Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (3) – Trenul groazei (1)

de Florin Bădican | Februarie 25, 2010

INFERNUL ROŞU VOL. II LACRIMI AMARE
TREBLINKA

TRENUL GROAZEI 1

Mânaţi ca nişte animale de povară, deportaţii intrară încolonaţi pe un peron plin de gropi şi de cele mai fioroase răgete; Vădit nemulţumiţi, românii erau obligaţi să asculte şi să tacă mâlc.
-Stai pă loc, ordonă furios comandantul, după care se îndreptă spre ofiţerul care comanda nişte răcani înarmaţi până în cei mai galbeni dinţi.
-Mă tovarăşe comandant, întrebă ofiţerul pe un ton vădit acuzator, ăştea este toţi românii care trebuiesc deportaţi la dracu în praznic?
-Da toarăşu căpitan, ăştea este toţi; Ia uitaţi-vă, raportă comandantul care deacum luase o vagă poziţie de drepţi, asta-i lista cu deportaţii dân satul Basarabi.
-Cam puţini mă tovarăşu, aprecie căpitanul, după ce nervos parcurse c-o privire mai rece decât ghiaţa Siberiei, lista deportaţilor.
-Aveţi dreptate tovarăşu căpitan, raportă înfricoşat comandant Ivan Fricozov, dar bieţii soldaţi doar atâţia români putură să vâneze.
Neluând în seamă motivaţia camaradului său, căpitanul însărcinat cu transportul românilor din satul Basarabi, ordonă sever:
-Sărgent, răspunzi cu capu dă românii pă care-i vezi; Încarcă-i în doar cinci vagoane dă marfă, asigură paza şi apoi prezentează-te la mine, pentru nişte acte dă drum; Acum ai înţeles bă tovarăşe?
-Am înţeles, să trăiţ tovarăşu căpitan, raportă mândru peste măsură, sergentul care deacum nu-şi mai încăpea în pielea de bolşevic polar.
Privind la grupul deportaţilor din Basarabi, sergentul se întrebă cu voce tare: Acu de ce dracu să-i bag în atâtea vagoane dă marfă? Păi nu intră doar în vagonul cinci? Şi aşa-i prea mare, ordonă abia murmurat sergentul, după care în jargonul satului natal, începu să urle:
-Bă răcanilor, voi vă gândiţ doar la pizdă? Comanda la mine.
-Ordonaţ tovarăşu sărgent; Trebuie să-i împărţâm pă căprării?
-Mă boii dracu, dăşchideţ uşa dă la vagonu cinci; Executarea.
-Înţăles, să trăiţ, raportă ca un automat bine reglat unul dintre răcani, după care trase zăvorul şi blocă uşa vagonului care până atunci, transportase doar animale.
O duhoare insuportabilă se revărsă din bou-vagonul sovietic; Strâmbând din bolşevice nasuri, soldaţii se dădură câţiva paşi înapoi, dar mai ceva decât nişte nebuni îndoctrinaţi, se bucurară doar la gândul că burghejii români vor călători într-un grajd pe roţi de fier.
-Hai mă boii dracu şi urcaţâ-vă mai repede în trinul clasa întâi, ordonă sergentul care deacum îi îndemna c-un pistol pregătit pentru tragere.
Speriaţi şi dispreţuiţi, deportaţii români se mai codeau; Văzându-i, bravul sergent se burzului asemenea cocoşului refuzat de puicuţe şi încercând să facă impresie celor câţiva răcani, ordonă:
-Bine bă idioţilor, dar voi dă ce dracu nu vă urcaţ? Urcaţî-vă mai repede în vagonu clasa-ntâi; Bă românii dracu ce sunteţ, voi mergeţ doar împinşi de la spate?
Încurajaţi de soldaţii care cu patimă îi înţepau cu vârfu baionetei, până la urmă românii urcară în vagon, cu bocceluţe şi gânduri despre ei, despre ai lor, dar şi despre casa care deacum părea doar o vagă amintire; Ce putea să mai însemne pentru deportaţi cuvântul casă, de vreme ce în contextul lipsei de spirit, li se luase până şi dreptu la credinţa strămoşească? În acele precare condiţii, românii din Basarabi nu aveau ce să ceară anticriştilor calificaţi la şcoala tovarăşului Vladimir Ilici Lenin şi din ordinul tătucului de la Kremlin, perfecţionaţi la locul de muncă; Închizând pentru o clipă ochii, urmaşii răzeşilor de odinioară, încercau să răspundă la întrebări care deacum păreau fără rost:
-Mă fraţilor, şi noi suntem români; Ce Dumnezeu, nu ne mai recunoaşteţi?
-Şi de ce vreţi să ne păcăliţi, răspundeau printr-o altă întrebare românii de-a dreapta Prutului, în timp ce priveau la nişte pribegi care încă mai sperau la o viaţă tihnită şi la iluzoria libertate?
-Noi n-am venit să vă acuzăm, cu toate că din cine ştie ce pricină, voi n-aţi vrut să vă bateţi şi pentru urmaşii basarabilor.
-Păi atunşea di şe mai venirăţ mă fraţilor, întrebă un român de prin părţile Iaşului? Di şe vreţ voi să ne scoateţi ţapi ispăşitori?
-Păi vrem doar să vă arătăm grozăviile iadului în care nu-i decât iarnă, gheaţă, urlete, gloanţe ucigaşe, morminte fără cruci, jale, copii puşi la jug alături de părinţi, dar şi multe alte rele pe care o minte sănătoasă nici măcar nu le poate concepe; Mă fraţilor, raportă aceeaşi voce rătăcită, venind de-a dreapta Prutului, am crezut că ne-a bătut norocul; Cum nici la voi nu găsim loc, până la urmă va trebui să ne mulţumim doar cu moartea care ne va scăpa de călăii bolşevici; Dumnezeule mare, deacum românii în cine-şi mai pun nădejdea?
-Păi ce crezuşi mă frate, raportă vocea Iaşului aflat în majore prefaceri socio-politice, că noi chiar ne găsârăm loc în aşastă republică care aşe cum bine ştie şi americanii, este condusă taman di nătărăii ce fusără şcoliţi la Moscova tătucului?
Cum deportaţii se urcaseră în vagonul de transport animale, bravul sergent ordonă soldaţilor care deacum îl priveau cu oarece teamă:
-Bă răcanii dracu ce sunteţ, dacă vreţ ca bandiţii româneşti să nu sară din mersu trenului dă marfă şi dă animale, puneţ zăvoru la uşă şi legaţâ-l mai zdravăn.
-Am înţeles, să trăiţ tovarăşu sărgent, raportă zelos din cale-afară soldatul sovietic, după care rânjind prosteşte, puse zăvorul asigurator.
Închişi într-o carceră întunecoasă, deportaţii cu greu îşi găsiră loc pe podeaua care duhnea de bălegar rusesc; Cu puţin noroc, învăţătorul Victor Iorgovan, găsi în colţul în care fusese aruncat, o grămăjoară de paie uscate; Neavând altă soluţie, doamna Maria Basarab aruncă la repezeală pătura pe care reuşise s-o facă scăpată, din mâna rusului de rând.
-Ioană, ia uite ce mai culcuş! Dacă vrei, poţi să te şi culci.
-Da, dar miroase urât, ripostă indignată domnişoara Ioana.
-Şi ce naiba vrei să facem? Ioană, undeva trebuie să stăm.
-Bine mamă, dar noi românii când naiba vom avea ce face?
-Eu ştiu că din totdeauna românii or avut ce face, iar mirosu de bălegar va dispărea cu timpu; Trebuie doar să aşteptăm plecarea trenului şi să deschidem fereastra prin care va intra aer curat.
-Am înţeles mamă, dar nici eu nu pot să stau ca purcelu în nişte paie atât de murdare.
-Ioană, ordonă sora care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, decât glonţul bolşevicului, parcă tot mai bine să stăm ca purcelu în paie, chiar dacă sunt mult prea murdare.
-Da mamă, dar până când vom trăi ca porcii, întrebă domnişoara care dând să se aşeze, văzu cum ceva cu coadă lungă îi sări peste picioare şi disperat, încerca să se salveze în bezna timpului?
