fiice şi dublul bunurilor sale, 42,7-17.

Genul literar

Opiniile în ceea ce priveşte genul literar al cărţii sunt foarte diferite: cartea lui Iob a fost considerată o epopee, o tragedie, o plângere, o operă aparţinând genului sapienţial, ori a celui justiţiar, etc.
Mai întâi, Teodor din Mopsuestia a considerat această carte o dramă[1], idee dezvoltată în ultimele decenii mai ales de Alonso Schökel. Este drama eternă şi universală a omului între un dublu prolog şi un dublu epilog, se dezvoltă patru serii de dialog: de trei ori vorbeşte Iob şi răspund pe rând prietenii, a patra oară interlocutorul său fiind însuşi Dumnezeu. De-a lungul dialogului se trece de la un Dumnezeu cunoscut şi previzibil, la un Dumnezeu imprevizibil, dificil şi misterios.
Pentru alţii[2] suntem în faţa unei dezbateri procesuale, cu acuzaţii, martori, intervenţia judecătorului suprem. Iob apare ca acuzat şi se găseşte în faţa unui act juridic complex.
În ambientul Orientului Apropiat antic exista şi un gen cunoscut ca disputa înţelepţilor. Era vorba de o dezbatere a unui argument arătându-se acei pro şi contra pentru a ilustra teza în discuţie. Caracteristica reflexiei sapienţiale ar fi elaborarea unei învăţături valide pentru orice om (Iob nu e un evreu, căci provine din Uz).
Westermann[3] propune ideea că Iob este o lamentaţie psalmică. Autorul lui Iob a transformat în dramă o lamentaţie inserând un dialog justiţiar. Toată cartea ar fi construită precum psalmii de lamentaţie în care apar trei personaje: omul care imploră, Dumnezeu şi duşmanii. Apoi cartea se încheie pe un orizont pozitiv, de lumină şi eliberare, a sensului regăsit.

Comentariu exegetic

28,1-11. Ceea ce omul caută cu propriile forţe
Lunga pericopă introductivă (vv. 1-11) are scopul de a pregăti ceea ce urmează. Cu exemplul muncii în mină unic în Vechiul Testament – autorul porneşte de la fapte evidente lui pentru a pune în lumină tendinţa omului de a explora inteligenţa şi abilitatea în ceea ce demonstrează. Primele două versete descriu extragerea mineralelor cele mai importante aurul şi argintul, fierul şi arama, din pământ (praf) sau din prundiş prin spălare sau cernere. Din orice metal omul ştie unde se găseşte şi cum să-l lucreze. Versetele 3-11 descriu într-un mod mai general metodele urmate. Omul pătrunde în obscuritatea pământului şi smulge întunericului secretul comorilor lui. Minerii lucrează într-un puţ săpat în pământ şi stau legaţi de o funie, fără susţinere, departe de oameni într-o singurătate unde nu ajunge nici ochiul de linx a păsărilor, nici pasul animalului de pradă, căruia nici un colţ nu îi este ascuns. Iar acel pământ care la suprafaţă face să rodească hrana omului ce este de el răvăşit. Dacă este corectă lecţia adoptată în v. 5b – un text dificil ca şi alte pasaje din acest cântec – se referă desigur la metoda, care a fost deja cunoscută în preistorie şi uzată până în Evul Mediu, de a pune focul în mină pentru a despica pietrele prin intermediul căldurii[4]. Astfel omul răscoleşte munţii din adâncuri. Nici proverbiala duritate a pietrelor (Deut 8,15; 32,13; Is 50,7), nici firele de apă nu‑l opresc în căutarea comorilor ascunse de pământ. El le aduce la lumină.

