Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

AURA SFÂNTĂ A PLAIULUI

de Alexandru Cvitenco | Aprilie 6, 2010

-parabolă poematică-

Afară plouă, plouă în lacrimi de fluviu. Calc pe ochii iubitei supăraţi de destin, calc pe sufletu-mi ars de setea iubirii. O maşină a timpului mă calcă luându-mă cu ea, întro altă taină a firii. Din ploaie au răsărit flori, gingaşe precum sufletele noastre, gingaşe ca sufletele copiilor crescuţi prea repede. O petală rozalie plină de picături vii s-a retras ruşinată de ocrotirea unui EL verde. Strănută delicat din gâdiliciul unei picături, oferindu-ne privirii câteva grăuncioare de polen. În pleoape aurite de a polenului povară apare soarele. Mai devreme sau mai târziu albina va provoca dureri suportabile prin smulgerea grăuncioarelor de polen. Ştie însă, că durerea se va transforma în viaţă prin apariţia copilului-floare. Din Maşina Timpului florii, ies boabe de stele. Aruncate de o mână neglijentă, Galaxia a înflorit.
Întrun colţ rotund, imaginar, Universul şi-a pus la uscat soarele. Acesta îşi plânge marea soartă a singurătăţii, încă de pe timpul obligării sale la singurătate. În fiecare dimineaţă răsare grăbit, pentru a-şi prinde soaţa din urmă. Doreşte să-i ceară iertare pentru stelele – copiii plecaţi de acasă demult, foarte demult, încă de pe timpul când ei erau tineri, iar Universul abia îmbobocea.
Mi-e milă de amândoi. E ca şi cum ar lucra în ture inverse şi când sosesc acasă, goliciunea ei, a casei, li se revarsă întro dureroasă tristeţe. Şi noi ştim că e tare trist să fii singur. Cândva, minunea ce o aştept în visul fiecărei nopţi, mă va lumina în ce fel să-i ajut. Aripile aşteptate îmi vor creşte pe umeri şi atunci „Voi oameni!”, Luna şi Soarele se vor regăsi. Vom avea o singură noapte luminoasă precum ziua, ce va dura exact 24 de ore ale zilelor anului. Stelele, micuţii copii ai Lunii şi ai Soarelui, se vor întoarce acasă şi vor întregi astfel familia plânsă în prezent. Va fi o nebunie magnetică a iubirii şi pe pământ. EL şi EA vor alerga de oriunde unul către celălalt. Copiii vor apărea precum grăuncioarele de polen, frumoşi, pufoşi, aurii. Vulpea va preda limba română puilor de găină, iar lupul nu va mai fi necăjit de iepure, păstorind cuminte blândele mioare. Cireşii vor înflori în fiecare noapte imaginară, cu fructe gata pârguite spre amiaza zilei, iar orologiile lumii vor fi aruncate infinitului.
Raiul instalat pe pământ pentru încă două miliarde de ani va alunga tristeţea existentă din suflete, înlocuind-o cu iubire. Petala rozalie ruşinată, dar fermă, îl va iubi pe acel EL verde, iar Eva fiecăruia îşi va întinde fructele frumuseţii dincolo de hotarele megalitice, în care braţele vor deveni pâini calde, iar răsuflarea, briză florală percutantă.
Viul prezent va avea o singură nemulţumire. Pentru transformarea în bine a acestui pământ, ar fi dorit să mulţumească Celui ce nu se arată. Bunul Dumnezeu ATOTVEGHETORUL Universului, Marele Iubitor de poezie şi frumos ne priveşte blând şi înţelegător. Este conştient că nu ştim de ce nu ni se poate arăta. Nu are cum. Floarea, albina, vântul, cascada, sunt EL. Iubirea, tristeţea, oceanul, la fel. Un munte, un fluture, o boare, iarba, mişcă atunci când se mişcă EL. Aşadar, nu poate decât zâmbi. Suntem nimicurile sale plăcute sau fire de nisip topitor, răsfirate printre degetele sale. Vrem, nu vrem, existăm, vrem, nu vrem dispărem, ne place sau nu, un singur fir căzut din barba sa pe pământ produce cutremure şi taifunuri, lavă şi fulgere. Dacă se apleacă foarte puţin către noi, ştie că poate produce apocalipsa pe pământ. Ar fi fost pentru prima şi ultima oară când i-am văzut chipul, dar înţelepciunea sa nu-i permite o asemenea greşeală. Ştie totuşi că o fărâmă din puterea minţii sale se regăseşte în noi, tocmai pentru a ne îndemna să-l găsim în singurul loc unde cu adevărat se află; în oricare biserică sau locaş creştinesc.
