Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (4) – Trenul groazei (2)

de Florin Bădican | Martie 4, 2010

INFERNUL ROŞU VOL. II LACRIMI AMARE
TREBLINKA

TRENUL GROAZEI 2

*****

Părea să fie tânără şi frumoasă; La vremea când bolşevicii stăteau cuminţi, fiind modestă într-ale spiritului, Marişica se afla pe un tăpşan situat în capătul unui lan de porumb şi visătoare păştea vaca; Soarele abia dacă uscase roua de pe iarba pe care biata văcuţă o păştea cu multă poftă când, domnişoara Marişica se auzi strigată de un flăcău care după moda timpului, era îmbrăcat în iţari de culoare albă şi strânşi bine pe picior:
-Marişică, dar şe Dumnezău faşi cu vaca şeia? Nu împunge?
-Di şe mă, răspunse fata, în timp ce zâmbea provacator pentru flăcăiaşul care deacum încerca să se apropie? Păi tu nu vezi c-o pasc pi Joiana?
-Asta văz eu Marişico, dar pă mini nu Joiana mă interesează.
-Atunşea şe te interesează mă flăcău frumuşăl, întrebă şi nu fără motiv domnişoara Marişica.
-Păi tu mă interesezi Marişică frumoasă, raportă flăcăul care deacum zâmbea promiţător, după care făcându-şi oarece curaj, o prinse de mâna-i slobodă.
Domnişoara slobozi funia petrecută peste coarnele văcuţei şi împinsă de o pornire firească, se cuibări la pieptul flăcăului care văzându-se încurajat căzu pradă plăcerilor trupeşti; Cu toată ceaţa în care biata femeie începuse să plutească, îl văzu pe flăcăul care deacum zăcea înjunghiat de cuţitul bărbatului care simţindu-se atras de mirajul pământului şel bun, o vroia de nevastă cu orice preţ; Nu ti teme Marişică, încerca zadarnic Macavei s-o liniştească pe femeia care plângea mai tot timpu, că-l înţăpai doar oleacă; Eu nu vrusăi dăcât să-l sperii şi să nu să mai ţâe toată zâua bună zâua, numai după funduleţu care-mi plaşi şel mai mult; Îndemnată de părinţi, dar şi de neamurile dinspre mamă, Marişica nu avuse încotro şi îl urmă pe Macavei, chiar dacă o bună bucată de vreme, biata femeie a continuat să vadă sângele care se scurgea din trupul flăcăului înjunghiat de criminal; Cum omul nu moare atunci când vrea din numai Dumnezeu ştie ce motiv, Marişica se trezi în muzica roţilor de tren; Era cântecul care deacum părea a nu se mai sfârşi; Când deschise ochii, văzu chipul îngândurat al bărbatului care îngrijorat se întreba: Va trăi muerea mea, sau voi rămâne singur pentru totdeauna? Nemaiputând răbda teroarea amintirilor, Marişica Ste Macavei, începu să strige c-o voce prin care încerca să acuze destinul hărăzit:
-Doamne, da şe roşu era sânjili cari să scurgea din bietul om! Uite mă, îl visai cum si zbătea în iarbă după şe-l tăiaşi cu şel cuţât blestemat; Mai ţâi minte Macavei, or şi acuşa mai faci pă niznaiu cu mini care cum bini vezi, sunt c-un pişor în groapa pi care nici măcar n-ai cu şe s-o plăteşti?
-Fă muere proastă, tu aiurezi şi nici că prişep di şe dracu.
-Ascultă Macavei, acuză femeia care deacum privea spre mormânt, acuşa când mai e niţăl şi mă voi duşe în şea lume, vreau să-ţi zic că tu l-ai omorât dijeaba pe flăcău şela; Mă om rău şe eşti, să ştii că în toată vremea dân urmă, eu doar pă el l-am ţânut de drag.
-Bine fă neghioaba dracu, dacă după atâta vreme, tot la cai verzi pe pereţi ţă capu tău prost, înseamnă c-am trăit c-o ţărancă nebună.
-Macavei, interveni o bătrână care-şi avea sălaşul în apropiere, nu minte Marişica şe mai are niţăl şi merge la Dumnezeu; Acuşa nu că zic, dar că tu l-ai junghiat pă Iliuţă, ştie tot satul Basarabi.
-Prostii babo, iar tot ce zici tu este doar minciuni cu care vrei să mă înfunzi taman acuşica la bătrâneţe; Ce dracu rău ţi-am făcut mă babă bătrână şi dă ce nu-ţi vezi dă treaba ta, întrebă disperat criminalul rămas nepedepsit?
-Mă Căpăţânosule, interveni motivat un ţăran din apropiere, pentru crima pă care-o făcuşi mai dămult, nu trebui să te înfunde nimeni; Aşa cum bine se vede, tovarăşii bolşăvici ne condamnară pă toţi la cine ştie câtă temniţă comunistă, chiar dacă suntem ori nu suntem vinovaţi di câte şeva.
-Eu cred că trinul va prostit pă toţi, iar Marişica este prima.
-Macavei, insită bătrâna care nu se da bătută chiar atât de uşor, tu lasă-ţi muerea în paşe; Nu dalşeva, dar n-o poţi abate di la drumu pi care doar Dumnezău o îndeamnă să meargă fără ocolişuri.
-Mamaeee, matali eşti mamae? Ia hai şi spuni două vorbi.
-Eu sunt Marişică, dar ti mai doari burta? Acu di şe nu spui?
-Cine-mi luă fetiţa şi-o dădu la vârcolaci? Or s-o mânşe di vie.
-Nimeni Marişică, fetiţa este lângă tine! Tu chiar nu mai vezi?
-Păi atunşea di şe dracu nu vre să vorbească cu mini? Di şe nu plânji fata mea, dacă vârcolaşii n-o mâncară friptă? Nu te supăra mamae, dar eu crez că fetiţa mea este în burta vârcolaşilor.
-Marişică, ia mai dă-l încolo dă vârcolac, cu burta lui cu tot; Mă femeie, fetiţa ta doarme aşa di frumos, că nimeni n-ar îndrăzni s-o mai trizască.
-Dacă nu mă minţi, atunşea şeri di la sora Maria, un nasture din ăla albu; Nu dalşeva mamae, dar vreau să dorm lângă fetiţa mea.
-Fă muere, începu Macavei să se văicărească doar pentru a câştiga o cât de mică înţelegere din partea consătenilor care cu siguranţă cunoşteau adevărul despre crima comisă pentru pământ şi bani, nu care cumva s-o mierleşti şi să mă laşi însingurat pântre străini.
