Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII sau ISTORIA DOSARIADEI ÎN TREI ACTE CU PROLOG ŞI EPILOG

de Cezarina Adamescu | Ianuarie 12, 2010

Se ştie că fiecare lucru are un preţ. Mai mare sau mai mic, totul este cântărit, măsurat, negociat, comparat, etalonat cu precizie. Nimic nu rămâne în afara socotelilor omeneşti. De la o vreme, chiar şi sufletul se preţăluieşte. Cât ar valora un suflet? Se poate cumpăra cu aur, cu diamante, cu bancnote ori cu o pungă cu 30 de arginţi?
Eu am învăţat că sufletul este inestimabil, că el nu se cumpără şi nu se vinde cu nici o altă valoare materială.
În lumea de azi, destui sunt care nu pun nici un preţ pe suflet. Ce le rămâne? Celelalte avuţii omeneşti, destinate năruirii, carilor şi ruginii.
A-ţi păstra zestrea sufletească atunci când totul se dă pe veresie, este, desigur, o virtute.
Nu pot spune că întotdeauna mi-am păstrat neîntinată averea sufletească primită de la Dumnezeu. Am fost tentată s-o dau pe nimic, pe te miri ce, pe un blid de linte. Sunt erorile mele pe care mi le asum. Până m-am dezmeticit. Dacă m-am născut într-o familie modestă, într-o casă obişnuită şi n-am agonisit averi, măcar avuţiile sufleteşti să-mi rămână. Aşa am socotit, aşa socotesc şi azi.
Am debutat târziu în literatură, în 1987, când aveam 36 de ani. Deşi scriam de la 16 ani, n-am îndrăznit să mă prezint cu producţiile mele literare decât la întrunirile unor cenacluri din urbea mea dunăreană.
Când am citit versuri prima oară în cenaclul Casei de cultură, reacţiile au fost dezastruoase. Unul mă compara cu Sadoveanu, altul cu George Coşbuc. Cei prezenţi m-au făcut „praf” în jumătate de oră. Ceea ce agonisisem eu timp de 15-16 ani, s-a dus pe apa sâmbetei. M-au desfiinţat. Aşa era politica de cenaclul, cine apare să fie „botezat” cu foc. Dacă rezistă, de bine, dacă nu, pagubă-n ciuperci. Sunt destui mâzgălitori de hârtie. Din toţi, doar un poet consacrat, mi-a trimis un bileţel cu două-trei fraze: „Nu-i asculta. Eu am încredere în tine”. De altfel, s-a contrazis cu ceilalţi şi şi-a argumentat fraza aceea miraculoasă despre încredere. E adevărat, îmi lipsea exerciţiul, experienţa, eram destul de stângace şi mai credeam că scriind, am descoperit America.
Era în septembrie 1982. Am plătit scump acest curaj de a ieşi în public, de a lupta în arena cu tigri. M-am întors acasă şi tot drumul am plâns în hohote ca la moartea celei mai scumpe fiinţe.
Apoi mi-am revizuit atitudinea şi am gândit: „Dacă fie şi un om a avut încredere în mine, merită să scriu pentru acel om”.
Am hotărât să nu mai citesc niciodată în cenaclu. Şi aşa am făcut timp de doi ani. Între timp, mergeam la şedinţele lor, ascultam, tăceam, învăţam. Mi-am făcut ucenicia la marile reviste, în cadrul „Atelierului literar”, la „Luceafărul”, „Flacăra”; „Convorbiri literare”, „Cronica”; „Atheneu”; „Tomis”; „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”, „Astra” şi altele. Le urmăream apariţiile cu nerăbdare şi, de cele mai multe ori găseam în rubricile lor, poeziile mele, trimise cu pseudonimul Simona Condor, Dona Prigor, Cezarionda.