-Ioană, întrebă sora care nu fără motiv încerca să ocolească întrebarea prin care fata spunea atât de multe, într-un fel atât de simplu şi de direct, de ce te-ai speriat? Hai, linişteşte-te; Nu-i nimic.
-Cum să mă liniştesc? Şarpele sovietic nu este chiar un nimic.
-Nu Ioană, dar adevăraţii şerpi nu preferă bou-vagonul rusesc.
-Păi atunci ce dracu este mamă, întrebă printre suspine Ioana?
-A fost un şoricel; Speriat, rozătorul a fugit la frăţiorii lui.
-Şi dacă frăţiorii lu şoricelu de care spui, urcară cu toţii în vagon, noi ce dracu facem? Mamă, sunt flămânzi şi ne vor muşca.
-Cin dracu să ne muşte Ioană, întrebă învăţătorul care pentru a fi cât mai convingător, se lungi pe pătură; Uite, aici nu-i nici-un şoricel.
-Şi tu ce faci mamă? Nu vrei să stai în culcuş ca purcelu?
-Cum să nu vreau fata mea, dar cum n-avem loc cu toţii…?
-Cum între voi nu-mi este frig şi teamă de şoricei, va trebui să ne facem loc, ordonă fetiţa care disperată, îşi trase mama de mână.
Nici nu apucară bieţii deportaţi să se aşeze care pe unde când, uşa bou-vagonului se deschise brusc; Prin dreptunghiul care fără aprobarea comuniştilor permitea inundarea vagonului cu aer curat şi respirabil, soldaţii sovietici aruncară doi tineri care cu greu mai puteau fi recunoscuţi.
-Gata mă răcanii dracu; Acu închideţi uşa mai repede, ordonă sergentul care deacum părea să fie mulţumit de isprava făcută.
-Tovarăşu sărgent, dacă din cauză că n-are aer, moare nişte români împuţâţi, cine dracu mai răspunde în faţa lu căpitanu care-şi şi mare comandant?
-Bă dobitocu dracu, eu cred că va răspunde curva de măta, ordonă sergentul Arpov, după care furios, plecă cu gând de-a mai otrăvi şi alte vagoane.
Zbătându-se între viaţă şi moarte, cei doi răniţi o speriară pe femeia care întâmplător îşi avea culcuşul lângă uşa bou-vagonului.
-Oleu măiculiţă, dar ce rău îi mai ciomăgiră pe săracii copii!
-Fă Marişico, mai trăieşte careva, întrebă şi nu fără motiv bărbatul care în bezna timpului de cea mai tristă amintire, încerca să-şi dea seama cine erau răniţii?
-Daţi-mi voie; Vreau să văd în ce stare sunt, ordonă sora Maria Basarab, în timp ce grăbită se aplecă asupra răniţilor care abia dacă-şi mai puteau trage răsuflarea.
-Oleu doamnă Maria, dar cine Dumnezeu să-i fi ciomăgit în halul ăsta?
-Nu ştiu mă femeie, iar în bezna sovietică nu văd mai nimic.
-Ia nu ti mai plânji doamnă; Numaidicât voi faşe lumină, hotărî femeia, pentru ca mai apoi să aprindă un muc de lumânare.
-Mă oameni buni, exclamă sora Maria, doar după o sumară examinare, eu cred că unul dintre băieţii bătuţi măr, este chiar ginerele de Duminică!
-Este Gheorghe al meu, ţipă o tânără care disperată căzu în genunchi la căpătâiu soţului care părea dus pe cea lume! Doamneee, continuă cu jale biata fată, l-au omorât ciminalii sovietici; Acuşa di şe doamnă Maria, di şe Dumnezeu îl bătură? Di şe să-l omoare, di şeee?
-Vino-ţi în fire mă femeie; Bărbatul tău nu este mort, raportă sora Maria, în timp ce-o zgâlţâia de umerii care deacum tremurau ca varga.
-Păi cum doamnă Maria, omul meu nu este mort? O să mai poată vorbi cu mini, sau cum este negru di supărare, o să mă alunge dân casă?
-Cred c-o să facă mult mai multe, răspunse fără prea multă convingere doamna Maria, după care începu să-l consulte cu mai multă atenţie pe tânărul care fusese bătut de soldaţii tătucului.
-Doamnă Maria, acu di şe naiba nu-mi spuneţi adevărul?
-Ia mai încetează cu văicăreala prostească, ordonă sora Maria, în timp ce la lumina mucului de lumânare, încerca să vadă ce era şi ce nu mai era întreg la tânărul care fusese bătut atât de crunt.
-Soră Maria, poate că sărmanul ginerică este numai leşinat.
-Posibil domnule învăţător, dar cum de-ai lăsat-o singură pe Ioana mea dragă şi scumpă?
-Marie, ordonă învăţătorul care numai de glume n-avea chef, dacă nu poţi respecta convenţia, să ştii c-o să fac un pact cu diavolul şi cu prima ocazie voi încerca să evadez din trenul groazei.
-Fă ce vrei domnule Iorgovan, dar de unde atâta siguranţă şi cui crezi că servesc ameninţările fără nici-un rost, întrebă şi nu fără motiv sora Maria Basarab?
-De la prietenii tăi adevăraţi; Doar ei m-au lăsat să cred numai lucruri frumoase despre tine şi fetiţa pe care o iubeşti ca pe ochii din cap; Soră Maria, eu n-am venit întâmplător.
-Tu poţi să crezi ce vrei despre mine şi despre presupuşii prieteni, dar pentru nimic în lume nu trebuie să pactizezi cu diavolul comunist; Acum ai înţeles?
-Da soră Maria, raportă zâmbind bărbatul ce părea să fi venit doar Dumnezeu ştie de unde, dar ordinul prevede numai sprijin la mare nevoie.
-Aşa mai merge Victore, dar până una alta vezi de unde poţi improviza două atele; Clar?
-Ar fi şi mai clar dacă am şti ce Dumnezeu s-a întâmplat cu bietul băiat; Ştiu doar că după ce l-am înmormântat pe bătrân, părea cam revoltat.
-Lasă vorba Victore; Din păcate, mâna stângă este fracturată.
-Voi rupe două scândurele, dar numai după ce va pleca trenul; Până una alta înfăşoară-i mâna şi să rămână cât mai nemişcat.
Sora Maria tocmai încerca să rupă câteva fâşii bune doar pentru a bandaja braţul bietului băiat când, uşa vagonului se deschise brusc şi vocea rusească ordonă în cea mai stâlcită limbă română:
-Doi din voi să vine ca sa ia hârdău dă apa şi dupaia pă-l dă căcat, că doar n-om opri trinu, or dă câte ori îl doare pă câte unu în cur; Aţ înţăles mă burghejii dracu? Doar nu lătrai dă pomană.
Pentru a rezista în condiţii vitrege, deportaţii ştiau ce trebuie să facă, dar pentru ca vagonul să se aerisească cât mai bine, trăgeau de timp; În cele din urmă, hârdaele au fost aduse şi aşezate în locuri diferite; Cum toate păreau a fi normale din punctul de vedere sovietic, bravii soldaţi închiseră uşa vagonului şi o blocară c-un zăvor ruginit; Abia spre seară, trenul în care erau arestaţi moldoveni din zece sate, se puse în mişcare, având cap compas gulagul care cu siguranţă se afla în Siberia de Nord; Dumnezeule mare, dar de ce aşa pedeapsă, pentru nişte oameni nevinovaţi?
-Dumnezeu să ne aibă în pază şi cu divina-i putere să ne apere de cel rău, se rugă făcându-şi semnul crucii, preotul Iliaş Matei.
-Părinte, raportă sora Maria, în timp ce continua să stea rezemată de peretele care mărinimos, lăsa să intre în vagon doar câteva şuviţe de aer curat, bine că cel puţin scăparăm din iadul plecării.
-Ai dreptate taică, dar în locul unde ne vor duce oamenii săraci cu duhul, să nu găsim un iad din care foarte puţini vor scăpa cu viaţă.
-Da părinte, dar cui datoraţi previziuni din cele mai sumbre?
-Iartă-mă fata taichi, dar cred că m-a luat gura pe dinainte.