Sângele care izvora fără încetare din trupul flăcăului asasinat de Macavei, acoperi ochii bietei Marişica; Dincolo de perdeaua înroşită, odiosul criminal nu mai văzu nimic; Speriat, sări în picioare şi după atât amar de vreme recunoscu: Mă fraţilor, să ştiţi că eu l-am omorât pă Iliuţă dân motivu c-o iubeam ca un nebun pi domnişoara Marişica; Strigătul criminalului de odinioară se stinse repede, dar ca un blestem rămase glasul roţilor care cântau aceeaşi metalică melodie; Din păcate, acesta era cadoul făcut de comuniştii siovietici, într-o vreme când nici măcar moartea nu mai venea fără şpagă sau cine ştie ce danie; Deportaţii abia dacă mai trăgeau nădejde când, pentru a face loc vocilor de limba rusă şi zăngănitului de arme, glasul roţilor de tren, începu a se stinge; Egzasperaţi, sărmanii români se năpustiră la uşa vagonului şi cerură îndurare soldaţilor care-l alungaseră pe Dumnezeu din suflet şi conştiinţă; Când într-un târziu uşa se deschise şi întregul vagon era inundat de lumina pe care niciodată ruşii cei răi n-au reuşit să pună bir, bucuria basarabenilor întrecu orice închipuire; Văzând cum se bucurau, soldaţii sovietici se retraseră câţiva paşi; În acele clipe dramatice, răcanii tătucului mai credeau că românii sunt doar nişte nebuni pe care regimul de la Moscova încercase şi într-o bună măsură reuşise să-i cloneze în poate cele mai precare condiţii; Nu ştiu, dar mă întreb: Să fie doar o clauză în contractul vânzării de la Yalta?
-Mă copii, interveni rugătoare o bătrână, dăcât să ne mai chinuiţi atâta în trinu ăsta nenorocit, mai bine puşcaţi-ne şi termenaţi treaba.
-Taci din gură babă-cloanţă, ordonă sergentul, în timp ce privea cu scârbă la românii care fără ordin caghebist, respirau aer sovietic.
-Faşeţ cum vreţ maică, dar pân la urmă păcatul o să vă pască.
-Fă babă bătrână, ameninţă sergentul care deacum părea indignat de obrăznicia bunicuţei, mai taci dracu dân gură şi nu mai da dân clanţă.
Bătrâna mai dădu să spună ceva, dar învăţătorul Victor Iorgovan o trase de mână, obligând-o să plece din faţa călăului sovietic.
-Bă românilor, ordonă sergentul care deacum scăpase de babă, după ce vă şchimbaţi hârdăul dă apă şi păl de căcat, o să primiţi mâncare pentru cinci zile; Aţi înţeles mă burghejii dracu?
-Am înţeles tovarăşe sergent, raportă în limba rusă învăţătorul Victor Iorgovan, dar mai întâi de toate, trebuie să ne îngropăm morţii.
-Da mă burghejilor, dar pă mine nu morţii mă interesează.
-Dar ofiţerii nu sunt interesaţi ca noi să ajungem vii în Siberia? Cu trei morţi în grajdul pe roţi sovietice, nu ştiu câţi români vor supravieţui în cinci zile de mers; Acum ai înţeles tovarăşu sergent?
-Bine mă boii dracului, dar câţi morţi muriră, întrebă şi nu fără motiv căpitanul care asemenea stafiilor apăruse ca din senin în spatele soldaţilor?
-Nu vă supăraţi tovarăşu ofiţer, raportă învăţătorul care abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, dar deocamdată avem un bărbat, o femeie şi un bebeluş.
-Cum dracu bă românule, în vagonu cinci este numa trei morţi?
-Nu-i credeţ tovarăşu comandant, românii este nişte oameni care minte dă înghiaţă apa.
-Nu vă minte nimeni tovarăşe comandant; În această dimineaţă avem doar trei morţi în doar trei zile; Iată un tribut pe care românii nu l-au plătit nici pe vremea otomanilor.
-Mă doare pă mine în cur dă tributu pă care-l cumpărarăţi dă la oţomani, dar gata cu vorba: Aruncaţi-i mai repede din vagon; Nu dalceva, dar n-am timp şi nici nu pot să stau după curu vostru.
-Am înţeles tovarăşu ofiţer, numai că morţii trebuie îngropaţi.
C-o vădită stângere de inimă, deportaţii coborâră morţii şi cu respectul datorat Domnului care înţelege şi iartă păcatele lumeşti, îi aşezară la picioarele comandantului sovietic.
-Bă românii dracu ce sunteţ, ăştea este numa morţii voştri?
-Sunt doar românii care au murit în ultimele trei zile tovarăşu căpitan; Din păcate însă, fiecare deportat este mort pe jumătate, sau poate chiar mai mult.
-Da bă românule, ordonă bolşevicul cu aceeaşi voce aspră, dar pă mine mă interesează numai morţii care nu să mai mişcă dăloc; Acuşica înţelesăşi?
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu comandant, doar vorbim aceeaşi limbă rusă, raportă învăţătorul Iorgovan, în timp ce nervos îi făcea semn doamnei Maria să tacă din gură; Un lucru vreau să vă mai rog tovarăşu ofiţer, continuă şi nu fără motiv, presupusul învăţător.
-Bine mă burghezu dracu, dar care este lucru manual?
-Să ne lăsaţi să-i mormântăm; Doar creştini suntem cu toţii!
-Bă românule, creştină-i măta care te-a fătat; Cristosul vostru n-are ce dracu căta la comunişti, oricât ar fi dă jmecher şi dă dibaci întrale cuvântului mincinos; Acuşa pricepuşi?
-Tovarăşe căpitan, raportă mândru de o asemenea idee bravul sergent, dă unde dracu ştim noi că morţii românilor este morţi cu adăvărat?
-Bă sărgent, ordonă căpitanul care deacum încerca să aprecieze spiritul de observaţie, să ştii că nu eşti prost dăgeaba; Cred că taman daia…,
-Taman dă ce tovarăşu căpitan? Păi aşa cum vedeţi şi dumneavoastră, doar un sărgent ca mine putea să se gândească la o înşelătorie dân partea românilor împuţâţi.
-Bravo sărgent, dar ca să mă convingi, ordonă soldaţilor ce şade cu gura căscată, să-i înţăpe cu baioneta în cur; Nu dalceva, dar în caz că nu este morţi, va începe să urle ca nişte boi bălţaţi.
-Nu te supăra Victore, dar cu morţii ce dracu vor să facă?
-Imaginează-ţi soră Maria; Vor să-i verifice cât sunt de morţi.
-Da Victor dragă, dar numai unu ca tine poate sta liniştit, raportă sora care nemaiputând să-şi stăpânească furia, sări din vagonul cinci.
-Fă muere proastă, dar tu ce măta-n cur faci, ameninţă ofiţerul care pentru aş dovedi barbaria, smulse arma din mâna unui răcan şi cu vârful baionetei, începu să înţepe morţii românilor?
Cum morţii suportau în tăcere barbaria de care doar nişte bolşevici erau în stare, comandantul începu să urle mai abitir decât un nebun scăpat din cine ştie care balamuc:
-Luaţi-i dacilea şi îngropaţi-i mai repede; Aţi înţeles bă românilor idioţi şi tâmpiţi?
Câţiva români care abia dacă se mai puteau ţine pe picioare, ridicară cadavrele învineţite şi escortaţi de grupa comandată de acelaşi brav sergent, o apucară pe cărarea care ducea spre liziera unei păduri; Cum gradatul se temea de farsele care puteau fi opera deportaţilor basarabeni, sergentul ordonă cu aceeaşi voce aspră:
-Atenţiune, stai; Mă burghejii dracu, voi nu auzârăţ ordinu?
-Am înţeles tovarăşu sergent, raportă învăţătorul care nu fără motiv se aştepta doar la răutăţi din partea bolşevicilor, dar nu-i putem îngropa în mijlocul câmpului.