28,12-19. Calea înţelepciunii este închisă
12-19. Însă succesele deosebite ale tehnicii şi a inteligenţei, care permit omului să îşi deschidă drumul chiar şi spre bogăţiile secrete care se odihnesc în sânul pământului, nu ajung pentru a găsi calea ce duce la înţelepciune, care este cea mai importantă dintre comori. Întrebarea resemnată a refrenului: unde se găseşte înţelepciunea? Rămâne fără răspuns şi proiectează înainte şi înapoi umbra sa. Aceasta nu se găseşte sub pământ, ţara celor vii, şi chiar în mare este imposibil de găsit. După antici apa predomină, adică marele haos (cfr. Gen 1,2), fusese închisă de la crearea între ţărmurile oceanului şi în particular sub pământ şi deasupra cerurilor (Gen 7,11; 49,25). Toate tezaurele lumii nu sunt comparabile cu înţelepciunea şi nu ajung să o cucerească. Cu mare exagerare şi cu o amplă tratare autorul caută aici să pună în evidenţă limitele oricărei căutări umane ale înţelepciunii.
28,20-28. Numai Dumnezeu posedă accesul la înţelepciune
20-27. Ultima strofă începe iarăşi cu refrenul, uşor diferit, şi subliniază încă o dată secretul înţelepciunii, inaccesibilă omului, care rămâne un secret chiar dacă este privită de sus, precum păsările, ori din profunzimea adâncului. Unul singur a cunoscut calea înţelepciunii şi sediul său: Dumnezeu, a cărui privire sunt deschise toate secretele realităţii în spaţiu şi timp. Înţelepciunea a fost inserată în sistemul creaţiei; chiar se identifică cu misterele ordonării lumii. Această contrapoziţie peculiară între Dumnezeu şi înţelepciunea permite să se întrevadă încă acea autonomie originară a înţelepciunii care ne poartă spre anticele rădăcini politeiste şi mai apoi a dus la ipostaza sa. Însă nu este nici un dubiu că aici se înţelege că se spune doar că Dumnezeu este unicul care cunoaşte şi posedă înţelepciunea şi care poate dispune de ea[5]. Ceea ce ea este, este un mister rezervat Creatorului. Esenţa sa este ascunsă creaturii şi nu e accesibilă nici unei speculaţii. Respectul datorat misterului divin interzice curiozităţii umane să încerce să ridice balamaua pe care mâna chiar a lui Dumnezeu a înclinat‑o.
28. Cu această autentică atitudine biblică, care domină întreaga poezie, se încheie şi acest fragment. Nu e nici un motiv de a îndepărta acest verset ca o adăugare ulterioară, chiar dacă e adevărat că termenul înţelepciune aici are un sens diferit, adică acela de prudenţă practică, care este foarte întâlnit în Vechiul Testament (cf. Prov 1,7; 3,7; 9,10; Ps 3,10). Pentru om, înţelepciunea nu consistă într-adevăr în acel ideal îndeajuns al pasiunii de a cunoaşte ce ar vrea să penetreze în sfera misterelor divine (cf. Prov 3,5ş.u.; 28,26), însă, precum Dumnezeu însuşi a revelat, cei doi pilaştri permanenţi şi călăuzele sigure ale modului drept de a trăi al înţeleptului sunt teama de Dumnezeu şi ascultarea morală. Aşadar la sfârşitul acestui poem de învăţătură stă venerabila tradiţie biblică a înţelepciunii practice. Aceasta este calea pe care Dumnezeu o arată omului evlavios şi prudent. Ea îndepărtează de toate încercările inutile ale spiritului uman de a cuceri cu propriile forţe ceea ce înseamnă fără Dumnezeu, cunoştinţa misterului ordonării divine a lumii. Locul în care se găseşte în cartea lui Iob, cântecul înţelepciunii are o dublă funcţie[6]. Aceea de a face legătura dintre dialogul lui Iob cu prietenii şi ultimul său colocviu cu Dumnezeu. În mod retrospectiv ea pune capăt tuturor tentativelor de a explica semnificantul misterios al durerii lui Iob plecând de la înţelepciune, încât el căuta să ajungă la rădăcina problemei plecând de la supoziţii raţionale.
Pe lângă aceasta cap. 28 pregăteşte ultimul act al dramei. Îl face să se confirme încă o dată şi în linie de principiu ceea ce Iob a trebuit în mod dureros să recunoască, că nu există nici o cale deschisă cunoaşterii umane care poate să răspundă ultimului de ce? Al durerii sale şi care acest de ce? Rămâne un mister al lui Dumnezeu, care Dumnezeu nu se lasă sfâşiat. În acest sens cap. 28 poate fi înţeles ca o trimitere la acel gând pe care poetul îl dezvoltă în discursurile lui Dumnezeu. (cap. 38ş.u.).