-Aţi spus ce gândiţi cu adevărat şi nu doar ceeace vor oamenii să audă la sfânta spovedanie; Aşa este părinte Matei, sau poate greşesc?
-Adevărat, dar în ciuda dorinţei noastre, nu ştim prea multe.
-Şi eu aş vrea să ştiu mai multe, dar mă mulţumesc cu puţin.
-Ce să facem fata taichi? De astă dată, timpul nu ne-a aşteptat.
-Timpul n-aşteaptă pe nimeni părinte, dar până una alta nu-mi spuneţi şi mie cum vor putea cei săraci cu duhu, să fie fericiţi într-o lume în care nu glonţul face jocul timpului care se scurge?
-Nu prea te înţeleg fata taichii; Fii te rog mai explicită.
-Şi dacă ar fi să ne luăm după preoţii care-i fac fericiţi doar pe cei săraci cu duhul, eu ce naiba să înţeleg părinte Matei?
-Da taică, dar asta-i dogma prin care o parte dintre preoţi au încercat să obţină o putere pe care Dumnezeu nu le-a dat-o niciodată; Iartă-mă, dar să ştii că în această lume, greşelile sunt omeneşti.
În scurt timp liniştea se aşternu peste întregul vagon; Obosiţi, românii adormiră buştean; Doar roţile vagoanelor de transport animale, cântau la nesfârşit aceeaşi sinistră melodie; Era melodia pe care ziditorii comunismului o făceau cadou pribegilor uitaţi până şi de Dumnezeu; După două zile şi două nopţi de mers aproape continuu, trenul groazei se opri din ordinul cine ştie cărui comandant.
-Mă burghejii dracu, ordonă unul dintre răcanii care rânjind prosteşte deschise uşa vagonului de transport animale, acilea o să staţi până mâine dimineaţă.
-Am înţeles tovarăşu soldat, dar aş vrea să te rog frumos.
-N-ai dăcât s-o rogi pă măta; Pă mine mă rogi dă pomană.
-Ce s-a întâmplat soldat, românii nu respectă ordinu sovietic?
-Tovarăşu sărgent, raportă furios răcanul Ivan Turbincov, un român din ăsta împuţât, vrea să-mi zâcă ceva într-un secret de rog frumos.
-Care faci pă nebunu cu soldatul Ivan, întrebă sergentul, în timp ce mânios, se apropia de uşa vagonului de transport animale?
-N-a făcut nimenea pe nebunu tovarăşe sergent, cu toate că în asemenea condiţii, oamenii mai şi înnebunesc; O logică simplă-mi spune că nebunia n-ar conveni comandantului care pentru munca forţată în folos bolşevic, are multă nevoie de oameni sănătoşi la cap şi trup.
-Bă românu dracu, da dăştept te mai fătă curvoaica de măta! Tu dă unde pizda măti ştii atâtea, întrebă gradatul, după minte, cultură şi educaţia primită în familie şi şcoală?
-Mulţumesc tovarăşu sergent, raportă învăţătorul în aceeaşi muzicală limbă rusă, dar fiţi bun vă rog frumos şi permiţi celor doi bărbaţi să ducă hârdăul cu murdăria nevoilor fireşti; Altfel nu ştiu câţi deportaţi vor ajunge vii în gulagul repartizat pentru odioasa exterminare.
-Închide uşa soldat şi nu mai beli ochii, ordonă sergent Vitezov, după care îngrijorat de soarta românilor, se grăbi să-l caute pe căpitanul care răspundea de securitatea deportaţilor din Basarabi.
După o vreme, sergentul Vitezov reveni şi ordonă soldaţilor care asigurau paza: Mă boii dracu ce sunteţ, dăşchideţ uşa mai repede; Cum românii continuau să tacă, sergentul se apropie de vagon; Ţinându-se cu mâna de nasu-i bolşevic, gradatul încercă să distingă mutrele burghejilor care parcă amuţiseră în poate cea mai scârnavă puşcărie de fabricaţie bolşevică.
-Tovarăşu sărgent, raportă unul dintre răcanii care după poziţia armei părea să plece la atac, daţâ-mi voie să vă raportez cum că românii ăştea împuţâţi, face numa pă nebunii.
-Mă românii dracu, ordonă sergentul fără să ia în seamă otrava din vorba răcanului, luaţi-vă căcatu şi dăşărtaţi-l pă câmp; Aţi înţeles boilor, sau îi pun pă soldaţi să vă lămurească suplimentar?
-Am înţeles tovarăşu sergent, raportă învăţătorul care deacum căta din priviri un român care dotat, să se mai poată ţine pe picioare.
-Domnule, merg eu cu vecinul Istrati, iar matale stai acilea cu bieţii oameni; Nu care cumva să le facă vreun năcaz soldaţii bolşevici.
Urmaşii răzeşilor de odinioară tocmai încercau să coboare hârdăul cu fecale când, unul dintre soldaţii care deacum vroia să pară cât mai supărat pe moldovenii care suportau c-un stoicism demn de invidiat răutatea sovietică, începu să urle mai abitir decât un nebun calificat:
-Mai repede mă boilor; Nu dalceva, dar stricaţi aerul sovietic.
Românii care deacum îşi cam pierduseră răbdarea, ridicară hârdăul cu fecale şi-l răsturnară în capu soldatului sovietic; Scuturând rahatul care-i împăenjenea vederea, bolşevicul care deacum era cuprins de turbare, ridică arma şi fără a se gândi la urmări, trase în deportaţii care-l parfumaseră aşa de frumos; Fără să ştie, criminalul îi trimitea c-o clipă mai devreme la Dumnezeu.
-Bă răcanu dracului, ordonă cuprins de turbare sergentul Vitezov, cine măta-n cur îi mai puşcă şi pă dobitocii ăştea basarabeşti?
-Tovarăşu sergent, ordonă învăţătorul care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, acum mergi şi raportează cât mai grabnic, tovarăşului căpitan.
Îngrijorat, ofiţerul care răspundea de întregul transport, sosi la faţa locului şi fără să ştie ce s-a întâmplat, unde nu începu să urle:
-Sărgent dobitoc, ce mama dracu s-a întâmplat cu deportaţii?
-Tovarăşu căpitan, un soldat sovietic a împuşcat doi români.
-Fă muere idioată şi mai proastă ca Nataşa, tu ce căcat mănânci, ordonă căpitanul, în timp ce cu privirea căta la femeia care cutezase să-l înfrunte?
-Eu nu sunt prea lacomă tovarăşu ofiţer, raportă cu oarece teamă sora Maria Basarab, dar le-a scăpat hârdăul peste soldatul care fiind mult prea aproape, ia împuşcat pe români.
-Aşa-i mă soldat, întrebă ofiţerul, în timp ce privea cu multă scârbă la răcanul murdar din cap până în picioare, cu rahat românesc?
-Românca împuţâtă vă minte rău tovarăşu căpitan, dar să raporteze tovarăşul sărgent care văzu foarte bine cum mă umplură de căcat.
-Taci dân gură soldat Ivan şi nu mai lătra ca un bou bălţat.
-Păi dacă nici tovarăşu sărgent nu vrea să vă raportească…,
-Bă răcanu dracu, tu ştii în ce condiţii se folosăşte arma dă foc? Ia spune mă boule: Ştii, sau te învăţ eu când şi cum să trage în inamic?
-Tovarăşu căpitan, ştiu că când avem ordin, tragem şi ochim.
-Bă dobitocu dracu, deacum eşti arestat; Luaţi-l bă mai repede, ordonă căpitanul care motivat încerca să se spele pe mâini.
-Tovarăşe căpitan, raportă învăţătorul după numai câteva clipe de o firească ezitare, fiţi bun şi lăsaţi-ne să-i înmormântăm pe cei care se fac vinovaţi, doar că s-au născut în România Mare.
-Îngropaţâ-i mai repede, ordonă căpitanul, în timp ce cu scârbă comunistă, privea la burghezii din bou-vagonul sovietic.
-Tovarăşu căpitan, eu aş vrea să vă raportez nişte alte alea.
-Gura sărgent; Acu ce mama dracu faceţ, dă ce nu-i aruncaţ?
-Tovarăşu căpitan, raportă sergentul care prin răutate sovietică încerca să-i întreacă pe demoni şi pe tirani, dacă chiar nu vrea, îi arunc eu la dracu să-i mănânce.