-Da bă românule, dar dă ce pizda măti nu-i poţi îngropa? Tu vrei în pădure, doar ca să le ţină copacii umbră, sau poate gându te îndeamnă s-o tuleşti mai uşor?
-Doar un nebun se lasă împuşcat tovarăşu sergent; Cum noi nu avem încotro, trebuie să facem gropile, chiar în mijlocul câmpului.
-Bine bă românule, ordonă sergentul în timp ce încruntat privea la deportaţii care nu-i dădeau nici-o atenţie, dar până când nu stricaţ aeru sovietic, faceţ o groapă mai mare şi băgaţi-i în pământ.
Neavând de ales, bieţii români începură să sape groapa mai mare, dar din păcate nu apucară s-o adâncească prea mult; Cuprins de turbare, sergentul începu să urle, asemenea nebunilor:
-Gata bă românii dracu, ajunge cât săparăţ; Acuşa băgaţâ-i mai repede în groapă; Doar n-o să stau toată zâua, după nişte morţi împuţâţi.
Sub ameninţarea armelor care deacum erau pregătite pentru tragere, groparii aşezară cele trei cadavre în groapa neterminată şi vădit îndureraţi, acoperiră cu pământ trupurile care din fericire nu mai simţeau nici măcar o fărâmă din răutatea bolşevică.
-Gata bă, ordonă sergentul ridicându-se în picioare; Ajunge cât pământ le pusărăţ în cap.
-Doar o singură cruce tovarăşu sergent; Una pentru trei morţi.
-Marş în front român împuţit, ordonă sergentul Fricozov, pentru ca mai apoi, soldaţii sovietici să-i îndemne cu vârful baionetei.
Pentru ca mulţumirea să-i fie cât mai deplină, bravul sergent se urcă pe mormântul românilor; Rânjind mai ceva decât un nebun calificat la locul de muncă, gradatul începu să urineze; Învăţătorul tocmai privea cu stupoare la sergentul care deacum pângărea mormântul confraţilor întru credinţă şi simţire când, un răcan care după vorbă şi bun simţ era botezat de comunişti, ordonă sever:
-Bă idioţii dracu, înainte marş! Aşa cum bine văzurăţ, tovarărăşu sărgent le dădu să bea oleacă de pişat sovietic şi morţilor care muriră ca nişte proşti ce este ei.
Cum morţii îşi găsiseră căsuţa de veci şi păreau a fi împăcaţi, groparii se urcară în vagonul de transport animale; Mulţumiţi, soldaţii trântiră uşa şi-i arestară pentru o vreme; Învăţătorul Iorgovan abia dacă se aşezase în culcuşu său de paie când, clocotind de furie, doamna Maria întrebă:
-Iartă-mă Victore, dar unde dracu i-aţi îngropat?
-Nu prea departe; Undeva în câmp, dar din păcate, sergentul care lasă impresia unui bolşevic neisprăvit, nu ne-a lăsat să punem nici măcar o cruce; Ce mai dobitoc!
-Un mare îmbecil, dar bine că măcar i-aţi băgat în pământ.
-Întradevăr soră Maria, dar cred că era mai bine să nu mă duc.
-De ce Victore? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?
-Soră, fără hrană şi mai cu seamă fără apă, vom muri cu toţii.
-Ba n-o să murim; Aşa cum ne-ai învăţat, după plecarea voastră, eu şi alţi câţiva deportaţi am început să lătrăm la căpitanul care după atâta şcoală, tocmai încerca să ne ocărască.
-Bine soră Maria, dar ce prostii mai debita bravul ofiţer?
-Începând să se teamă de urletele noastre disperate, ofiţerul a ordonat să ni se aducă hrană şi apă, pentru încă cinci zile de calvar.
-Şi tu crezi că în cinci zile se va termina infernul sovietic?
-Dacă nu ştii tu care-i cunoşti atât de bine, eu de unde Dumnezeu vrei să ştiu când şi cum se va sfârşi calvarul care abia dacă a început?
-Soră Maria, raportă învăţătorul care îngrijorat se gândea la viitor, tot ce ştiu este că pentru a ne întoarce acasă, va trebui să supravieţuim cu orice preţ; Doamnă, noi asta trebuie să înţelegem.
-Bine Victore dragă, dar cine crezi că se face vinovat de mutaţiile demonilor?
-Cum cine soră? Toată harababura este pusă la cale de tătuca şi făptuită de nişte gunoaie rupte din societatea care construeşte de zor comunismul ce se vrea multilateral dezvoltat.
-Dom învăţător, raportă o femeie care-i tot blestema pe bolşevici, să ştiţi că nişte nemernici dă soldaţi, nu ne dădură hârdăul dă rahat.
-Aşa-i domnule învăţător, începu să strige din întunericul vagonului de transport animale, un bărbat furios; Unul dintre ei chiar ne spuse: Bă românilor, voi sunteţi aşa d-ai dracu, că nu meritaţi nici măcar un hârdău; Păi atuncea noi unde să ne mai facem nevoili, l-am mai întrebat eu pă răcanul care nu mai avea mult şi era gata să ne împuşte? Bă românilor împuţâţi, răspunsă bolşăvicul care se apropiase dă uşa vagonului, voi căcaţâvă în nădragi.
-Mă fraţilor, eu zic să nu ne facem nevoia chiar în pantaloni.
-Dacă nici aşe, nici aşe, apăi cum să faşem domle învăţător?
-Are cineva vreun cuţit mai zdravăn, sau poate o toporişcă?
-Doamne fereşte învăţătorule, răspunse speriată femeia care blestema de zor, dar şe dracu aveţ dă gând să faşeţ cu aşa daravelă?
-Mă femeie, aş vrea să fac o gaură în podeaua vagonului.
-Cum aşe dom învăţător? Păi şe dracu să faşem c-o gaură în podeaua dă scândură?
-Măi oameni buni, undeva într-un colţ al vagonului vom face o gaură mai mare, iar între două cuie vom întinde o cârpă, doar ca să nu ne ruşinăm prea tare; Acuşa înţelesărăţi la ce-i bună gaura?
-Asta-i tare bini, se declară de acord femeia care deacum blestema de mama focului.
-Ia mai taşi dân gură fă muere; Doar ştie dom învăţător şe faşe, admonestă un bătrân ce părea să aibă mai multă încredere în bărbatul venit din ordinul căpitanului Mihai, decât în consăteni.