Trimiteam grupaje de versuri la Poşta redacţiei cu pseudonim şi apoi aşteptam, o săptămână, două, o lună, mai multe luni. Am devenit ucenica lui Geo Dumitrescu, a lui Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Nicolae Motoc, Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, iar mai târziu, în 1985, am avut privilegiul de a citi în Cenaclul „Numele Poetului” condus de reputatul Cezar Ivănescu. Din clipa aceea, Maestrul a preluat direcţiunea spirituală şi literară şi m-a îndrumat cu bunvoinţă.
Vorbe de troc la porţile Arcadiei – aşa s-ar putea numi uceniciile mele esenţiale la revistele literare pe unde am trecut. Ele mi-au folosit din plin, pentru că, atunci când m-am înfăţişat din nou scriitorilor şi poeţilor din urbe, aceştia au rămas cât se poate de uimiţi. Crescusem enorm din punct de vedere valoric, stilistic, eram o altă persoană care se baza pe o temelie solidă în afirmaţiile sale, în creaţia sa. Citisem sute de cărţi de poezii din Biblioteca unde lucram, tot ce era poezie îmi trecuse prin mână şi nu o dată, ci de mai multe ori. Eram blindată cu imagini metaforice, cu figuri de stil şi îmi croisem un stil propriu cât se poate de inedit.
A urmat debutul în 1987 cu o carte de versuri la Editura Litera, „Arhipelagul visării” – care a fost imediat remarcată şi primită bine de critică, în mod surprinzător.
Au urmat câţiva ani de acumulări şi încercarea de a scrie literatură pentru copii. În 1991, editam la „Porto Franco” primul meu volum de versuri pentru copii, „Primăvara face pozne”, foarte frumos ilustrat, tipărit în peste 50.000 de exemplare, care au ajuns în toate colţurile ţării, în librării, biblioteci, case de cultură, cluburi săteşti, fapt ce mi-a adus o notorietate grozavă, la care nu mă aşteptam. Pe atunci, difuzarea nu intra în sarcina autorului, ci a editurii. Se primeau şi drepturi de autor, nu consistente, dar foarte stimulative.
Din acest moment drumul s-a netezit simţitor. Deşi n-am mai editat câţiva ani, fiind ocupată cu facultatea, am scris continuu. Mi-am adunat scrierile, le-am legat, le-am structurat cu o minuţiozitate pe care în alte domenii nu aş fi manifestat-o.
În 1996 editam al treilea volum de versuri, de data aceasta cu un conţinut spiritual, „Dioptrii pentru suflete”.
N-am să enumăr aici toate volumele, pot doar să specific că mi-am diversificat aria, trecând la proză spirituală, studii de mariologie, eseistică, dramaturgie, critică literară, memorialistică, literatură sapienţială şi panseistică. Am abordat toate speciile literare cu aceeaşi dăruire.
Între timp, activitatea publicistică era curentă şi participarea la manifestări culturale şi literar-muzicale era foarte activă.
În anul 1999, când deja editasem opt cărţi destul de serioase, la invitaţia poetului Corneliu Antoniu care dorea să înfiinţeze o filială a Uniunii Scriitorilor la Galaţi, am alcătuit un dosar, pe care acesta urma să-l predea la Bucureşti la Uniune.
Am adunat referinţe critice şi recomandări, am strâns cele opt cărţi şi le-am aşezat într-un dosar, predându-le acestui domn bine intenţionat, care ducea periodic dosarele scriitorilor gălăţeni la Bucureşti, el fiind deja membru al Uniunii.
Am aşteptat….un an, doi, trei…am aşteptat mult şi bine pentru că dosarul, fie nu a plecat, fie s-a pierdut….nu s-a mai ştiut nimic de el. Domnul Corneliu Antoniu mă evita şi nu mi-a dat nici o explicaţie.