-Da sărgent, dar tu ai grijă ce măsa-n cur face idioţii, ordonă ofiţerul, după care făcând stânga împrejur, plecă în mare grabă la vagoanele în care şi alţi năpăstuiţi, erau întemniţaţi fără judecată.
-Şi acuşa ce mama dracu faceţ? Nu-i mormântaţ în pământ?
-Îi vom înmormânta tovarăşu sergent, chiar dacă acesta nu este pământ românesc, raportă sora care coborând din vagon îşi risca viaţa şi întregul viitor.
-Bine fă muere proastă, dar tu unde măta în cur te duci?
-Nu plec nicăeri tovarăşu grad; Vreau doar să constat moartea românilor pe care i-aţi împuşcat fără ordin şi fără nici-o judecată.
-Da fă muere, dar moartea să costată doar dacă pă morţi nu poate să-i învieze nici Domnu pă care numai popii zice că-l văzură.
-Ai dreptate tovarăşu sărgent, interveni zâmbind învăţătorul Victor Iorgovan, dar cum doamna n-are unde să fugă, fii bun şi las-o numai puţin.
-Bine fă muere dobitoacă şi proastă, ordonă sergentul care-i îndemna pe soldaţi să fie cât mai vigilenţi cu putinţă, atunci vezi dacă morţii mai răsuflă pă gură.
-Domnule învăţător, exclamă doamna Maria Basarab, c-o vădită bucurie în glasu-i de român pribeag, acest om încă n-a reuşit să ajungă la Dumnezeu.
-Da soră, dar ce şanse crezi că mai are? Ar putea supravieţui?
-Dac-ar fi operat, cred c-ar scăpa, raportă sora care fără aprobarea soldaţilor ce asigurau paza, începu să-i bandajeze rana prin care deacum sângele se scurgea fără contenire.
-Păi atunşea să-l urcăm în vagon, interveni o femeie care riscând un accident stupid, sări lângă deportaţii împuşcaţi din răutate asiatică.
-Fă babă cloanţă, tu ce măta în cur mai vrei? Hai mă burghejilor, îngropaţî-i dracu mai repede şi nu vă mai târguiţ ca la piaţa dă cartofi.
-Cum aşa tovarăşu, se răţoi cam fără rost apriga femeie, doar n-o să ne puşti şi pă noi? Păi n-o să te aresteze ofiţăraşu mai cumsăcade?
Fiindu-i teamă de ofiţeraşul care sub ochii deportaţilor ce nu mai puteau de atâta bucurie, îl arestase pe camaradul plin de rahat moldovenesc, soldatul sovietic ordonă cu oarece prudenţă:
-Bine mă românilor, atunci urcaţâ-l mai repede în vagon; Până la urmă tot va muri, chiar dacă numai un bou ca el crede în Dumnezeul pă care nimeni nu la văzut.
Abia stăpânindu-şi furia, urmaşii răzeşilor de odinioară l-au ridicat de jos; După ce-l aşezară pe platforma care duhnea de bălegar, se dădură la o parte şi-şi făcură sermnul crucii; Sora Maria îl pansă cât putu mai bine, dar moldoveanul abia dacă mai putea să respire.
-Bietul om, a pierdut prea mult sânge; Nu cred că mai scapă.
-Ia spune măiculiţă, întrebă şi nu fără motiv o bătrână pe care timpul o procopsise c-o mulţime de riduri şi de zbârcituri, nu-i scosăşi glonţul care-i rupsă pielea şi carnea?
-Pentru a fi scos, cred c-ar trebui să fie operat în regim de maximă urgenţă; Cum aşa ceva nu-i posibil, bietul om rămâne la mila Domnului.
-Da măiculiţă, dar cât şi dă şe să mai rămână? Păi dicât să se chinue digeaba, n-ar fi mai bini să moară, îşi dădu cu părerea biata femeie?
-Ai dreptate bunicuţo, raportă în timp ce se ridica în picioare doamna Maria Basarab, dar nici caii nu mor când vor câinii sovietici; Pricepi?
-Soră Maria, lasă câinii care flămânzesc şi ascultă-mă puţin.
-Eu îl ascult doar pe Dumnezeu; Spune, ai nevoie de ceva?
-Nu ştiu dacă mă crezi soră, dar eu doar de tine am nevoie.
-Fii sincer Victore, ai rămas doar pentru că ai nevoie de mine?
-Poate şi pentru asta, cu toate că adevăratul motiv este altul; Iartă-mă soră Maria Basarab, dar tu ştii care-i rostul şi pricina pripăşirii mele?
-Ştiu şi nu prea ştiu, dar până la urmă poate mă voi lămuri; Oricum Victore, timp pentru a ne cunoaşte cât de cât, avem berechet.
-Nu ştiu cât de mare este berechetul, dar acum eşti obosită.
-Sunt doar obosită învăţător Iorgovan, dar nu adormită; Şi apoi de unde atâta interes pentru o româncă împuţită ca mine? Ia spune, de unde?
-Soră Maria, raportă învăţătorul şi nu fără un motiv bine întemeiat, eu cred că cel mai bine ar fi să răspundem împreună la o întrebare atât de dificilă.
-Victore, să cred că raportul tău este doar un avertisment?
-Eu cred că mai degrabă pare a fi o provocare, raportă învăţătorul Iorgovan, după care însoţit de un bărbat care abia dacă se mai putea ţine pe picioare, plecară să-l înmormânteze pe decedat.
La ordinul unuia dintre răcanii care-i păzeau cu străjnicie, groparii se opriră într-un loc care se afla în apropierea căii ferate; Lăsară mortul pe pământul năpădit de burueni pro sovietice, pentru ca în timp ce priveau spre orizontul stepei ruseşti, cei doi români să poată răsufla uşuraţi.
-Bă idioţii dracu, ordonă soldatul Ivan, în timp ce-i ameninţa cu arma pregătită pentru tragere, hai la treabă şi nu mai căscaţ gura dă pomană.
-Aici vreţi să-l înmormântăm tovarăşu soldat, raportă mai mult pentru a câştiga timp şi oarece speranţe, învăţătorul Victor Iorgovan?
-Păi aci nu-l băgaţ tot în pământ? Hai bă, săpaţ mai repede şi tăceţ dracu dân gură.
-Am înţeles soldat, raportă învăţătorul, după care fără prea multă râvnă, începu să sape groapa bietului român.
Apostrofaţi de paznici, groparii de ocazie îl înmormântară pe bietul Istrate Vochin, fără neam de cosciug, fără lumânare, fără nimic; Soldaţii tocmai se pregăteau să plece când, învâţător Victor Iorgovan riscă brutalitatea asiatică şi ceru unuia dintre răcanii care-l păzeau cu atâta străjnicie:
-Tovarăşu soldat, pentru a tăia două crengi din care intenţionez să-i fac o mică cruce, aş vrea o baionetă; Nu dalceva, dar ruşii nu vor şti că în acest loc, este înmormântat un român cumsecade.
-Şi dacă nu ştie care-i boul îngropat, ruşii crezi că are ceva de pierdut?
-Ruşii n-au pierdut nicviodată tovarăşu soldat, dar la români aşa se îngroapă morţii.
-Ştiu mă românule împuţât şi idiot, dar pă mine mă doare în cur dă morţii voştri.
-O să-i tai eu două beţe, ordonă bine motivat al doilea răcan, altfel boul ăsta cine ştie ce dracu mai raportează la comandantu care şi aşa ne-a cam luat în şuturi.

*****

Abia spre seară trenul groazei se puse în mişcare, doar pentru a se opri după alte două zile de infern; Abia dacă se luminase când, uşa vagonului se deschise brusc şi un val de aer proaspăt inundă puşcăria pe roţi; În timp ce c-o firească lăcomie, respirau cât mai mult aer pro sovietic, românii care urmau să ajungă în lagărul din Siberia de Nord, îl auziră pe sergentul care mai abitir decât un nebun calificat la locul de muncă, începu să urle:
-Bă românii dracu, astăzi mai aveţi niscaiva morţi în vagon?
-N-avem tovarăşe soldat, raportă sora care abia dacă-şi mai putea stăpâni neputincioasa-i furie românească, dar deportatul împuşcat în urmă cu două zile, este în comă.