Se înoptase când trenul porni c-o viteză de melc infirm spre inima Siberiei; În încercarea de a scurta cât mai mult drumul până la oprirea următoare, deportaţii basarabeni se împăcară cu ritmul asigurat de simfonia roţilor de tren şi adormiră imediat; Unii moldoveni aveau chiar puterea de-a se visa în curtea casei; Erau tineri şi mai fericiţi ca niciodată; Fără teama de-a greşi, se putea spune că somnul şi visele erau în trenul groazei, singura libertate pe care românii şi-o mai puteau permite; În drumul spre gulagul creat şi păzit cu străşnicie de bolşevicii sovietici, deportaţii care de la o vreme urmau un ritual de care puţine fiinţe create doar de bunul Dumnezeu pe acest pământ erau în stare, se sculau, mâncau şi se culcau; Ajunseseră nişte automate care deacum se aflau la ordinul soldaţilor sovietici; Dar automatele vorbitoare ştiau de marea vânzare de la Yalta? Un singur om din grupul românilor care călătoreau cu trenul groazei spre gulagul îngheţat din Siberia de Nord, ştia adevărul despre tranzacţia cu suflete umane; Era o tranzacţie în urma cărea tătucul de la Kremlin primea într-o nedreaptă compensaţie, dreptul de-a hotărî destinul românilor din Basarabia; Era mai bine dacă deportaţii basarabeni ştiau pentru câţi ani fuseseră vânduţi? Nu cumva neştiinţa lor lăsa speranţa să rodească şi încerca să-i ţină în viaţă până când bunul Dumnezeu îi va lua la El? Pentru învăţătorul despre care ne rezervăm dreptul de-a spune mai multe în paginile următoare, era limpede că românii şi din păcate nu numai ei, fuseseră câştigaţi la ruleta de la Yalta, pentru o lungă perioadă de timp; Învăţătorul Victor Iorgovan, rămăsese de bună voie şi nesilit de nimeni printre deportaţii din satul Basarabi, sau primise un ordin anume? Deşi-l suspectase din capu locului, sora Maria îl plăcea ca bărbat; Fără ca cineva să-i spună, simţurile de femeie îi arătau că învăţătorul Victor Iorgovan era de aceeaşi parte a baricadei cu cei năpăstuiţi; Avea chiar senzaţia că acel bărbat chipeş, dar şi cu oarece dotare intelectuală, venise la nunta familiei Savu, doar pentru ea; La multe se gândea doamna Maria în timp ce numeroase trenuri continuau să ducă peste două continente, sate şi oraşe întregi; Pare de necrezut, dar în locul românilor deportaţi, politrucii comunişti încercau să înregimenteze tot felu de putregaiuri, nişte nimicuri care deacum vedeau în Kremlin centrul mondial al puterii; Românii din satul Basarabi încă mai sperau că în cele din urmă vor coborî din trenul groazei şi într-un târziu vor ajunge în iadul care le fusese hărăzit, de acelaşi tătuc nemilos; Erau printre ei şi câţiva pribegi care nu mai sperau să coboare vii din puşcăria pe roţi; Poate tocmai de aceea bătrânul Savu se ridică în capul oaselor şi disperat, încercă să se facă auzit de mai toţi ţăranii satului Basarabi:
-Mă fraţilor întru credinţă şi naţie română, să ştiţi că c-un tren care merge şi parcă nu se mai opreşte niciodată, nici că vom ajunge undeva.
-Tată socru, păi mata crezi că ruşii este nişte nebuni care să ne plimbe gratis printr-un imperiu care sfârşeşte taman la japonezi?
-Nu ştiu unde dracu să sfârşeşte, răspunse bătrânul nelăsându-se convins, dar să nu uităm că şi Napolion al franţujilor încercă marea cu deştu şi aşa cum scrie la istorie, împăratul care alerga după rusnaci doar ca să-i prinză şi să le facă de petrecanie, unde nu să întoarsă mort dă foame şi cu coada între picioare; Vedeţi, nu-i chiar atât dă simplu.
-Ce bine ar fi să ne întoarcem şi noi cu coada între picioare, interveni dezamăgit, un ţăran care îşi avea culcuş lângă bătânul care în urmă cu doar câteva zile, fusese socru mare!
-Păi tată socru, în timp ce împăratul dăspre care spui, mergea cu război în contra ruşilor, nişte amărâţi ca noi, merg la dracu în praznic.
-Măcar de-am merge la război, cum dă multe ori am mai făcut-o şi tot ar fi şeva; Mă fată, aşe cum bine vezi, rostu-i altu şi prişina nu pare dă înţeles.
-Ce bă Savule, îndrăzni să întrebe ţăranul ce ar fi preferat să se întoarcă chiar şi cu coada între picioare, nu te săturaşi de atâta război? Chiar vrei să avem parte dă bomba care să ne arză pe toţi?
-Păi tată socrule, ce-ar fi cu rostu şela? N-ar fi tot o mare nenorocire?
-Ar fi tot un dezastru mă fată, răspunse bătrânul fără să ia în seamă dojana ţăranului, da măcar am şti şi noi di şe Dumnezeu murim pă rând; Mă fraţilor, după ce că fusărăm vânduţi pă te miri şe, acuşa suntem duşi ca nişte boi, taman unde a înţărcat dracu copiii.
-Eu nu ştiu ce să înţeleg tată socrule, dar cred c-ar fi mai bine să tăşem dân gură; Altfel fără să vrea, ţăranii află nişte gânduri de-ale noastre.
-Şi ce mă fată, tu crezi că este rău dacă oamenii dân satul în care te născuşi şi crescuşi mare, vrea şi uneori chiar poate să te asculte?
-Nu mă Savule, raportă un ţăran care deacum intuise adevărul ce nu de puţine ori ia pierdut pe români, dar eu cred că mai nainte de a fi încărcaţi precum nişte animale, mai fusărăm ascultaţi.
-Da mă nene, răspunse nora care în acel moment avea şi alte convingeri, dar eu am vorbit doar cu părinţii şi cu alţi câţiva prieteni.
-Mă fată, tu eşti tânără şi poate taman daia nu ştii prea multe.
-Ai dreptate nene; Eu nu ştiu politica războiului care ne ucide.
-Păi nu dăjeaba zicea bătrânii şelor mai tinerei, vorbe dă duh; Astăzi după cum să vede treaba, moşnegii cam vorbeşte dă pomană.
-Da mă nene, dar eu nu vorbesc decât cu prieteni adevăraţi şi cu oameni care tace.
-Eu taman daia-ţi spun mă fată; În viaţă trebuie să te rogi Domnului care numa El te poate feri dă pretenii şei mai buni; În şe priveşte duşmanii, eu cred c-o să te poţi apăra şi de una singură.
-Este bini să ţii seamă de proverbe, dar aşa cum orice chior poa să vadă, duşmanii noştri sunt prea mulţi şi prea calici; Dacă nici Dumnezeu nu ne mai poati apăra, atunci eu în şine să mai cred?
-Nu ştiu di şe, dar eu nu cred că-i bini să-l amestecăm pi Dumnezeu în vânzarea prin care atâţi români nevinovaţi, ajunsă sclavii bolşăvicilor sovietici.
-Maică, dacă tot ne socotim fii Domnului dân cer, atunşea di şe să nu-l amestecăm în răul care dân păcate, se abătu peste cap dă român?
-Şi tu ce dracu vrei să spui babo, întrebă ţăranul care nu fără motiv era de altă părere, că bunul Dumnezău îşi lăsă copiii dă izbelişte?
-Mă Savule, dacă nu-i puse la rispect pă nemernicii di bolşevişi, tu şe ai vrea să cred despre Dumnezeul la care mă rog? Păi tu nu vezi cum bolşăvicii ne duce la dracu în praznic?
-Mă femeie, în timp ce nemernicii dă bălşevişi este prea mulţi pentru ca cineva să-i mai poată dovedi, Dumnezeu este singur cuc.
-Atunşea di şe în urmă cu şeva vreme, unii zicea că pe cărpănoşii ăştea dă bolşăvişi sovietici, doar americanii mai poa să-i pună la punct?
-Baliverne babo, astea-s numai baliverne gogonate şi puse la uscat; Azi până ş-un copil dă ţâţă ştie că taman americanii dă care zici, ne vândură pentru cine ştie câtă vreme.