În 2007 s-a pus problema înfiinţării unei Filiale a Uniunii Scriitorilor la Galaţi şi pentru că domnia sa era foarte cunoscut, făcând drumuri regulate la Bucureşti cu dosarele colegilor, a fost ales de la sine, preşedinte. Şedinţa de alegeri a fost doar o formalitate pentru că deja se ştia cine va fi ales. S-a început cu câţiva scriitori apoi s-a cerut un număr minim pentru constituirea filialei. Anul trecut, 2008, deja era necesar ca filiala să aibă 51 de membri şi iar a fost o campanie de căutare a candidaţilor care trebuia să aibă cel puţin trei cărţi.
Au fost şi persoane care nu aveau decât una, a doua era pe drum, dar, peste noapte s-au trezit că au trei cărţi şi pot fi socotiţi membri ai U.S.R. validaţi imediat. Şi pot da exemple concrete.
În ianuarie 2007 am depus şi eu un nou dosar cu tot ce implica acest lucru: alte referinţe, alte recomandări, mult mai multe cărţi, CV bogat.
A trecut un an şi jumătate şi n-am aflat nici o veste. Tăcere mormântală şi ocolirea subiectului, de câte ori mă întâlneam cu preşedintele filialei, la câte o manifestare culturală.
E de prisos să spun că nu am fost invitată niciodată la vreo manifestare a revistei Antares, că nu eram menţionată nominal ori prezentată ca scriitor ori poet, la aceste manifestări, la care „mă întâmplam” şi eu. Revista de cultură Antares, subvenţionată de Uniunea Scriitorilor din România, condusă de acelaşi domn Corneliu Antoniu, nu a binevoit niciodată să-mi publice nici un articolaş, nici o poezie, nici o cronică, de când s-a înfiinţat. Numele meu era exclus din orice listă, de la orice tentativă culturală. Pur şi simplu nu existam. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi, ba aş putea spune că, mai mult ca oricând.
Preşedintele filialei face adevărate crize de nervi în edituri ori redacţiile revistelor, atunci când află că am mai editat un volum, întrebându-se, de unde am luat bani şi făcând diverse supoziţii.
După trecerea unui an şi jumătate în care s-au ţinut multe şedinţe de validare a dosarelor la nivel local şi au fost primiţi zeci de membri, nu numai din Galaţi, dar şi din alte judeţe (Vrancea, Vaslui) am hotărât să-mi retrag dosarul de la filiala Galaţi. Am reuşit să-l găsesc, era intact, aşa cum îl lăsasem, doar mapa din plastic era schimbată. L-am luat fără murmur şi am plecat obidită acasă.
Într-o zi, aflând de truda mea de a intra în Uniune şi indignându-se foarte de nedreptăţile care se fac la Galaţi, un scriitor din Iaşi, nume notoriu, s-a oferit să mă ajute. Mi-a zis să-i trimit lui dosarul că rezolvă el problema la Filiala din Bacău, unde este vicepreşedinte al comisiei de validare, este în consiliul de conducere şi are mari relaţii peste tot, prin urmare nu va fi nici o problemă dacă-l predau acolo. L-am trimis cu Prioripost ca să ajungă la timp, vezi Doamne, să nu se întârzie nici o clipă. E drept că acum era mult mai voluminos, avea peste 6 kg., avea mult mai multe referinţe, CV-ul era consistent iar numărul cărţilor…..mai bine nu mai pomenesc, fiindcă de aici mi se trage dandanaua.
Am aşteptat cuminte (aşteptarea este doar apanajul femeii!!!!) circa 8 luni, timp în care, speram, la fiecare nouă şedinţă de validare, că dosarul meu va fi pus în discuţie.
Într-un final am hotărât să întreb printr-un e-mail la filiala din Bacău, ce se aude cu dosarul meu. Secretarul filialei, blândul şi onorabilul domn Petru Scutelnicu a rămas de-a dreptul uimit când i-am spus despre ce-i vorba. Mi-a răspuns că e o greşeală, că nu există nici un dosar cu acest nume în filiala Bacău.
Atunci s-a prăbuşit bolta cerească pe mine. Am dat imediat telefon destinatarului coletului cu toate documentele mele, şi l-am întrebat frumos unde e dosarul meu. Mi-a spus foarte senin că se află la el, dar o să-l ducă, imediat, cu prima ocazie.