Cartea lui Iob este după cum am arătat o cercetare profundă a existenţei umane. În acest sens cap. 28 Încearcă să dea o direcţie concretă asupra drumului pe care omul trebuie să-l parcurgă. În această lucrare am încercat să actualizez pentru noi, cei de astăzi ceea ce ne poate spune direct. Diferenţa dintre a trăi călăuzit de înţelepciune ori pentru pământeştile bogăţii o putem face doar noi căci nouă ni s-a dăruit libertatea de a alege.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.
Bonora Antonio – Priotto Michelangelo, Libri sapienziali e altri scritti, vol. IV, Elle Di Ci – 10096 Leumann, Torino 1997.
Walter Vogels, Giobbe. L’uomo che ha parlato bene di Dio, San Paolo, Milano 2001.
Weiser Artur, Giobbe, Paideia, Brescia 1975.

CAPITOLUL 28
Izvorul înţelepciunii.


l. Argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti. 2. Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama. 3. Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă. 4. Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo. 5. Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc. 6. Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur, 7. Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat. 8. Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici. 9. Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie. 10. El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui. 11. El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină. 12. Dar înţelepciunea de unde izvorăşte ea şi care este locul de obârşie al priceperii? 13. Pământeanul nu cunoaşte calea către ea, căci ea nu se găseşte pe meleagurile celor vii. 14. Adâncul a grăit: Ea nu se află în sânul meu! Şi marea a spus la fel: Ea nu este la mine! 15. Mintea cea înaltă nu poate fi schimbată cu bulgări de aur şi argintul nu-l cântăreşti ca s-o plăteşti. 16. Ea nu poate să fie preţuită nici cu aurul Ofirului, nici cu preţioasa cornalină, nici cu pietre de safir! 17. Cu ea alături nu pot să stea nici aurul, nici cristalul şi cu un vas din aurul cel mai curat nu se poate schimba ea. 18. Despre mărgean şi despre diamant, nici să mai pomenim, iar agonisirea înţelepciunii întrece cu mult pe aceea a mărgăritarelor. 19. Topazele Etiopiei nu stau în cumpănă cu ea şi cu aurul cel mai curat nu vei plăti-o niciodată! 20. Şi această înţelepciune de unde vine ea şi care este sălaşul priceperii? 21. Ea a fost ascunsă de ochii oricărei făpturi vii; ea a fost tăinuită şi de pasărea cerului. 22. Adâncul şi moartea au zis: Noi am auzit vorbindu-se de ea. 23. Dumnezeu îi cunoaşte drumul şi numai El este Cel ce ştie locuinţa ei. 24. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se află sub ceruri, 25. Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor, 26. Când El statornicea ploilor un făgaş şi o cale bubuitului tunetului, 27. Atunci El a văzut înţelepciunea ş i a cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea. 28. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea”.

[1] Antonio Bonora – Michelangelo Priotto, Libri sapienziali e altri scritti, vol. IV, Elle Di Ci – 10096 Leumann, Torino 1997, 59.
[2] Ibidem.
[3] Der Aufban des Buches Hiob, Tübingen 1956, citat în Antonio Bonora – Michelangelo Priotto, op. cit., 59.
[4] Cfr. Artur Weiser, Giobbe, Paideia, Brescia 1975, 300.
[5] Cfr. Ibid, 301.
[6] Cfr. Ibid, 302.

Topice: Studii | Comments Off on Cântecul înţelepciunii în Cartea lui Iob

Comentarii închise.