-Da maică, dar Dumnezău di şe-i lăsă pă americanii să ne vânză într-o mare taină, bolşăvicilor care di la o vreme, nici măcar la biserică nu se mai duşe?
-Babo, eu cred c-a venit vremea să te pui bine cu Dumnezău.
-Ştiu mă Savule, dar pentru tine şe alte vremuri mai veniră?
-Gata babo; Cu tine omul n-o mai scoate la capăt niciodată.
-Mă oameni buni, raportă învăţătorul care deacum se socotea dator c-o explicaţie, de-ar fi aşa cum spuneţi, astăzi în lume ar trebui să fie doar americani şi ruşi; Aşa cum bine ştiţi, în afară de români, sunt şi alte naţii care din păcate, s-au obişnuit s-o ia pe cocoaşă, când de la unii, când de la alţii; Astăzi, raportă bărbatul cu grad de învăţător calificat, este rândul ruşilor să ne pună la jugul purtat doar de sclavi, pentru ca după cine ştie câţi ani de infern comunist, să simţim cu aprobarea conducătorilor aleşi de poporul îndobitocit, biciul anglo-american şi poate chiar mai mult.
-Domnule învăţător, nu ştiţi sau nu aveţi voie să ne spuneţi?
-Da părinte, raportă învăţătorul printr-o vorbă care chiar dacă nu aducea o anume clarificare, cel puţin ocolea un răspuns care fiind tranşant, ar fi cerut şi responsabilitatea necesară, dar nu vreau să credeţi că sunt un Mafalda care să le ştie pe toate câte sunt în lume.
-Poate mă înşel fiule, dar omul a toate ştiutor nu s-a născut, după cum nimeni în această lume prost croită, nu are dreptu să-l acuze pe Dumnezeul care ne-a creat şi nu întâmplător.
-Nu te supăra părinte Matei, dar negăsind un ţap ispăşitor, oamenii ajung să-l învinovăţească până şi pe Dumnezeul care mărinimos ia creat după chipul şi înfăţişarea Lui.
-Şi ce vrei să facem fiule, răspunse cu oarece părere de rău părintele Ilieş Matei? Doar vezi cât de încâlcite sunt căile Domnului.
-Da părinte Matei, dar câtă vreme biserica dă bir cu fugiţii, preasfinţia ta nu ştie cine-ar putea să descâlcească cele câteva cărări amărâte?
-Fiule, să ştii că nu trebuie să arunci cu piatra, atunci când tu însuţi eşti poate mai nevrednic decât cei pe care-i acuzi pe nedrept.
-Într-un asemenea proces, eu sunt doar un martor care n-are dreptul să acuze, şi cu atât mai puţin, să-i condamne pe marii vinovaţi.
-Tu ai dreptate, dar numai o minte ageră le descurcă pe toate câte sunt într-o lume care de la o vreme se plimbă pe roţi comuniste.
-Da părinte, dar ca să descâlcim neştiutele căi, nu trebuie să ajungem cât mai teferi şi cât mai mulţi în lagărul din Siberia îngheţată?
-Bine domnule învăţător, dar nu ştiţi unde-i lagărul despre care vorbiţi cu atât siguranţă?
-N-am de unde să ştiu părinte, raportă învăţător Victor Iorgovan, după care nu prea mulţumit, reveni la sălaşul doamnei Maria Basarab.
-Victore dragă, întrebă doamna care de la început la suspectat pe învăţător de tăinuirea unor chestiuni majore, tu chiar nu ştii nimic? Ia spune învăţătorule, chiar nimic?
-Nu ştiu doamnă Maria; De unde naiba să ştiu, răspunse învăţătorul care strângând-o de mână, încerca s-o îndemne la tăcerea care în cele mai multe cazuri pare a fi de aur.
-Ce ştii, ce nu ştii, este treaba ta domnule învăţător, numai că ţăranii din vagonul de transport animale, cred că n-ai fost trimis degeaba în Basarabi, tocmai când se pregătea deportarea.
-Şi care este credinţa celor care mă suspectează pe nedrept?
-Oameni cred că sunt duşi în Siberia, doar ca să fie împuşcaţi.
-Este absurd ce spui soră Maria; Tu chiar nu înţelegi pricina?
-Te înţeleg Victore, dar nu contează ce cred sau ce nu cred eu.
-Doamnă Maria, răspunse pe un ton ceva mai moderat misteriosul învăţător, bolşevicii nu sunt chiar aşa de tâmpiţi, încât să ne plimbe mii de kilometrii, doar ca să ne împuşte; Aşa cum bine cred că ştii, o puteau face şi încă foarte uşor, în orice lagăr de pe Volga.
-Poate nu vor să fie descoperite prea repede gropile comune; Eu cred că numai pentru asta ne plimbă prin cel mai mare imperiu din lume.
-Bine Maria dragă, dar bolşevicilor nici că le pasă de asemenea descoperiri.
-Iartă-mă învăţător Iorgovan, dar uite că nici nu ştiu ce Dumnezeu să mai cred.
-Soră Maria, cred c-ar trebui să ştii ce crime făcură în pădurea Katin din Polonia, pădure unde au fost omorâţi cincisprezece mii de ofiţeri; Oare nu ştii ce crime odioase comis-au în pădurea de la Fântâna Albă, pădure în care asasinară cu sânge rece, o mulţime de ţărani total nevinovaţi? Au plătit criminalii pentru atrocităţile comise? N-au plătit şi nici nu vor plăti vreodată.
-Da Victore dragă, dar crimele bolşevicilor sunt arhicunoscute.
-Păi dacă sunt atât de arhicunoscute, tu crezi că bolşevicilor le pasă? Iartă-mă doamnă Maria Basarab, dar tovarăşii n-au căzut în păcatul bunului simţ.
-N-au căzut Victore, dar cred că în cele din urmă vor plăti.
-Te înşeli soră Maria, tovarăşii n-au plătit şi nu vor plăti niciodată; O lume întreagă vede cum românii, dar şi alte naţii dintr-o Europă divizată şi apatică, plătesc un împovărător tribut de sânge.
-Am înţeles domnule învăţător, dar pentru ce toate astea?
Doamnă Maria, de-a-lungul timpului care indiferent şi rece s-a scurs peste cap de român, s-au întrebat şi istoricii; Cu oarece curaj, ei au reuşit să pună pe tapet adevărul despre nişte vremuri triste şi greu de acceptat; Şi ce folos? Adevărul nu-i mai încălzeşte pe morţi şi nu-i ajută-n nici-un fel pe urmaşii care neputincioşi, vor asista miraţi la naşterea burgheziei, la sânul comunismului muribund; Timpul de care nu fără motiv uităm cel mai adesea, trecea c-o încetineală de-a dreptu alarmantă şi acutiza peste măsură deprimarea moldovenilor încarceraţi fără neam de judecată, într-un vagon de transport animale; Hrana, deşi chivernisită cum poate numai ţăranul român ştie s-o facă doar când este la strâmtoare, deacum era pe sfârşite; Ce-i îngrijora cel mai mult pe oropsiţii sorţii, era apa care după socoteala lor, ajungea doar pentru cel mult o zi de călătorie; Bieţii oamenii nu mai ştiau cât timp trecuse de la ultima oprire, dar fără discriminare, mai aveau dreptu la doar o jumătate căniţă cu apă; În acea dimineaţă învăţătorul Victor Iorgovan se sculă printre primii; Cunoscând şi încă foarte bine obiceiul românilor strâmtoraţi doar de vremea potrivnică, el merse la hârdăul cu apă şi numai după ce constată existenţa semnului pus c-o zi în urmă, se declară mulţumit; Revenind la culcuşul în care doar boii puteau să rumege în tăcere, doamna care tocmai se ridicase în capul oaselor, întrebă cu amărăciunea românului aflat la capătul răbdării:
-Victore, s-a furat până şi din apa aceea murdară, întrebă şi nu fără motiv sora care deacum se temea de o epidemie datorată microbilor din apa deliberat infestată?