Într-un final, preşedintele filialei mi-a telefonat acasă şi mi-a zis că a ajuns dosarul la el, să nu am nici o grijă că va fi pus în discuţie, etc. Ba i se pare că e prea serios, că e prea bun.
Din ianuarie 2009 m-am aşternut din nou pe aşteptare. Au trecut alte 8 luni de speranţă. Prin luna august 2009, aflându-mă la tratament într-o staţiune, m-am gândit să dau telefon la Bacău să întreb de soarta dosarului.
Răspunsul preşedintelui filialei, distinsului domn Calistrat Costin a fost de natură să mă lase perplexă:
„Opera Dvs. este prea amplă, prea multă, prea voluminoasă. Ea comisia. Trebuie să mai reduceţi din ea, să rămână 2-3 volume, altfel, comisia oboseşte şi  nu vă aprobă dosarul.”
De altfel, trebuia să ajung la filiala, să mă întâlnesc cu preşedintele şi amândoi, faţă-n faţă, să distrugem opera de-o viaţă, filă cu filă,  în aşa fel încât să rămână, te-miri-ce, ca să fiu în ton cu ceilalţi, să nu fac o notă discordantă, prăpastia e prea mare, decalajul uluitor şi performanţa, de neatins în România şi poate, în lume.
            Precizez (şi trebuia s-o fac de la început) că nu mi-am propus niciodată să scriu 50 sau 60 ori 70 de cărţi, câte am în prezent. Eram bucuroasă să scriu una pe care să văd numele meu. A fost visul din totdeauna. Ele au venit însă pe parcurs, s-au impus şi şi-au cerut  dreptul la viaţă.
Însă ce se întâmplă la filiale, ori chiar la Centru, este strigător la cer. Scriitorii, în special cei vârstnici, care au nevoie cu adevărat de acea compensaţie materială oferită de Guvern, sunt defavorizaţi de sistem, de preşedinţii de filiale care le cer favoruri de neimaginat pentru a-i propulsa la Bucureşti. Se ştie şi în Galaţi, a fost dat pe postul local TV, ceea ce se întâmplă la filială, ce condiţii se pun candidaţilor şi la ce umilinţe sunt supuşi.
Eu, în naivitatea mea, credeam că în altă parte e altfel, există oameni de onoare, care nu se pretează la astfel de tertipuri faţă de colegii lor mai vârstnici. M-am înşelat.
După ce a fost ţinut  acasă timp de opt luni de zile abuziv de acel membru al comisiei, un distins scriitor ieşean, cu nume de marcă, răsunător,  care a refuzat să-l predea preşedintelui, din raţiuni necunoscute, a mai zăcut un an de zile în biroul preşedintelui, ca să primesc răspunsul, în cele din urmă, că  dosarul e prea masiv şi descurajează. Care comisie? Că doar nu obligam pe nimeni să-mi citească opera, ci doar să-şi facă o palidă  părere. Aventura numită DOSARIADA, continuă.
            Între timp, s-au desfăşurat mai multe şedinţe de validare a dosarelor dar, bineînţeles, al meu nu a fost luat în consideraţie.
            Întrebări: Care sunt criteriile de evaluare şi cine deţine aceste criterii? Dacă se specifică în Statutul Uniunii Scriitorilor din România sau în cel al filialelor,  vreo interdicţie de publicare sau un plafon care nu trebuie depăşit, în aşa fel încât SĂ NU FIE NIMENI DESCURAJAT! Ar fi şi păcat!
            Cert e că întreaga operă s-a întors împotriva mea, cu osârdie.
            Nu scriu cărţi ca să descurajez pe cineva, departe de mine! Scriu cărţi dintr-o necesitate interioară. SCRIU CĂRŢI CA SĂ POT TRĂI! E propriul meu MODUS VIVENDI. Pentru aceasta, am renunţat la viaţa socială, la toate atributele unei fiinţe normale, moderne, în ton cu civilizaţia, trăiesc sub limita existenţei, dintr-o pensie care începe cu cifra 6 şi are tot atâtea zerouri.