În marea-i înţelepciune, ne-a arătat locul în care Fiul său Iisus Hristos a existat şi există, răstignit şi în acelaşi timp ridicata către cerul sufletului fiecăruia. Mai ştie, în marea-i bunătate, că mulţi dintre noi hulesc Numele său, atribuind Sfintei treimi a degetelor, pe locul întâlnirii cu trupul uman, blasfemii ce nu pot fi redate. Aceşti neiubitori ai Domnului, uită că Adam şi Eva au fost făcuţi din humă după chipul şi asemănarea sa şi că, au fost lăsaţi liberi pe pământ pentru a se descurca la procurarea hranei şi a îmbrăcămintei.
Singurul mare Adevăr există şi nu poate fi mânuit; pe timpul naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi în perioada sa pe pământ se aflau creştini întrun număr relativ mic. Astăzi aceştia se regăsesc miliarde pe întregul pământ, dovedind, dacă mai era nevoie dragostea lor faţă de Dumnezeu.
Cuvântul Domnului stă lipit de fiinţa oricăruia dintre noi, har şi putere de a rezista oricărui diavol pământean. Bisericile noastre, hulite câteva decenii bune, s-au umplut din nou, iar cimitirele, păstrând tradiţiile noastre creştineşti, chiar dacă duc lipsă de preoţi, îşi urmează ritul ştiut în care crucea, lumânarea, pomenile şi cerşetorii îşi aduc din plin prinosul de credinţă în sufletele tinere. Avem nevoie în timpul vieţii şi dincolo de ea, de toate acestea scrise până acum. Dacă un Rău va sparge fotografia de pe o cruce, bunul Dumnezeu va avea grijă de respectivul, aşa cum va pedepsi pe cel ce nu are grijă de mormânt. Dumnezeu ne doreşte curaţi în gândire, drepţi şi neaplecaţi către Rău. Avem preoţi extraordinari, cuvântători şi excelenţi profesori de poezie şi limba română, vad peren de istorie românească. Harul lor se răsfrânge benefic peste credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Primii se vor înălţa către frumos spre neantul ce se contopeşte cu aripa îngerului, iar ceilalţi se vor lepăda de povara necredinţei dorind să recupereze timpul pierdut. Cu toţii, buni şi răi, curaţi şi mai puţin curaţi, încăpem sub mantia protectoare a bisericii, casă a veşniciei Domnului, locaş deopotrivă istoric şi spiritual, legendă vie a trecerii noastre pe acest pământ, fundaţie şi ziduri suspendate de crucea ce o poartă în vârf. Materialul din care este construită o casă a Domnului, Cel ce se sfărâmă la degetul Timpului, este necunoscut cu adevărat nouă, altfel nu ne putem explica de ce pe locul unui schit, mănăstire, biserică, distruse cândva, alte generaţii de creştini sosesc întrun moment anume ales de Dumnezeu cu unelte şi materiale, pentru a „Manoli” din nou acel loc, cu alte ziduri şi altă cruce suspendată de RAI.
O explicaţie există. Plaiul nostru mioritic a fost din totdeauna locul însorit, plin de miresmele ierbii şi florilor, de munca harnicelor albine, în care bunul Dumnezeu, obosit de hărnicia pe alte meleaguri, venea să se odihnească duminica, zi sfântă în care ochiul neodihnit lăsa pentru o clipă sunetul de fluier, de doină, să-i pătrundă picătură cu picătură în suflet. Toate păsările cerului îşi opreau neodihnitul zbor, iar peştii săltau capetele din apă. O atâta linişte nu era posibilă, decât pe un loc apropiat, Raiul Ceresc în care odihna neodihnită a vieţii, crea cadrul necesar bunului nostru Dumnezeu.
Astăzi, zonele de odihnă s-au restrâns, dar nu pentru mult timp. Puterea în credinţa crucii şi a Domnului Iisus Hristos va descătuşa sufletele, singurele frâne în calea iubirii aproapelui şi faţă de Dumnezeu.
Fi-vom veşnici pe aceste meleaguri în care moşii noştri ne-au lăsat sfinte săbii transformate în cruci.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Amin!

Topice: Meditaţii | Comments Off on AURA SFÂNTĂ A PLAIULUI

Comentarii închise.