-N-a furat nimeni soră Basarab, răspunse trist învăţătorul, dar afară este un frig îngrozitor; Să fi uitat în ce lună suntem, sau poate că…?
-La ce te gândeşti învăţătorule? Doar n-am mers atât de mult.
-Ai dreptate soră Maria, dar fii bună şi declară întregul gând.
-Victore, câtă vreme mai era foarte puţin şi ajungeam la polul Nord, deacum nu ştiu dacă mai contează nişte vorbe fără nici-o noimă.
-Judecând după frigul de afară, suntem aproape de cercul polar şi aşa cum bine vezi, tovarăşii încă n-au de gând să se oprească.
-Da Victore, dar judecând după ce ştii tu, noi încotro ne îndreptăm? Ne poţi spune, sau pentru a divulga un asemenea secret, încă n-ai primit ordin?
-Suspectează-mă cât vrei soră Maria, dar încearcă şi înţelege.
-Am înţeles doar ce trebuie domnule învăţător, dar cum nu aveţi încredere în deportaţi, poate c-ar fi mai bine să tac din gură.
-Soră Maria, raportă în cele din urmă învăţător Victor Iorgovan, conform ordinului venit de la Kremlin, moldovenii luaţi cu forţa din satul Basarabi, urmau să fie duşi în lagărul Treblinca.
-Da Victore, dar tu ai încredere în mine, sau trebuia să-mi spui cu doar câteva zile, mai înainte ca trenul să ajungă în lagărul din Siberia?
-Cred că şi una şi alta soră Maria Basarab, dar când am început să te cunosc, mi-am dat seama că eşti total diferită de femeia din rapoarte.
-Şi dincolo de rapoarte, crezi că mă vei cunoaşte cu adevărat?
-Asta şi vreau doamnă; Să cred că nici acum nu eşti accesibilă?
-Victore dragă, nu uita c-am devenit prieteni doar graţie împrejurării în care am fost nevoiţi să călătorim; Vreau doar să-ţi mai raportez că tu încă nu eşti ceeace le-am spus ruşilor, în clipa în care ne-au arestat şi fără milă ne-au aruncat în vagonul de transport animale.
-Sunt un om modest şi cred că tocmai de aceea mă mulţumesc cu puţinul pe care mi l-ai oferit, răspunse diplomat învăţătorul Victor Iorgovan.
-Bine învăţătorule, dar tu de ce vrei să pari atât de modest?
-Soră Maria, de ce nu crezi că dincolo de modestie nu se ascunde nici-o răutate?
-Da Victore dragă, dar un om modest nu rămâne lângă nişte români condamnaţi fără nici-un fel de judecată; Eu pentru asta sunt sceptică.
-Cum bine cred că ţi-ai dat seama, eu am venit la ordin şi doar ca să te scap pe tine şi pe fetiţă, de la iminenta deportare; Acum înţelegi?
-Şi cum ai ajuns prea târziu, ai nesocotit ordinul căpitanului.
-Nu soră Maria, nu eu am ajuns prea târziu în satul Basarabi.
-Cum naiba învăţătorule? Deacum chiar că nu înţeleg.
-Soră Maria, cred că cineva de la Kremlin a schimbat ordinul.
-Cum aşa domnule Iorgovan? Doar n-ai fost trimis de caghebe.
-Nu soră Maria, dar un caghebist a devansat c-o săptămâmă data deportării; Nu mă întreba de ce; Nu ştiu cum de-a fost posibil.
-Da Victore, dar nouă nu ne trebuia o săptămână pentru…,
-De ce te-ai oprit soră Maria? Doar nu-i cine ştie ce secret.
-Şi când ai văzut că nu ne poţi salva, de ce Dumnezeu n-ai fugit? După câte mi-am dat seama, un om ca tine putea uşor să-i păcălească pe răcani, chiar dacă se mai afla şi câte-un caghebist.
-Eu puteam şi încă destul de uşor să mă fac nevăzut, dar fugind de voi, m-aş fi păcălit pe mine însumi; Tu nu ştii soră Maria, dar pentru mine ar fi fost a doua oară.
-Bine învăţătorule, dar pe tine te stăpânesc nişte gânduri pe care nu ştiu dacă vreodată, cu sau fără ordin,vei putea să le dezvălui cuiva.
-Soră Maria, poate c-ar fi mai bine să ne gândim doar la noi.
-Ştiu Victore, dar asemenea gânduri nu cred că sunt posibile.
-Fie cum vrei soră Maria, dar din motive lesne de înţeles, noi trebuie să ne jucăm de-a familia; Poate doar aşa vom putea supravieţui.
-Bine domnule Iorgovan, dar până când un asemenea joc?
-Câtă vreme vom fi prizonierii bolşevicilor, dar dincolo de această aparenţă, eu cred că destul de curând vom avea nevoie unu de altu.
-Bine domnule învăţător, dar cum poţi fi atât de sigur?
-Cred că te înşeli soră Maria; Din păcate, de prea multe lucruri nu sunt sigur, cu excepţia celui de care sunt convins sută la sută.
-Şi unde-i secretul de care un om ca tine este atât de convins?
-Soră, secretul este că tu o iubeşti pe fetiţă ca pe ochii din cap.
-Iartă-mă domnule învăţător, dar un bărbat care se respectă n-ar încerca niciodată să speculeze nişte sentimente pe care o mamă însingurată le trăieşte cu atâta intensitate.
-Şi dacă eram un profitor de duzină, nu crezi că la prima ocazie mai favorabilă făceam stânga împrejur şi în această clipă mă aflam cine ştie unde?
-Nu ştiu ce să-ţi mai spun domnule Iorgovan, dar pentru mine prea multe lucruri sunt neclare; Vreau doar să mai ştii că pentru nimic în lume, fata nu va fi motiv pentru târgul la care te gândeşti.
-Soră Maria, măcar fii sinceră cu tine însuţi şi recunoaşte.
-Da Victore, dar ce vrei să recunosc? Doar nu sunt o criminală.
-Tu vroiai să plec înainte de a fi urcaţi în trenul groazei, ori să rămân fie şi pentru a vă asigura o minimă protecţie faţă de bolşevici?
-Învăţătorule, este chiar atât de important răspunsul meu?
-Cred că răspunzându-mi cât mai cinstit, aflu c-o clipă mai devreme dacă nesocotind un ordin anume, am rămas chiar de pomană lângă tine şi fetiţă.
-Adevărul va trebui să-l afli singur domnule învăţător, dar până una alta, vreau să te asigur că de pomană n-ai rămas lângă nişte români debusolaţi; Asta-i cam tot ce pot să-ţi raportez acum.