            Am muncit, muncesc, cu demnitate şi dragoste pentru semeni. Sau cel puţin aşa am crezut.  Că în momentul de faţă NU AM NICI  UN DREPT  faţă de copleşitoarea operă pe care o las în urmă, că aproape am orbit şi m-am îmbolnăvit grav din pricina statului în faţa calculatorului, îi rog pe alţii să judece! De ce nu, pe Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri?…
Specific că de doi ani de zile, colaborez cu diverse reviste din ţară şi străinătate, sunt redactor, editor on-line, redactor de specialitate ori consilier editorial, sau doar redactor colaborator la: Revista Agero Stuttgart, la revistele Slova creştină, Glas comun, Slova copiilor, Pagina verde, Cărticica de copii, Moldova literară, Contraatac (Adjud), şi public la peste 11 reviste din străinătate în Germania, Australia, Albania, Spania, Franţa, Canada, U.S.A., Suedia, Basarabia şi la multe reviste din ţară.
Cât ar mai trebui să fac, ori, mai bine zis, ce ar trebui să nu fac, pentru a putea fi vrednică de acea structură organizatorică a scriitorilor români, cu drepturile ei recunoscute pentru persoanele vârstnice?
Nu sunt singura persoană defavorizată de aceste substructuri ale Uniunii Scriitorilor din România, existente în ţară.
Am auzit recent de un scriitor care, în disperare că e purtat pe drumuri de ani de zile, din aceleaşi motive,  a hotărât să facă greva foamei şi să se lege cu un lanţ  în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din România.  A recurge la un asemenea act disperat nu mai e deloc o noutate, şi nici nu cred că ar impresiona prea mult pe vreun onor-membru al Uniunii.  De ce oare nu sunt respectaţi scriitorii, oamenii de cultură şi artă în România? De ce sunt aruncaţi la coş încă din timpul vieţii şi nu se lasă ca Istoria să-şi spună cuvântul? Dacă nu sunt preţuiţi acum, cât îşi mai târăsc picioarele, atunci când?
            O luptă surdă cu sistemul. Desigur, sistemul câştigă, în detrimentul omului. Ca de fiecare dată.
            Înţeleg, dacă nu ai două-trei cărţi publicate şi nişte referinţe critice, ca şi câteva recomandări „grase” din partea unor scriitori  cu vechime, sigur că nu poţi intra în acest sistem. Dar, ce te faci dacă ai PREA MULTE CĂRŢI,  PREA MULTE REFERINŢE CRITICE ŞI PREA MULTE RECOMANDĂRI, când numele tău apare zilnic pe pagina principală a unor publicaţii de prestigiu din ţară şi străinătate şi eşti citit de 12.000 de cititori din toată lumea la revista Agero?
Menţionez că de-a lungul vieţii am fost cuprinsă în diverse Antologii, Culegeri de proză şi poezie pentru copii şi adulţi, în Dicţionarul personalităţilor române, vol. 35, editat de Iaşi, am fost cuprinsă în Manualul de literatură română, clasele a V-a şi a VI-a, cu texte pentru elevi, am alcătuit un tratat de mariologie.
Faptul că mă bucur de o recunoaştere din partea unor reviste din diaspora românească, este de natură să-i supere pe românii din ţară? Dar oare nu cultura românească o slujesc prin aceste reviste? Fiindcă nu-mi amintesc să fi vorbit despre altă naţiune.
Să nu fie oare suficient pentru a mi se acorda un drept pe care consider că-l merit cu prisosinţă?

30 decembrie 2009

 

Topice: Diverse | Comments Off on PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII sau ISTORIA DOSARIADEI ÎN TREI ACTE CU PROLOG ŞI EPILOG

Comentarii închise.