Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

FII BUN, ROMÂNE! FII BUN CREŞTINE!

de Dumitru Buhai | Ianuarie 25, 2010

Timpul, Prinţul ăsta tânăr ce-aleargă de mii de ani
S-a oprit astăzi la mine, ca să-mi spună „La mulţi ani!”
M-am privit o clipă în oglinda sufletului meu zglobiu
Şi-am văzut în el imagini din al vieţi-mi drum lung viu…

Bucureştiul copilăriei şi tinereţii mele îmi spunea atunci, demult, când eram nevoit să plec din ţara mea: „Nu mă lăsa, căci aici este casa ta, aici locuieşte trecutul tău ce ţi l-a dat Dumnezeu…” Şoseaua spre aeroportul Otopeni îmi tot striga: „Întoarce-te, nu pleca, rămâi în ţara ta, unde vei avea viitorul credinţei în inima şi în casa ta; şi nu vei avea sufletul plin de dor, te rog nu pleca!… Iar dacă nu poţi s-asculţi şoapta mea, nu uita, creştine, de mine, nici de ţara ta frumoasă ca o zână din poveştile noastre străbune şi fii bun, şi liniştit; şi-n ţară străină, române!”
Eu i-am spus oraşului meu drag şi drumului trist, când spre necunoscut mă îndreptam: „ Eu nu am nici trecut şi nici viitor de pierdut, ci doar îmi urmez destinul în mişcarea de viaţă hărăzită mie de Dumnezeu, cum îmi voi urma calea mea, când voi fi printre străini, dincolo de ocean şi de mare, cu multă şi sfântă răbdare… Ca un copil al lui Dumnezeu, voi rămâne acelaşi creştin cu sufletul senin în căutarea secretului eternităţii, chiar de mi s-ar clătina existenţa, căci de-aş trăi chiar într-o pădure, fără să am o casă a mea, aş urma pârâiaşul ce curge la vale, umplându-mi privirea de lumina distilată a cerului, bucurându-mă, ca în copilărie, la Buşteni sau Sinaia, de aerul curat şi de natura în sărbătoare, darul minunat de la Dumnezeu…”
Şi câte alte vorbe de alean, la plecare-n surghiun, i-am mai spus eu drumului trist şi oraşului meu!…
Şi am plecat luând cu mine picătura de viaţă din vinele României, o lacrimă de pe obrazul ei, un zâmbet de pe buzele ei şi credinţa că Dumnezeu este Mântuitorul meu…
Plecând în necunoscut, fiecare celulă din mine îmi şoptea: „Cum va fi, de acum, viaţa ta?… Mai fericită?… Mai rea?…” Doar nădejdea-n mai bine-n minte mi se tot ivea, amintindu-mi de o icoană ce o văzusem cândva, pe peretele unui spital, la intrare, care înfăţişează un înger suflând în cenuşă, în speranţa de a găsi o scânteie… O scânteie de o nouă viaţă: speranţa într-o nouă dimineaţă!
Spitalul se afla în Italia, unde eram, când priveam îngerul cu încurajarea… Această icoană este pusă pentru a îmbărbăta bolnavii care intră în acest spital. Ea stă la intrare, ca şi când ar spune bolnavilor:
-„Voi toţi care intraţi aici nu pierdeţi speranţa! oricât de bolnavi aţi fi, în voi tot mai există o scânteie de sănătate, cu care medicii vor putea din nou aprinde viaţa!…”
Din clipa aterizării într-o realitate nouă de existenţă, a început pentru mine experimentarea unei etape noi din viaţă. Am simţit cum tânjeam tot mai mult spre absolutul, care mă lega de credinţa mea, dându-mi perfect seama că omul nu are valoare decât în raportul lui cu Dumnezeu. Experienţele mai dure din viaţa începută printre străini mi-au luminat şi mai mult urcuşul divin, înţelegând că suferinţele neaşteptate îmbogăţesc sufletul, învăluindu-l în lumină, ca să nu mai fie în întunericul cu tină şi să înflorească în curcubeu, în pomul vieţii cu Dumnezeu…
Trăirea unor experienţe spirituale adunate într-un snop de gânduri curate şi sfinte, din mintea omului, lăsată sub controlul Duhului lui Dumnezeu, prin credinţă, transmite miracolul ideilor, sentimentelor şi comportărilor de fericire, pace şi bucurie. Omul care se lasă prelucrat în atelierul Duhului Sfânt, în Lumina credinţei în Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, devine un om al lui Dumnezeu! Intră mântuirea în sufletul său!…
Mântuirea este minunea şi surpriza din sufletul în primăvară, în care a înflorit bucuria şi fericirea că Dumnezeu a intrat, invitat prin credinţă, în sufletul tău! Omul mântuit este un om fericit şi toate orele vieţii lui sunt aripi ce bat spaţiul alergat de el pe pământul acesta pe care bunul Dumnezeu l-a lăsat să trăiască.
Când ai în sufletul tău Duhul lui Dumnezeu, toată viaţa ta firească trebuie să se înnoiască, iar tu devii un om credincios şi bun: “un om născut din nou”, un cetăţean al Cerului, o fiinţă care trăieşte în acea lumină fantastic de frumoasă, pe care nu o putem vedea, dar care ne face să avem veşnica bucurie în inimă şi în gând. Ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este şi Părintele tău… Şi dacă-L cunoşti pe El, care-i Sfânt şi Bun, nu poţi să fii altfel decât cum te învaţă El să fii: LINIŞTIT, SFÂNT ŞI BUN.

FII BUN ROMÂNE!…

Acesta este îndemnul ce l-am primit şi eu, când am plecat în pribegie. Acesta este şi sfatul ce ţi-l las şi eu ţie: „FII CU SUFLETUL BUN ŞI MILOS, FRATE CREŞTINE!…”
În legătură cu subiectul acestor gânduri de reflectare asupra mântuirii sufletului şi a schimbării firii umane, prin credinţă, mi-a venit în minte o scrisoare a unui scriitor clasic român către fiica sa, în care o îndeamnă să fie bună… Este o mină de aur de sfaturi minunate, cred inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Iată câteva crâmpeie din scrisoarea lui Vlahuţă către fiica sa: „Să trăieşti…, să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, dar fericire nu… Adevărata fericire în tine răsare şi în tine înfloreşte, legând rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătire asta e opera de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa puţini oameni fericiţi…
A, dacă nu ne-am iubi noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des cu nepărtinire, am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate, de necinste murdară, din care se îngroapă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora….
Ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: <>… Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată…”
Când simţi că nu poţi învinge trufia, nemila şi nedragostea, lăcomia şi neînţelepciunea, iată o rugăciune ce o poţi pune la încercare, în gând sau cu glasul tău strigând tare:

Doamne, Doamne, mă rog Ţie,
Apără-mă de trufie,
Lăcomie şi prostie…
Că şi eu voi apăra,
Cât în viaţă voi putea
Sfântă dreapta Legea Ta.
Şi Te rog, de se mai poate,
Pune-mi cât mai mult pe spate,
Dar cu milă şi socoate
Să-mi rămână umbletul,
Umbletul şi zâmbetul.
Zâmbetul şi sufletul…”

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete pe Domnul; şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El vindecă toate bolile tale. El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iar ca vulturul” (Ps.103/1-5).

(Din volumul “Emigranţii”)

 

Topice: Meditaţii | Comments Off on FII BUN, ROMÂNE! FII BUN CREŞTINE!

Comentarii închise.