-Bine soră Maria, dar câtă vreme te gândeşti numai la căpitanul Marghiloman Mihai, eu n-am decât şansa omului care trebuie să asigure binele public; Iartă-mă soră, dar trebuia să-ţi spun.
-Victor dragă, eu recunosc că uneori gândul îmi zboară la căpitanul de care m-am îndrăgostit, poate mai abitir decât o elevă inocentă.
-Soră Maria, chiar dacă nu te-ajută, este bine să visezi frumos.
-Da domnule învăţător, dar ce mare brânză? Acel bărbat este pentru mine şi pentru Ioana, doar o himeră la care nu vom ajunge niciodată.
-De ce mamă? Doar pentru că tăticu a murit pe frontul rusesc?
-Ioană, de ce nu vrei să dormi? Puişor, hai că mai avem puţin.
-Nu mai dorm demult, dar cu toate că-mi este sete şi mă cam doare capu, mi-a făcut plăcere să vă ascult şi să văd cam ce gândesc oamenii mari.
-Victore, tu ai auzit ce-a spus fetiţa? Noi când împărţim apa?
-Ca să mai rezistăm o noapte, va trebui s-o împărţim la prânz.
-Asta numai dacă mâine vom fi debarcaţi în lagărul îngheţat.
-Când ai de-a face cu nişte comunişti inculţi şi înrăiţi peste măsură, nu poţi fi sigur de nimic, dar ceva mă îndeamnă să cred, că nu suntem prea departe.
Noaptea care a urmat, transformă bou-vagonul într-o arenă în care moartea urma să aibă un mare ghişeft; În bătălia cu demonii Infernului Roşu, au murit doi bătrâni, dar şi o fată de doar câţiva anişori; Crezând că fetiţa vrea să doarmă, mămica o legăna şi fredona un vechi cântec de alean.
-Iartă-mă femeie, dar cred că fetiţa n-are nevoie de leagăn şi nici de cântece duioase.
-Apăi de ce să n-o mai legăn doamnă Maria? Bine că adormi niţăluş; Sărăcuţa de ea, mai toată noaptea tremură şi plânsă d-atâta durere.
-Mă femeie, tu chiar nu înţelegi ce s-a întâmplat cu biata fetiţă?
-Ce vrei să înţeleg doamnă Maria? Deacum păpuşica mea frumoasă, nu mai are fierbinţală şi nici prea greu nu mai răsuflă.
În cele din urmă, doamna Basarab îşi desprinse privirea de pe chipul dincolo de care nebunia învinsese definitiv raţiunea; Văzând că în acel cavou pe roţi de tren, nu exista nici-un loc în care să te ascunzi de suferinţa care-i cuprinsese pe deportaţi, sora Maria se prinse cu mâinile de cap şi în ciuda nebuniei, încerca să împiedice explozia unui creer care în ultima vreme, fusese supus la prea multe atacuri criminale.
-Dar fă ceva domnule învăţător, ordonă sora care abia dacă mai putea să-şi stăpânească furia şi neputinţa de-a suporta tirania bolşevică, altfel înnebunesc de-a-binelea şi nu vreau.
-Doamnă Maria, ordonă cu glas abia şoptit învăţătorul Victor Iorgovan, dacă nu vrei să sperii lumea, stăpâneşte-te puţin; Doar nebunia mai lipsea.
-Fac şi doar ceeace pot învăţătorule, dar dincolo de această puşcărie mobilă, nu se aude chiar nimic, întrebă disperată doamna Maria Basarab?
-Atunci fii bună şi linişteşte-te puţin; Eu cred că am ajuns undeva; Ciuleşte bine urechile soră Maria şi vei auzi vocea lupilor siberieni.
-Vrei să mă amăgeşti învăţătorule; Păi ce rău ţi-am făcut?
-Am auzit nişte comenzi şi înjurături ruseşti; Asta înseamnă că în curând trenul se va opri, şi din cine ştie care râu, vom bea apă pe săturate.
-Domnule învăţător, raportă sora Maria, în timp ce zadarnic încerca să-şi ascundă o mai veche indignare, eşti nebun dacă îţi închipui că în afară de moarte, comuniştii ne vor da ceva pe săturate.
-Da soră, dar tot nebun am fost şi când m-am îndrăgostit de tine?
Învăţătorul Iorgovan avusese dreptate; Curând, simfonia roţilor care-i adusese pe deportaţi la egzasperare, începu să-şi piardă ritmul şi-n cele din urmă trenul groazei, se opri undeva într-o gară.
-Mă fraţilor, strigară deportaţii, intr-un cor al bucuriei fără margini, iată c-am ajuns şi în iadul în care Sarsailă îşi înţarcă drăcuşorii dă ţâţă!
-Mă oameni buni, încercă învăţătorul Iorgovan să se facă ascultat, nu vă agitaţi prea tare; Cum sunteţi deshidrataţi, s-ar putea să leşinaţi, iar în hârdău nu mai este pic de apă; Aveţi puţină răbdare, în curând vom coborî din vagon şi atunci vom bea apă pe săturate.
-Cred că vom coborî domnule învăţător, dar în pământ rusesc.
-Apăi de mă omule; Măcar atâta să putem face şi tot ar fi bine.
-Aveţi dreptate domnule; Cu toţii suntem datori c-o moarte.
-Nu mai cobi mă omule; Eu cred că nimeni nu vrea să moară.
-Nici eu nu vreau să mor, dar mă gândeam că numai în mormânt vom avea apă pe săturate şi poate chiar mângâerea bunului Dumnezeu.
-Măcar morţi să avem apă şi gângănii din belşug, exclamă un altul care deacum părea împăcat cu destinul hărăzit de conţăranul său!
Bietul om mai dădu să spună ceva, dar mulţumită Domnului, uşa vagonului se deschise şi lăsă lumina zilei să inunde un cavou creat de oameni, pentru oamenii care trebuiau să moară.
-Bă români idioţi, ordonă ofiţerul care din lipsă de educaţie începu să rânjească la deportaţii care se încăpăţânau să-şi păstreze verticalitatea, coborâţi mai repede şi încolonaţi-vă lângă tren.
-Am înţeles tovarăşu căpitan, raportă cu ceva mai mult curaj presupusul învăţător; Cu excepţia morţilor, deportaţii sunt epuizaţi.
-Mă burghezu dracu ce eşti, întrebă ofiţerul care deacum strâmba din nasul sovietic, cum măta în cur zici că se află deportaţii români?
-Păi tovarăşu căpitan, românii din Basarabi sunt obosiţi peste măsură şi deacum au nevoie de ajutorul răcanilor care abia aşteaptă să arate cât sunt de înţelegători şi de omenoşi cu semenii lor.
-Bă sărgent dobitoc şi mare idiot, dar unde mama dracu te-ai pitit şi încă taman acuşa?
-Ordonaţi, raportă abia trăgându-şi răsuflarea sărmanul gradat.
-Mă boule, urcă nişte soldaţi în vagon şi spune-le să verifice dacă minte românii, sau este cum raportează vlăjganul care stă în picioare.
Strâmbând din nas, răcanii se urcară în vagon; Dându-şi în petic ca toţi bolşevicii, ei începură să urle la muribunzii care abia dacă se mai puteau ridica în capul oaselor; Furioşi, românii vroiau să-i vadă pe barbarii care tulburaseră liniştea sfârşitului care nu era prea departe; După ce numărară până la trei, soldaţi săriră din vagon; Mândru de aşa ispravă, un soldat raportă cu vocea lui cazonă:
-Tovarăşu căpitan, în vagon doar trei morţi nu se mai mişcă dăloc şi face pă morţii.