-Fă muere proastă, ordonă sergentul care din motive lesne de înţeles, era străin de cuvintele pe care oamenii de cultură le foloseau curent, în ce pizda măti este? Ia spune, doar nu eşti pă coamă.
-Adică trage să moară tovarăşu sergent, dar nici nu pot să ştiu, când şi cum va da ortul popii; Acum aţi înţeles ce înseamnă să fii în comă?
-Şi cine măta-n cur ştie când va da cortu lu popa? Eu care nici nu crez în Dumnezeul vostru? Fă proasta dracu, popii nu vrea dăcât să vă pue în jug şi nimic alceva.
-Crezi ce vrei sergent, raportă surprinzător de calmă doamna Maria Basarab, dar când şi cum pleacă fiecare din lumea în care unii oameni sunt chiar mai răi decât multe animalele de pradă, doar Dumnezeu care face şi le desface pe toate câte sunt, ar putea să ştie şi să te înţeleagă.
-Fă româcă tâmpită şi proastă, ordonă furios unul dintre soldaţii care ameninţau cu arma, noi vrem să ştim dacă este morţi în vagonul ăsta; Ai înţeles?
-N-avem nici-un mort tovarăşu soldat, interveni hotărât învăţătorul Iorgovan Victor, după care fără comentariile ce cu siguranţă erau de prisos, o trase pe doamna Maria din dreptul uşii.
-Bine învăţătorule dragă, întrebă doamna care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia provocată de sergentul sovietic, dar ce dracu te-a apucat?
-Soră Maria Basarab, nu este bine să întinzi prea mult coarda cu neisprăviţii care aşa cum bine ştii, sunt în stare doar de rele şi belele.
-Da Victore, dar cum se face că-i cunoaşti atât de bine?
-La cât rău ţi-au făcut, poate că ar trebui să-i cunoşti la fel de bine; Doamnă Maria, motivul pe care-l revendici, nu-ţi dă dreptul de-a mă acuza pentru presupuse legături cu caghebiştii sovietici.
-Da Victore, dar cum altele sunt chestiunile de care depinde existenţa deportaţilor, să lăsăm pe mai târziu asemenea speculaţii.
-Fie cum vrei, dar nu este bine să laşi treaba în coadă de peşte.
-Ştiu domnule dragă, dar aşa cum bine cred că sesisează nasul tău de copoi calificat şi foarte bine antrenat, hârdăul cu fecale miroase îngrozitor.
-Soră, este firesc să n-ai încredere într-un necunoscut.
-Ştiu domnule învăţător, numai că apa îţi dă înrederea după care văd că alergi din motive pe care doar bunul Dumnezeu le poate şti şi înţelege.
-Soră Maria, raportă învăţătorul, în timp ce uşa vagonului de transport animale se închidea cu zgomot, eu nu alerg după încredere.
-Şi noi ce naiba facem doamnă Maria, întrebă disperată Ileana Savu, plecăm fără pic de apă? Să facem ceva, altfel murim de sete.
-Ai dreptate mă fată, dar tu de ce dracu taci? Învăţătorule, să cred că pe tine nu te interesează lichidul dătător de viaţă şi de firave speranţe?
-Oameni buni, răspunse hotărât presupusul învăţător, ştiu că nu mă cunoaşteţi, ştiu că mulţi nici măcar încredere n-aveţi în mine şi nu fără motiv, chiar mă consideraţi spion sovietic, dar cel puţin ascultaţi-mă cu ceva atenţie; Mă fraţilor, continuă străinul să-şi etaleze un gând de o motivaţie înţeleaptă, ruşii nu vor ca noi să murim în trenul groazei.
-Şi atunci ce au de gând să facă dom învăţător? Eu cred că tovarăşii nici nu ne omoară, da nici de trăit ca oamenii nu vrea să ne lase dobitocii dracu, îşi dădu cu părerea Gheorghe Savu.
-S-ar putea să mă înşel mă fraţilor, dar cred că tovarăşii ne duc într-un gulag siberian; Nişte lagăre în care comuniştii vor încerca să ne extermine prin muncă forţată, doar în folos personal.
-Dacă tot e să murim, măcar să facem ceva domnule învăţător, propuse şi nu fără motiv fostul ginere, în timp ce furios încerca să se ridice în picioare.
-Maică, raportă din bezna bou-vagonului o bătrână disperată, dacă nu vreţi să crăpăm cu ţoţii di sete şi di foami, atunşi faşeţi şeva mai repejor.
-Ia mai taşi dân gură babo, se repezi cu vorba un bătrân ce-şi avea culcuş, undeva într-un colţ; Ş-apăi tu crezi că domnul nu să prişepe cum să-i ia pă rusnaşi, doar ca să ne dee apă di băut?
-Mă oameni buni, ordonă învăţătorul ştiind bine ce spune, cu vorbă frumoasă sau mai puţin frumoasă, de la comuniştii sovietici nu vom obţine nimic; Eu cred că de asta sunteţi convinşi.
-Şi cum măiculiţă, nouă nu ne mai rămâne dicât să murim?
-Da bunicuţo, răspunse învăţătorul care diplomat se folosea de vorbele bătrânei, dar ca să nu murim, va trebui să ne revoltăm cu toţii.
-Bine domnule învăţător, întrebă femeia care în acele clipe se gândea doar la preţul plătit de Gheorghe pentru o revoltă mult mai mică, dar cum să procedăm? Cu mâinile goale n-avem şanse.
-Ştiu că vă este teamă, dar vreau să vă asigur că tocmai cu mâinile goale, ne vom feri de furia bolşevicilor care disperaţi, până la urmă ne vor da din cine ştie care baltă, câteva găleţi cu apă.
-Domnule învăţător, raportă sora Maria Basarab ştiind bine ce vorbeşte, dacă vom face apel la înţelegerea tovarăşilor, nu vom obţine nimic.
-Oameni buni, atunci va trebui să lătrăm asemenea câinilor flămânzi; Ce spui soră Maria, nici aşa nu-i vom speria pe tovarăşii bolşevici?
-Da Victore, dar cum dracu să lătrăm? Doar nu suntem câini.
-Cam aşa soră Maria: Ham, ham, hauuu; Ham, ham, hauuu.
-Dacă nici măcar luna n-o vedem, întrebă zâmbind sora Maria Basarab, atunci ce motive crezi c-am avea? Doar dacă aprindem o lumânare.
-Ai dreptate soră Maria, dar nu totdeauna câinii latră la lună.
-Şi apăi cine dracu să ne audă domnule învăţător, întrebă din celălalt capăt de vagon, o femeie necunoscută? Bolşăvicii care surziră doar pentru români?
-Sunt ei surzi, dar ne vor auzi lătratul; Speriaţi, tovarăşii bollşevici vor deschide uşa, numai ca să vadă ce s-a întâmplat cu deportaţii români.
-Şi atunci ce dracu vom face domnule învăţător, întrebă râzând doamna Maria Basarab, îi vom muşca de mână pe soldaţii care vor dori să ne împuşte?
Cum afară se auzeau voci ruseşti, învăţătorul unde nu începu să latre; Nu după multă vreme, el era urmat de mai toţi românii din vagon; La un moment dat, aşa cum bine intuise învăţătorul, uşa vagonului se deschise brusc şi într-un slinos dreptunghi de lumină asiatică, putea fi văzută silueta comandantului sovietic; Furios peste măsură, bravul ofiţer întrebă răstit:
-Mă potăilor, acuşa ce dracu mai păţârăţ? Doar nu v-apucă turbarea?
-Tovarăşu căpitan, raportă în aceeaşi limbă rusă învăţătorul diplomat, fără pic de apă potabilă, deportaţii români vor turba cu toţii.
-Bine bă românu dracu, dar până acuşa câţi deportaţi turbară?
-Tovarăşe căpitan, dacă nu ne daţi apă vom turba cu toţii şi încă destul de curând; Să vă mai spun că turbarea n-ar fi pe placul comandantului care în lagăr vrea doar oameni buni de muncă?
-Bă idiotu dracu, întrebă îngrijorat căpitanul sovietic, n-oi fi şpionul trimis doar pentru a ne da în gât, c-o vrăjeală capitalistă?
