Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Adrian BOTEZ: TERIFIAT CONTRAATAC LA ÎNRĂIREA UMANULUI

de Eugen Evu | Februarie 23, 2010

Adrian BOTEZ:
TERIFIAT CONTRAATAC LA ÎNRĂIREA UMANULUI –
SAU
CĂINAREA CA BOCET LA VIAŢA MURIBUNDĂ

– recenzie –

O smulgere din umbrele suferinţei bacoviene, a materiei care plânge ( dar şi a non materiei), un vaier dantesc infernal, un vampirism acuzat în enunţuri ce tranşează funest realitatea „ştiristă” a delirului apocalptic, a spaimelor ce se autodevoră stihial, acesta este spectacolul breugelian al cărţii recente, dăruite nouă de semioticianul Adrian Botez. Regăsim, explicit, oroarea şi teroarea indusă de biblioteci, în cheia parabolică a lui Umberto Eco, din Numele trandafirului. Ca şi strigătul lui Munch, preluat pe coperta cărţii de poeme „Aici – la întâlnirea tuturor câinilor”, îmi amintesc şi de oribilul bătrân căţărat ghebos pe scara bibliotecii, tablou al unui clasic german, titrat Die buckerwurm – „viermele cărţii”)…Însă cel mai izbitor analogism poate fi regăsit între aceste texte şi pictura lui Hyeronimus Bosh. Dincoace de durate, hieratismul paroxistic al societăţii depravate şi schimonosind diabolic, „colăciţi ca viermii-n vipia luxurii” …este extinsă asupra gloatelor, aflate în patologică alienare. Poate că sintagma biblică a Urâciunii Pustiirii este revelaţia semioticianului care scrie şi poezie ? El invocă ”o afacere cu Pustia” ! Dar, altundeva, ştie că profetul este în Munte, în gura cerului, am spune „ pe-o gură de Rai” baladesc. Revolta irepresibilă a lucidităţii conştiinţei abia sparge vămile metaforice şi le colorează pe nocturne vitralii, supunându-şi sieşi ceea ce ne sugerează şi nouă.
Patosul negru irumpe : „ Nu sunt dependent de televizor/ nu sunt dependent de internet- nu sunt / dependent nici măcar/ de cărţi- dar sunt dependent- zilnic/ şi voluptus- de mirosul puturos de pucioasă/ al eşecului” …(cf. Dependenţă). Motivul ratării, ca spectru al unei lumi decadente, este leit-motiv al unori răbufniri-crize de luciditate ce arde învăpăiat, tăios- radical, cu efect probabil catartic, prin deblocarea inhibitorie a unui hipersensibil moral şi religios – necruţător.
Impregnat suprasaturant de livresc, bolnav de cunoaştere, Botez îl parafrazează pe Villon : „criminali şi curve- în dezmăţ bezmetic/ aria Satanei gâlgâie frenetic/ papi spurcaţi la sânge încalec’ fecioare/ şarpele trufiei şuieră-ntre-odoare” …(cf. Urmaşii lui Borgia).

Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei poieion româneşti, aşa cum le exprima doina: de dor, de jale, de revoltă. Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând CRUCEA ca STÂLP… într-un cvadrat care este …al Cercului.