-Mai întâi să coboare românii care este vii; Dă morţi se va ocupa răcanii dă la groapa comună; Aţ înţăles mă burghejii dracu, sau vreţi să vă încurajăm niţăluş?
-Tovarăşu căpitan, n-ar fi mai bine să-i aruncăm din vagon?
-Sărgent dobitoc, ia nu mai lătra ca bou şi taci dracu dân gură.
-Tovarăşu căpitan, raportă în aceeaşi limbă rusă învăţătorul Victor Iorgovan, nu vă mai faceţi atâtea probleme cu nişte români atât de extenuaţi; Cei care încă mai sunt nişte oameni vii şi se mai pot mişca, se vor ajuta unii pe alţii şi vor coborî din trenul sovietic.
-Atuncea să coboare mai repede, ordonă căpitanul ce părea cuprins de ura pe care propaganda comunistă i-o strecurase în sufletul atât de sărac.
Cu mare greutate, deportaţii din satul Basarabi coborâră din puşcăria feroviară; După ce atâta timp călătoriseră în vagonul de transport animale ierbivore, românii deveniseră doar nişte cadavre care frizând absurdul sovietic, respirau cu lăcomie aerul pe care comuniştii încă n-au reuşit să pună taxă; Tovarăşii priveau la moldovenii care tocmai coborâseră din trenul groazei şi deacum încercau satisfacţia pe care numai sadismul cultivat secole de-arându, ţi-l poate oferi; Altfel nici nu se poate justifica ordinul căpitanului care urla: Sculţ mă puturoşii dracu şi încolonaţi-vă mai repede; Armele pe care soldaţii sovietici le foloseau doar pentru intimidare, de astă dată n-avură nici-un efect asupra oamenilor care mai degrabă erau pregătiţi pentru lumea de apoi, decât pentru cine ştie ce ripostă; Văzând în indiferenţa românească, o sfidare la adresa armatei pe care tovarăşul Vladimir Ilici Lenin o vopsise în roşu, căpitanul lovi-n spinarea primului moldovean, cu bombeul cizmei sovietice; Cum bietul român continua să rămână la pământ, căpitanul începu să urle chiar mai abitir decât un nebun scăpat întâmplător din cine care ospiciu: Dacă nu vă sculaţi dă jos, o să pun soldaţii să vă împuşte; Indignată peste măsură, sora care în acel moment părea să sfideze moartea care deacum putea veni de oriunde şi oricând, se apropie de românul lovit cu atâta furie bolşevică de bravul ofiţer; Hotărâtă, ea se aplecă asupra victimei; După o sumară dar eficientă examinare, sora care pe frontul rusesc văzuse atâţia morţi, raportă pe cât de simplu, pe atât de acuzator:
-L-aţi omorât tovarăşu căpitan şi nu înţeleg pentru ce Dumnezeu.
-Minţi fă românca dracu; Eşti o mincinoasă împuţâtă şi chiar mai proastă decât Nataşa, ordonă ofiţerul care deacum încerca să pară cât mai furios cu putinţă.
-Câtă vreme a coborât din vagon, eu n-am cum să vă mint; Doar dumneavoastră l-aţi omorât.
-Dân vagon doar voi l-aţ coborât mort şi ca nişte dobitoci vreţ să daţ vina pă mine?
-Da tovarăşu căpitan, raportă învăţătorul care deacum sărise în apărarea doamnei Maria, dar soldaţii n-au numărat morţii din vagon şi v-au raportat că sunt doar trei? Dacă l-am fi coborât mort, ar însemna ca în vagon să mai fie doar doi morţi; De aceea tovarăşu ofiţer, raportă învăţător Victor Iorgovan, în aceeaşi limbă rusă, cred c-ar fi bine să ordonaţi unui soldat isteţ, să mai numere odată morţii din bou vagonul cinci.
-Gura bă român dobitoc şi idiot, ordonă căpitanul care deacum părea să fie de acord cu logica vlăjganului de care începuse să se teamă; Bă sărgent tâmpit, ia urcă un soldat care să ştie armetică şi să numere mai bine morţii care rămasără în vagon; Acum ai înţeles mă bou dracu?
Unul dintre soldaţii care se hlizeau miraţi, se urcă în bou-vagon şi strâmbâmd din nas, unde nu începu să numere c-o precizie matematică; Revenind în uşa vagonului, soldatul care abia dacă mai putea să respire, raportă mândru de atâta ştiinţă:
-Tovarăşu căpitan, în vagon muriră doar trei morţi româneşti.
-Mă răcanu dracu, păi cum să fie doar trei? Îi număraşi bine?
-E trei tovarăşu căpitan, raportă răcanul care deacum părea convins de exactitatea numărătorii; Păi până la zece numără orice prost.
-Vedeţi tovarăşu căpitan, raportă motivat învăţătorul, pe român doar dumneavoastră l-aţi ucis, atunci când l-aţi lovit cu cizma în şira spinării; Dumnezeule mare, de unde atâta răutate?
-Chiar aşa făcuşi căpitane, întrebă un ofiţer care prelua deportaţii aduşi din ţările cumpărate la târgul de la Yalta? Ia spune, n-ai nimic dă zis?
-Tovarăşu maior, să ştiţi că românii este nişte mincinoşi şi nişte idioţi dă prima clasă.
-Te cred căpitane, dar când va fi informat comandantul care în acest lagăr are nevoie doar dă români buni pentru munca la buşteni, să ştii c-o să te aresteze şi la ordin cred că vei fi împuşcat.
-Da tovarăşu maior, dar nu v-ar trebui nişte vodcă da mai tare şi un ceas mai bun?
-Căpitane, ordonă maiorul care deacum părea să fie mulţumit, lasă-l dracu dă român idiot; Am să scriu că muri ca prostu în vagon.
-Aveţ dreptate tovarăşu maior; Românii este ăi mai dobitoci dântre toţi vecinii.
-Ne înţelegem căpitane, dar cu condiţia să te ţii de promisiunea făcută, ordonă maiorul, după care mulţumit de preţul negociat, reveni la soldaţii pe care-i comanda cu aceeaşi mână sovietică.
-Dar cu schilozii care şade în noroi şi linge prin bălţi ce dracu facem tovarăşu maior, raportă mândru unul dintre soldaţii de frunte? Nu-i împuşcăm în cap?
-Luaţi-i pă toţi muribunzii şi scoateţi-i dân gară; Aţ înţeles bă răcanii dracu ce sunteţ, sau vreţi să vă bag la bulăul în care nu-i nici apă şi nici măcar pâine mucegăită?
-Am înţeles, să trăiţi, raportă gradat Ivan, după care c-un exces de zel greu de imaginat, grupa execută ordinul comandantului.

*****

Îndemnaţi de baionetele soldaţilor care-i înţepau c-o satisfacţie diabolică, moldovenii care mai rămăseseră în viaţa dată doar de bunul Dumnezeu, reuşiră să iasă din gara îngheţată; Epuizaţi peste măsură, deportaţii basarabeni se aşezară pe o mică ridicătură de pământ.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (4) – Trenul groazei (2)

Comentarii închise.