-Nu tovarăşu căpitan, dar socotindu-mă spion, nu crezi că ar trebui să ajung viu în lagărul din Siberia? Păi fără apă nu voi muri?
-Tovarăş căpitan, raportă sergentul c-o voce de contrabas dezacordat în cine ştie ce accident, n-ar trebui să-l împuşcăm chiar acuşica pă şpionul care numai zâzanie bagă între românii împuţâţi?
-Coborâţi mai mai repede hârdău de apă, ordonă comandantul sovietic, după care furios plecă fără să ia în seamă otrava din vorbele bravului său gradat.
Ajutat de un flăcăiandru cam slăbuţ, străinul coborî hârdăul de apă; Ei tocmai se pregăteau să meargă la rampa de unde locomotiva se alimenta cu apă bine infestată când, unul dintre răcanii care deacum asigurau paza deportaţilor, ordonă c-o voce care se vroia cât mai severă cu putinţă:
-Băăă, ia lăsaţi-l jos; Vreau să văd dacă mai este apă în hârdău.
Ameninţaţi cu nişte arme pregătite să ucidă, românii lăsară hârdăul jos; Soldatul care dăduse mârşavul ordin, se desfăcu la pantaloni şi pentru aş arăta educaţia, cultura şi credinţa doar în Satana din infern, unde nu începu să urineze într-un hârdău şi aşa murdar peste măsură.
-Hai bă, pişaţâ-vă şi voi în gură de român; Ce mă boii dracu, întrebă rânjind soldatul ce părea născut dintr-o origine sănătoasă, pă voi nici pişarea nu vă mai trece?
Cum bolşevicii erau o apă şi un pământ, alţi câţiva soldaţi urinară în hârdăul românilor care nicicând şi niciunde nu cunoscuseră o mai mare batjocură; Din fericire însă, dacă într-o asemenea situaţie se mai poate vorbi de aşa ceva, căpitanul care între timp se întorsese pentru alte ordine, îi văzu pe deportaţii care miraţi stăteau lângă hârdău şi furios începu să urle mai abitir decât nebunul scăpat din cine ştie care balamuc:
-Bă români puturoşi, acuşa dă ce mama dracu nu vă duceţi la tulumba cu apă? Vorbiţ mă boii dracu, sau voi ştiţ doar să lătraţi ca nişte câni turbaţi?
-Da tovarăşu căpitan, raportă scârbit învăţător Victor Iorgovan, dar confundându-l cu privata de acasă, soldaţii urinară în hâdăul de apă.
-Şi ce măta zici că făcură soldaţii care-i bătură pă germani?
-Cum aţi auzit tovarăşu căpitan; Soldaţii s-au pişat în hârdău.
-Tovarăşu soldat, ce măsa în cur latră românul ăsta împuţât?
-Trăiţ tovarăşu căpitan, dar eu nu ştiu dă ce dracu mai latră.
-Mă boule, atunci cine dracu s-a pişat în hârdăul românilor?
-Nu s-a pişat nici pulea, dar românii minte dă înghiaţă apa.
-Bă român idiot, soldatul raportează cum că tu mă minţâşi.
-Este cum am spus tovarăşu căpitan şi dacă nu mă credeţi, întrebaţi şi alţi români, raportă cu oarece curaj, învăţătorul Iorgovan Victor.
-Nu-l credeţ tovarăşu căpitan; Vlăjganul este ăl mai împuţât dântre români, raportă poate ceva mai temător, soldatul sovietic.
-Soldat, ordonă furios peste măsură căpitanul Ţâvnov, dacă tu zici că minte toţi românii ăştea dobitoci, atunci ia o cană şi bea din apa ce mai rămasă pă fund; Acuşa înţălesăşi mă bou dracului?
-Am înţeles tovarăşu căpitan, dar acuşa nu mi-e sete.
-Bea mă bou dracu, urlă mai ceva decât un nebun căpitanul de cea mai odioasă speţă.
Neavând încotro, soldatul bău câteva înghiţituri din lichidul aflat pe fundul hârdăului şi nervos aruncă cana; Furios peste măsură, soldatul raportă căpitanului care-l privea strâmbându-se mirat:
-Păi tovarăşu căpitan, soldaţii se pişară în hârdău, doar ca să-şi bată joc dă nişte români care în războiu mondial al lumii, ne făcură numai rele şi belele.
-Sergent, tu unde măta în cur te pitişi? Raportează mă boule.
-Ordonaţ tovarăşu căpitan; Sunt acilea lângă dumneavoastră.
-Du-l la bulău pă soldatul imbecil şi mai dobitoc decât voi toţi.
-Am înţeles tovarăşu căpitan, raportă umil sergentul care încercând să dea dovadă de un zel rar întâlnit, execută ordinul căpitanului.
După plecarea comandantului, bravul sergent reveni la vagonul unde ajutat de acelaşi flăcău, învăţătorul încerca să cureţe hârdăul din care până şi cele mai însetate animale, ar fi refuzat să bea o apă atât de murdară; Furios peste măsură, gradatul unde nu începu să urle:
-Acu ce măta în cur faci bă românule, nu te duci să ei apă dă la tulumbă? Bă dobitocii dracu, doar n-oţi vrea să v-o care soldaţii.
-Mă duc tovarăşu sergent, raportă învăţătorul cu glas abia murmurat, dar să ştii că în valiză am ceva taman bun pentru un gradat ca tine.
-Bine bă, dar ce dracu-mi dai? Spune până nu te împuşc.
-Tovarăşu sergent, pentru un hârdău curat şi care să aibă capac, îţi dau un ceas clasa întâi; Ce zici, facem târgu sau vorbesc cu altcineva?
-Mă bou bălţat, dacă vrei să mă păcăleşti, să ştii că te-a luat mama dracu; Ai înţeles, sau poate vrei ca răcanii să te lămurească suplimentar?
-Se poate tovarăşu sergent? Ce dracu, doar sunt om de cuvânt.
-Atuncea veniţi după mine românilor împuţâţi, ordonă sever bravul sergent, după care făcând semn soldaţilor să-l urmeze, plecară în mare grabă, spre rampa de alimentare cu apă de baltă.
Românii din vagonul cinci, răsuflară uşuraţi doar când puşcăria pe roţi se puse în mişcare; Cel puţin deocamdată aveau apă de băut, dar şi un bărbat care avusese curajul de-a lătra între atâţia lupi sovietici; Ghicindu-le gândul, învăţătorul Victor Iorgovan declară:
-Soră Maria, astăzi românii programaţi pentru exterminare, n-au lătrat chiar de pomană.
-Victor, raportă doamna care nu găsea prea multe motive de bucurie, mi-am dat seama că doar tu ştii când să latri cu folos, dar trebuie să-ţi spun că prin asta n-ai făcut decât să prelungeşti pentru un timp, agonia care până la urmă îi va pierde şi pe oamenii care astăzi ţin morţiş să rămână români adevăraţi; Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar de aici până departe, drumu-i lung şi viaţa-i scurtă.
-Am înţeles soră Maria, dar pentru ce atâta suspiciune?
-Sunt doar prudentă învăţătorule şi nu cred că exagerez.
-Doamnă Maria Basarab, raportă învăţătorul cu glas abia şoptit, eu cred că Dumnezeu a dat viaţă omului doar pentru a se lupta cu demonul care mai mereu îl îndeamnă numai la rele; În locul meu, n-ai fi riscat fie şi pentru visul prin care să poţi continua lupta cu demonul despre care tocmai vorbeam, întrebă şi nu fără motiv trimisul providenţei?
-Victor, tu ai fost trimis doar pentru a mă judeca, sau pentru a mă salva de la moartea care fără să vrem, îşi va lua tainul carnal?
-Iată şi o întrebare tranşantă! Din păcate, bărbatul suspectat pentru cine ştie ce fărădelegi, sunt eu şi nu prea înţeleg din ce pricină.
-Nu ştiu cât îi de tranşantă banala mea întrebare, dar ceva mă face să cred că din cine ştie ce motiv, te simţi cu musca pe căciulă.
-Eu nu ştiu despre ce fel de muscă vorbeşti, dar nici nu vreau să crezi c-am năvălit doar pentru a face ordine într-o minte răvăşită.
