Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

VIAŢA AŞA CUM E (1)

de Elena Armenescu | Ianuarie 19, 2010

Eseu

Îndrăzneşte !

În urmă cu două decenii călătoream cu tramvaiul prin Bucureşti. Întrucât aveam de parcurs un traseu mai lung, m-am străduit să-mi obţin un loc. Aveam o stare de apăsare, de tristeţe sporită de tot ceea ce vedeam de-a lungul străzilor care erau străbătute de linia de tramvai: multe gunoaie ridicate uneori în aer de vântul care bătea în rafale din când în când, case în paragină cu pereţii coşcoviţi, brăzdaţi de crăpături ori chiar adevărate ”insule” de cărămizi dezgolite, vechi de peste o sută de ani, case cu acoperişuri din tablă ruginită, alternând cu altele mai bine întreţinute, tot vechi, cu o arhitectură admirabilă aparţinând – după forma stâlpilor – fie stilului doric, fie celui ionic.

Cu siguranţă, în urmă cu un secol, adică atunci când casele acestea erau noi-nouţe, ofereau privirii o imagine încântătoare ceea ce a atras după sine şi calificativul atribuit oraşului de Micul Paris. Balcoanele din fier forjat cu un design care bucura ochiul, linii uşor curbe, cu ornamente care te îndeamnă să-ţi imaginezi cum cândva tinere fete, îmbrăcate în rochii lungi, în culori pastelate, cu decolteuri ovale, ieşeau vesele în balcon şi făceau semne de bun venit musafirilor care trebuiau să aştepte puţin până li se deschidea uşa principală străjuită de o parte şi de alta de flori. Dar această imagine, ca un flash- dura foarte puţin – pentru că privirea cădea pe gospodinele grase „umflate” de abuzul de paste făinoase generat de sărăcie, cu plase pline de cartofi şi alte legume, îmbrăcate în haine demodate, decolorate de atâta „reciclare”. Ele îşi duceau povara nevăzută pe umerii căzuţi, feţele lor erau triste, îngândurate. Nu vedeai un zâmbet, o faţă luminoasă care să radieze normalitate, echilibru, pe care s-o priveşti, cu care să intri în rezonanţă şi să ieşi din starea de melancolie.

Totuşi cu un oarecare efort mă rup din nou din realitatea imediată şi mă gândesc la ceea ce citisem în ajun, – seara, mai exact- recitisem câteva fragmente din romanul „Quo vadis” a lui Sienkiewicz, împrospătându-mi memoria cu noaptea când Nero, împăratul Imperiului Roman, a incendiat măreaţa Romă (sic! Iată cum iese omul din melancolie… se gândeşte le incendii. E clar! Melancolia este o stare de spirit care se alimentează cu sursele ei specifice, generatoare de nefericire).

Îndepărtez incendiul şi-l văd pe patricianul Petronius purtat în lectică de patru sclavi, dialogul său cu Vinicius, dragostea acestuia faţă de frumoasa Ligia, creştinată de însuşi apostolul Pavel, necruţătoarea atitudine a lui Vinicius faţă de Chilonidos, pentru care porunceşte trei sute de vergi, deşi îi adusese veşti de la iubita sa Ligia, dar şi încolţirea în inima sa de comandant roman de oşti dârz şi necruţător a sentimentului de milă – o stare nouă, necunoscută de el până atunci – senzaţie câştigată sub influenţa nobleţei şi curăţeniei sufleteşti a Ligiei şi a celorlalţi creştini acuzaţi pe nedrept că ar fi incendiat ei oraşul, pretext pentru a fi condamnaţi şi religia lor sugrumată „în faşă”.

Mi-amintesc cum Nero, plănuitorul diabolicului scenariu, cu o emfază ieşită din comun, când sta faţă în faţă cu apostolii Petru şi Pavel, la un moment dat îi întreabă retoric:
– Grecia a adus civilizaţiei frumuseţe şi înţelepciune. Roma s-a remarcat prin putere. Voi… cu ce veniţi, ce aduceţi?
– Noi aducem dragostea…a răspuns simplu dar ferm, apostolul Petru.

Da! Iubirea faţă de aproapele tău, adică reformă morală instituiă de Iisus, adică evoluţie spirituală pentru omenirea întreagă în interiorul căreia indivizii se sfâşiau cu sălbăticia animalelor prădătoare. Ce iertare? Ce toleranţă? Ce milă? În zilele acelea când Coloseum-ul găzduia luptele între gladiatori, iar mai târziu bestialitatea sfâşierii şi devorării creştinilor de fiarele sălbatice capturate special!