Adrian Botez poetul este criticul cu forceps operând unde se mai poate, chiar în tumori. Cât anume extirpă, e salvator, sau mortal, nemila chirurgului ştie !
…„e noapte târziu/ parte din omenire se uită la televizor/ alta- ameţitor furnicar/ dansează-n orgasmice bacanale şi face amor/ muzical – sau sportiv/ fără alt instrument decât Neantul/ cei mai mulţi se omoară- cordial- între ei”…(cf. Apocalips).
Vedenia-televedenia apocalipsei cotidiene, scufundându-se în nocturnaliile babilonice, sunt o hemoragie continuă, o jeluire a condiţiei orbecăirii fiinţiale, care împresoară şi spurcă totul. „hulpavi/ vampiri – din această afacere cu Pustiul/ …unul singur stă uitat pe Cruce/ stearpă imagine a inutilităţii”…(cf. Apocalips). Frecvenţa acestui acut sentiment al inutilităţii predicii în pustie, ba chiar şi a supremului sacrificiu pe cruce, amintesc de Bosh şi epoca sa, însă de cu totul o altă „grădină a plăcerilor”, una a dezmăţului şi bântuirii/ vs / mântuire: „ura doar te-a fost umbrit/ dintre bezne iar învii/ când păcatul tu ţi-l scrii…” (cf. Sonetul XIV).
Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri: „atâtea rele pe văzduh sunt scrise/ atâtea morţi viaţa-mi arde-n vise…/ nimic nu-mi dă răgaz şi nu mă iartă/ voi încerca, din sânge, să fac artă” (cf. „În post” de artă poetică).
Asta şi face. Nu arghezian, nici bacovian, ci botezian.
Unic în Hermeneia, Adrian Botez caută leac întru imunitate, devastat şi cumva reînnoit ( ca sângele prin rana deschisă) – ştiind însă : „cu foc, profeţi grăiau despre cădere/ sodom de cioburi ne e azi fiinţa/ şi cine strângă-ne din vaste pulberi/ când doar prin munţi mai fâlfâie ştiinţa ?” (cf. Vremea leacului).
Psalmul evocator- cathartic botezian atunci răsună în dulce cronicăresc şi al psaltirilor grai : „ proroci vesteau…- Hristoase, Tu, nădejde/ şi stâlp de fire să re-nalţi în duhuri/ şi Mila Ta pogoară-o din văzduhuri/ căci prea, în pene, diavolul tot creşte”… ( cf. Vremea leacului; Uh, penele au fost cândva solzi! – n.mea). Continuând poemul pe acest registru pamfletar, cu inserţii imprecative violente cum subiectul- ţintă, uneori mă tem că eruditul cărturar se ceartă cu poetul simţitor, în registru paroxistic, parcă preluând vulnerabil – prin hiper-empatie – maleficul lumii.
Poezia lui uneori rezumă, enunţiativ, sagistica în înveliş de eglogă, alteori de satiră, ca supapă a indignării Juvenalice. Indignarea- revolta devin radicale, acide, sarcastice.

Spontan şi dezinhibat potrivitor (încântat), conştient de tăria numirii şi efectului mantramic al spunerii, al cuvintelor, Botez continuă : „Cu buze de cenuşi căutam izvorul/ iar leprele ni le târâm pe drumuri-/ ci mântuie cu Răstignirea-ţi dorul/ şi leac Lumina-ţi- steagului de fumuri…/ în Tine să ne ardem putregaiul/ prin Crucea-nsângerată – fie Raiul”! …(cf. Vremea leacului).
Doctor în ştiinţe filologice, Adrian Botez culminează în ştiinţele suferinţei fiinţei, celebrând exorcizant stihuri de contraatac : forţa de blestem asupra vampirismului, abia de se lasă mai blajină, când înduioşările empatice lasă câte un siaj al acalmiilor pe luciul de apă al memoriei.. Una oglindită, dacă nu a trecutului, aşadar a morţii. Ceea ce se apără contraatacând felurit – asemeni în arta acestui contestatar al Răului ubicuu, este Duh îngenunchiind a re-înălţa. Foame de mântuire, dor de saţiu divin. Foame de mântuire, dor de saţiu divin. Titlul cărţii nuanţează cumva hătăria ( înhăitarea, hăituirea din lumea câinilor decăzuţi din pedigree, a corciturii sălbăticite în umbra „ omului”, a stăpânului rău…). Căinarea…, poate cu un antic etimon al lui Cain!….(Lamentaţia eruptivă, lătrarea metafizic nocturnă, sublunară, poate fi definită ardeleneşte căinare …. Jeluire, bocet, daină/ vs/ alean- alienare.
Remember, homo homini lupus…Mondo canem…

* Adrian Botez: Aici- la-ntâlnirea tuturor câinilor” – editura Rafet, Rm. Sărat, 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on Adrian BOTEZ: TERIFIAT CONTRAATAC LA ÎNRĂIREA UMANULUI

Comentarii închise.