-Domnule învăţător, raportă poate la fel de tranşant doamna Maria, eu doar în Dumnezeu am deplină încredere; Acum aţi înţeles?
-Este dreptul tău să mă suspectezi, dar cel puţin deocamdată nici nu te pot convinge de bunele mele intenţii; Soră Maria, nici acum n-ai înţeles?
-Învăţătorule, am înţeles că pe un asemenea întuneric, vorbele mele pot rătăci doar Dumnezeu ştie pe unde, încercă sora de front să aducă orece justificare, poate ceva mai convenabilă.
-Ştiu că lauda de sine nu miroase a bine, dar eu sunt răbdător şi perseverent.
Dincolo de liniştea care învăluia timpul, în vagon domnea o normalitate pe care sora Maria o socotea rubedenie cu resemnarea; Deportaţii, conştienţi de inutilitatea revoltei care cu siguranţă ar fi avut urmări tragice, păstrau gramul de energie care încă mai clocotea, doar pentru a continua lupta cu forţele răului, asta în cazul în care vor coborî vii din trenul groazei; Liniştea care de la vreme se aşternuse peste capetele bieţilor basarabeni, era brutal tulburată de o femeie care numai întâmplător avea culcuş lângă bărbatul împuşcat de un răcan nesăbuit.
-Mă fraţilor, eu cred că bietul om este mort dabinelea; Vă spun eu că muri sărac dă el, altfel di ce Doamne iartă-mă nu mai suflă diloc?
-Păi când Dumnezău muri fă Leano? Tu nu vezi că se uită la noi cu nişte ochi dă sticlă, întrebă o bătrână îmbrobodită c-o basma care după obicei şi respect ţărănesc, era înnodată sub bărbie?
-Da-i mort ţaţă Firu; Îţ spui eu lu matali, este mort dabinelea.
-Tu femeie, ordonă sora care deacum încerca să ajungă lângă bărbatul împuşcat de cine ştie ce călău, fii bună şi fă-mi puţin loc.
-Iaca treci, dar tu ce Dumnezeu vrei să faci unui mort, întrebă femeia în glasul cărea se putea citi agonia care destul de curând, avea să-i cuprindă pe mai toţi deportaţii care nu vor avea şansa de-a muri pe drumul care deacum ducea spre gulagul îngheţat?
-Ai dreptate femeie, raportă după o sumară examinare sora Maria, omul a scăpat de chin şi de tot ce poate fi mai rău în lumea asta plină de iesmeni haini şi de atâtea lichele politice.
-Sărac dă mama lui, îl compătimi o biată femeie, după care se prăbuşi lângă bărbatul care abia dacă scăpase de tot răul din lumea pământeană.
-Fă Leană, începu să se vaite bătrâna cu broboada legată sub bărbie, dar ce păţâşi maică? Ce-ai fă? Ţă rău, sau ce ţi s-a întâmplat?
-Nu mai plânge, încercă sora Maria s-o liniştească pe bătrâna care deacum se dădea de ceasul morţii, femeia nu-i decât leşinată; Victore, adu-mi te rog frumos, o cană cu apă şi puţin oţet.
-Maică, întrebă neâncrezătoare bătrânica, o să-şi mai revină?
-Cred că-şi va reveni, dar din păcate, nu va găsi aceeaşi lume habotnică şi de rea, întrebă sora care deacum nu ştia când şi la ce mai pot spera românii?
-Auzi maică, în blestemăţia asta dă trin, cam slabă nădejde.
-Da bunico, întrebă un tânăr care-şi avea sălaş în apropiere, dar lumea care astăzi este atât de rea, cu timpu nu crezi că se mai poate schimba?
-Ba da mă nepoate; Doar tinerii să mai tragă ceva nădejde dă la viaţa care-i atât de grea.
-Da bunico, raportă băiatul care stăpânit de un optimism incurabil se gândea la viitor, dar până când vor veni vremuri mai bune, trebuie să avem răbdarea care să ne treacă marea în America.
-Fie cum vrei flăcăule, dar să vie părintele Matei.
-Părinte, strigă şi nu fără motiv învăţătorul Victor Iorgovan, a murit un român.
-Asta-i rău fiule, răspunse părintele care întristat îşi făcea semnul crucii.
Cum legea pământului trebuia respectată, preot şi învăţător ocoliră mormanele de carne vie şi îndureraţi ajungeau la bărbatul care abia dacă murise; Aruncaţi pe platforma vagonului de transport animale, românii ascultau în tăcere ruga către bunul Dumnezeu şi nu întâmplător aveau convingerea că doar credinţa creştin-ortodoxă le putea oferi grăuntele de speranţă într-o libertate care la vremea deportărilor staliniste, era pe cât de iluzorie pe atât de îndepărtată; Terminându-şi slujba, părintele Matei îşi făcu semnul crucii şi cu glas abia şoptit, se rugă la Cel de Sus:
-Dumnezeu să-l ierte şi pentru vecie să-l aibă în paza Lui.
-Părinte, îşi dădu cu părerea femeia care abia dacă-şi revenise din leşin, eu cred că Dumnezău ne-a cam uitat, altfel nu ne lăsă la cheremu tovarăşilor care dându-şi în petic, acu-şi bat joc dă noi.
-Taică, eu cred că te înşeli; Aşa cum bine cred că ştii, atotputernicul Dumnezeu n-a uitat pe nimeni dintre creştinii care temători, se roagă pentru izbăvirea sufletelor şi iertarea păcatelor care în viaţa pământeană, au fost săvârşite cu gândul, cu vorba, sau cu fapta.
-Da părinte, insistă şi nu fără motiv biata femeie, dar Dumnezeu doar de sufletul omului este interesat? De ce ne lasă să ne chinuim şi nu ne fereşte dă răul care ne paşte la colţ de istorie?
-Taică, în bezna care te înconjoară, ochii mei nu te pot zări, raportă motivat preotul Matei.
-Mă femeie, la asemenea întrebări numai Dumnezeu ar putea să-ţi răspundă; Oameni buni, se întrebă la rându-i doamna Maria, suntem noi aşa de apropiaţi faţă de Dumnezeu, încât să-i cerem socoteală? Ştiu că toţi creştinii sunt fiii Lui, dar asta nu înseamnă că deacum îi sunt judecători.
-Da soră, dar nici noi n-avem dreptul la asemenea întrebări.
-Victore, eu nici măcar nu m-am adresat cuiva anume; Nu ştiu de ce domnule învăţător, dar mai înainte de-a trece poarta veşniciei, Dumnezeu îl va mântui pe fiecare candidat la moarte.
-Aşa-i cum zici, predică cu aceeaşi fermă convingere preotul Matei, numai că Dumnezeu vine doar la rugămintea celui care prin suflet şi conştiinţă, a reuşit să se libereze de patima demonilor.
-Da părinte Matei, dar când fiul este nevolnic şi nu mai poate lupta cu el însuşi, cine să-l mai libereze de un demon cu chip zâmbitor?
-Taică, puterea stă în credinţa creştină şi în voinţa omului.
-Atunci ateii care n-au credinţă, care n-au biserică, care n-au nimic sfânt, vor rămâne pentru totdeauna robi la Satana? Văzându-se stăpân absolut peste atâtea suflete înrobite, nu credeţi că într-o asemenea situaţie, nevrednicul demon va îndemna numai la rele şi belele?
-Da taică, predică părintele Matei, după doar câteva clipe de chibzuinţă creştină, dar în lumea pământeană nimic nu este veşnic; Poate că-n viitorul mai mult ori mai puţin îndepărtat, tovarăşii vor deschide ochii şi îndemnaţi de o vădită neputinţă, vor reveni la bunul Dumnezeu.
-Am înţeles părinte, întrebă c-o vădită îngrijorare doamna Maria, dar judecând după această perspectivă nu prea optimistă, noi va trebui să fim toată viaţa, sclavii caghebeului sovietic?
-Nu vreau să ne facem cine ştie ce speranţe, dar din păcate, trebuie să treacă multă vreme până când, siliţi de împrejurări internaţionale, comuniştii vor fi obligaţi să ofere un gram de libertate.