Am fost readusă la realitate de o frână bruscă de tramvai, după care şi-a reluat şi continuat mersul, dar în clipa următoare am avut o revelaţie:
– Doamne! mi-am zis, eu sunt legată de mai mulţi oameni care nu mai sunt pe pământ începând cu Homer şi toate personajele sale, continuând cu toţi autorii pe care-i am în bibliotecă şi terminând cu acele tinere fete din balcoanele care mi-au răsărit în minte mai devreme. Toţi acum „oale şi ulcele”, poate câteva babe octo- sau nonagenare, în rest…trupurile lor desfăcute (aşa cum citesc de altfel şi preoţii la slujba de înmormântare) în părţile din care au fost alcătuite, în elemente ale pământului, sunt acum în cimitire, iar duhul care le-a ţinut legate şi sufletele care le-au însufleţit în moara şi măcinişul vieţii, sunt în cer, mulţi, nenumăraţi, raportat la cei puţini din jurul meu!

M-am înfrigurat, dar gândul, un gând ce-şi avea rădăcinile „îngropate”, tezaurizate în nu ştiu care cromozom în memoria mea moştenită din timpuri imemoriale, de la neamul strămoşesc primordial, dinainte de Hristos, a continuat:
-Ce legătură am eu cu toţi aceşti contemporani ai mei, de pildă aceşti oameni din tramvaiul disperării, iluştri necunoscuţi care-şi cară resemnaţi, cu ochii în pământ amărăciunea?

Un alt gând mai luminos generat din cunoaşterea Legii celei noi, a venit imediat şi i-a luat locul:
-Tocmai de aceea ai venit în lume să le alini amărăciunea, suferinţele şi nu uita! Eşti contemporană cu mulţi pe care nu-i cunoşti, care asemeni ţie sunt împovăraţi de vise şi idealuri înălţătoare. Iubeşte-i! Iubeşte tot ce te înconjoară!

Chiar, ce este iubirea? Sfântul apostol Pavel ne-a destăinuit magistral cum este iubirea, dar ce este iubirea? Sigur, fiecare poate formula un răspuns. O variantă interesantă „Despre iubire”ar putea fi găsită în poemul cu acelaşi titlu a lui Kahlil Gibran unde afirmă:
“Toate acestea şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii” dar nu a definit iubirea ci a arătat poetic trăirile ei inefabile, într-o anume ipostază, adică aceea de îndrăgostit. Numai că iubirea este mult mai amplă, are mai multe faţete, fiecare reflectând implicarea, trăirea sa într-o altă direcţie (spre Dumnezeu, părinţi, copii, natură etc).

Aveam în geanta mea „diplomat” prevăzută cu cifru mai multe extrase care mi-au plăcut mult şi le notasem într-o agendă. Deschid, caut agenda o răsfoiesc spre paginile finale si recitesc:
Cândva un discipol a întrebat în timp ce se ruga:
“Spune-mi Doamne, ce este iubirea?”.

Iată şi răspunsul desigur imaginar, dar foarte frumos formulat de autorul anonim:
“- Iubirea este originea voastră. Este cordonul ombilical care vă leagă de Mine. Este ţesătura care ţine totul interconectat şi legat de Mine.
Iubirea e rezonanţa de suflet cu Mine.
Caută să trăieşti această stare faţă de ceea ce este manifestat. Vei descoperi cu uimire frumuseţi nebănuite, ascunse până atunci iubirii tale, simţurilor tale. Eu abia aştept să fiu descoperit în manifestare ca să Mă revelez. Nu există cale mai directă spre mine, pentru că e cu adevărat singura. Pe oriunde ai lua-o, legătura cu Mine o faci prin iubire. Aceasta-I Legea fundamentală a manifestării.
Caută să îţi deschizi inima şi faţă de un firicel de iarbă, şi către o gâză, şi către sori şi constelaţii. Totul tânjeşte după iubire şi se deschide cu iubire la iubire.
Vei înflori iubind, pentru că iubirea te va înconjura pretutindeni şi vei înţelege Legea. Când te-ai îndrăgostit, uiţi de tine; de fapt te abandonezi necondiţionat fiinţei iubite, îi dăruieşti totul; conştient sau nu, te dăruieşti Mie, pentru că, de fapt, ai simţit legătura cu mine Mă vei găsi pe Mine!
Iubirea implică credinţă, pentru că altfel nu înţelegi ce rost are legătura cu ceea ce tu nu ai recunoaşte că există. Implică încrederea în tine şi în Mine.
Îndrăzniţi!. Nu există cineva care să nu poată iubi. Prin însuşi actul creaţiei, iubirea este înrădăcinată în voi. Cultivaţi-o şi va înflori”
(culmea este că azi, când scriu am regăsit acea agendă peste care nu mă mai uitasem de ani de zile şi am putut transcrie textul).

– va continua –

Topice: Meditaţii | Comments Off on VIAŢA AŞA CUM E (1)

Comentarii închise.