-Aveţi dreptate părinte Matei, dar numai celor care până atunci vor reuşi să supravieţuiască infernului pe care astăzi îl trăim cu toţii.
-Nu ştiu dacă vom ajunge până acolo, dar va trebui să naştem viaţă chiar şi în sclavia pe care bolşevicii nici măcar nu se gândesc s-o abolească.
-În ceeace mă priveşte eu v-am înţeles părinte Matei, dar pentru această nobilă misiune, sunt necesare perechi sănătoase la trup şi la minte.
-Da mă fata taichii, dar nici pentru apostoli n-a fost mai uşor.
Mulţumindu-se cu răspunsul care n-aducea nici-o clarificare, doamna Maria plecă la culcuşul unde fetiţa o aştepta înfrigurată.
Privit din viitorul apropiat, timpul aluneca discret peste românii care prin hotărârea celui mai nemilos destin, călătoreau clandestin cu vagonul cinci; În timp ce bolşevicii alergau bezmetici spre iadul pe care nici măcar demonii nu-l puteau concepe, deportaţii basarabeni tăceau; Roţile puşcăriei care în amintirea supravieţuitorilor dăinuie sub numele de trenul groazei, fredonau aceeaşi metalică melodie; Era doar simfonia pe care românii o suportau c-un stoicism pentru care tovarăşii comunişti ar fi putut să-i invidieze, doar dacă propaganda bolşevică nu i-ar fi orbit, presărându-le în ochi, sare şi foarte multă ură proletară; Şi uite aşa mai trecu o noapte de groază şi chin; Nemaiputând suporta durerile care deacum îi cuprinsese întreg trupul, Marişica Macavei unde nu începu să se vaite cu disperarea omului care neputincios, ajunge la capătul răbdării:
-Mă doareee; Mă oameni buni, mă doare rău burtaaa.
-Ce dracu fă muere, iar te prinsă durerea dă burtă, întrebă bărbatul care din cauza capului cât un dovleac dolofan, i se spunea căpăţânosu?
-Burta mă omule; Eu crez că-mi veni sorocu şi daia mă doare.
-Fă muere proastă, dar ce morţii măti faci? Păi bine fă nebuna dracu, nu mai aveai vro două luni până când să-l naşti şi păsta micu?
-Taşi mă omule dân gură, raportă femeia cuprinsă de durerile facerii; Mai bini roag-o pi sora Maria ca să vie pân aşi la mini; Mă bolândule, tu n-auzi şe spui eu aşilea, or vrei să mă vezi moartă?
-Fă muere nătângă şi proastă, se oţărî Căpăţânosu în timp ce încerca să se ridice în picioare, d-apăi cum dracu să naşti în vagon?
-Păi dacă nu-n vagon, atunci unde vrei să nască biata femeie?
-Da doamnă Maria, dar taman acilea în vagonul ăsta dă boi?
-Păi dacă în vagon ia venit sorocu, ce Dumnezeu vrei să facă? Mântuitorul Iisus Cristos nu s-a născut într-o iesle, argumentă doamna Maria cu poate cel mai sfânt exemplu, după care, la lumina unei lumânări, se aplecă asupra femeii care deacum era stăpânită de durerile facerii?
Cu mare greutate Marişica Macavei născu o fetiţă pe care doamna Maria o înfăşură în câteva cârpe şi o aşeză lângă biata mamă; După ce mai privi câteva clipe la femeia care după atâta efort şi durere adormise buştean, moaşa de ocazie reveni la culcuşul unde în grija învăţătorului Iorgovan, îşi lăsase fetiţa; Furioasă peste măsură, întrebă:
-Victore, tu chiar nu mai auzi, sau faci pe mortu în păpuşoi?
-Te aud doamnă, dar cum Ioana doarme, vorbeşte mai încet.
-Bine că poate să doarmă, dar cum Dumnezeu de-a reuşit?
-Măcar de fată să fie ceva mai bine, dar tu ce Dumnezeu faci în miez de noapte? De ce dracu nu vrei să aţipeşti, fie şi numai câteva ceasuri?
-Am să încerc Victore dragă, dar din păcate biata femeie…,
-Păi ce s-a întâmplat? N-a reuşit să nască?
-A născut sărmana, dar din nefericire, fetiţa este moartă.
-Păi ce Dumnezeu s-a întâmplat soră Maria? Cum adică…,
-Din păcate, fetiţa s-a născut moartă, dar bine că a scăpat cu viaţă biata mămică; Ce să facem domnule învăţător, nu toţi copiii se nasc vii!
-Şi acum ce Dumnezeu face? Ea nu ştie că fetiţa este moartă?
-Nu ştie, dar când se va trezi din somn, o să afle trista veste.
-Am înţeles soră, dar nu crezi că i-ar trebui ceva de calmare?
-Din păcate n-am aşa ceva, dar vom vedea mai târziu; Acum mă simt obosită şi măcar câteva ceasuri pă care tovarăşii nu le-au confiscat, dacă aş putea să aţipesc.
-Soră Maria, câtă vreme stau de planton, poţi dormi fără grijă.
-Victor, raportă sora Maria, în timp ce mirată privea la bărbatul care fusese trimis cu un scop anume, eu cred că mai degrabă eşti un chipeş ofiţer, nu prea bine deghizat în haine de învăţător.
Liniştea care cuprinsese vagonul de transport animale, se prelungi până spre seară; Trezindu-se din somnul ce nu părea să vindece durerea, Marişica unde nu începu să strige:
-Unde-i copilaşu meu? Tu Macavei, cine mi-o luat copiluuu?
-Taci dân gură muere proastă şi mai dormi oleacă, ameninţă bărbatul care la fel ca-n alte dăţi, încerca să-şi liniştească nevasta.
-Ce făcuşi mă omule? Dă ce luaşi copilu dă lângă mineee?
-Nu vreţi să veniţi pânaşilea? Hai şi veniţi doamnă Maria, strigă Macavei, la sora care deacum zadarnic încerca să doarmă?
-Sunt aici mă omule şi nu mai urla ca un nebun, ordonă sora Maria, după care se aplecă asupra pacientei care neputând să treacă dincolo de poartă, deacum se zbătea zadarnic între viaţă şi moarte.
-Copiluuu, vreau copilaşul meuuu; Unde-i copiluuu?
-Stai liniştită femeie şi nu te mai zvârcoli de pomană.
Să fi devenit vocea doamnei Maria mai puţin fermă din pricina neputinţei în faţa providenţei care mai mult ca niciodată năştea durere şi atâta suferinţă? Ştim doar că în acele condiţii draconice, neputinţa o făcea să sufere, dar să şi acuze, uneori pe drept, alteori pe nedrept; Mai mereu se lupta cu propriile convingeri şi cu nici-un chip nu vroia să lase privirilor indiscrete starea deprimantă prin care trecea împreună cu deportaţii care deacum ţineau morţiş să fie liberi şi pe cât posibil puţin mai fericiţi; Doar învăţătorul trimis doar Dumnezeu ştie de cine, părea să fie înger păzitor; El pătrunsese taina sufletului său, dar ca un adevărat cavaler, încerca în momentele de un dramatism fără seamăn, să-i inspire încredere şi cât mai mult curaj; Cine să fie bărbatul care-i apără pe deportaţii basarabeni, se întreba şi nu fără motiv doamna Maria? Oare cine-l cunoaşte cu adevărat? Singura persoană care-l cunoştea pe învăţător Victor Iorgovan, era părintele Iliaş Matei, dar se pare că între cei doi bărbaţi exista o înţelegere de care cel puţin deocamdată, nu trebuia să ştie nimeni; Are şi acest om povestea lui, aşa cum toată lumea îşi are povestea ei, gândea doamna şi nu fără motiv Maria; Cum şi Marişica Ste Macavei făcea parte din lumea poveştilor care-i cuprindea fără deosebire pe mai toţi românii din trenul groazei, drept şi cintit ar fi să vedem cine era femeia care din păcate născuse o fetiţă moartă; În noaptea care abia dacă se lăsase, biata femeie căzu pradă unui vis care fără aprobare sovietică, o ducea într-un trecut îndepărtat şi liniştit; Pe atunci era liberă şi nemăritată.

*****

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (3) – Trenul groazei (1)

Comentarii închise.