Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

În aşteptarea Judecăţii particulare

de Ionel Bostan | Aprilie 8, 2010

Când moare omul şi îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă… Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune… De aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: “Uite, câţi diavoli au venit!” (Părintele Cleopa) 

Moş Ghiţă Boldescu dădea semne că nu peste mult timp va lua calea locului cu verdeaţă. Nu, n-a zăcut defel, cu toate că apropia de-acum o etate frumuşică (optzeci de ani, mi se pare). Numa` că, la tăiat păpuşoii, pe la început de septembrie, căzu şi el ca snopul de strujeni. L-a frecat Bădia Carsu, leatul lui, prin dreptul inimii, i-a tras şi nişte palme peste obraji, a înghiţit o linguriţă de zahăr şi, parcă, atât, că apoi s-a ridicat singur pe picioare. A mai făcut el ce-a mai făcut în zilele ce-au urmat – trecând la depănuşat, adăpa lighioanele ca şi mai înainte, aduse chiar şi o căruţă de durubeţe de la pădure, să aibă pentru sobă, la iarnă, dar puterile îl părăseau văzând cu ochii… Într-o miercuri nu s-a mai ridicat din pat, cum o făcuse amar de ani, la al doilea cântat al cocoşilor. După răsăritul soarelui bâiguia ceva şi dădea ochii peste cap. Iar în mai puţin de un ceas, noră-sa Catinca deja îi aprindea lumânarea la căpătâi… Jale mare, cum să zic, nu prea era. Nici măcar din partea alor lui. Poate şi unde că numai cu doar câteva săptămâni înainte o îngropaseră pe Mătuşa Aguriţa, baba lui Moş Ghiţă. Într-un fel, erau de-acum căliţi. Nici baba nu zăcuse…, dar, dacă mă gândesc bine, pe atunci se murea doar de bătrâneţe. Aşa, o moleşeală te lua peste tot, parcă plăcută, şi – gata, te duceai în braţele morţii ca fulgul de omăt pufos. De sfârşituri năpraznice, prin sat ori împrejurimi, nu prea ştiam. Revenind la mortul nostru, parcă-i văd şi acum pe ai lui Bârzu, din vecini, doi hojmalăi liberaţi, şi cu tat`su (tot ei erau cei care, de Ignat, ajutau la taiatul porcului), cum, suflecaţi, l-au scos afară şi scăldat într-o covată mare, ferit de privirile noastre. Apa au aruncat-o într-un loc dosnic, cu vas cu tot, ca să nu calce nimeni în ea. Apoi i-au tăiat unghiile, l-au bărbierit şi îmbrăcat în haine noi, nepurtate, sfârşind prin a-l lungi în odaia de curat, pe o masă, în aşteptarea raclei ce urma s-o dea gata Jănică a lui Dulgheriu. Pe piept i s-a aşezat o lumânare, iar în mâinile împreunate peste Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, i-au pus o cruce. Nurorile şi fetele, cernite şi despletite, au purces la pregătirile de înmormantare şi gătitul mâncărurilor pentru pomană, bătăile de cap fiind cât şi cele pentru o nuntă mai mică. Gheorghe, nepotu-su, care înainte de Lasatul Secului trebuia să facă nunta, a mers la popă şi clopotar să dea trista veste. Deja tot satul ştia că a murit cineva, după faptul că se trăgea clopotul la biserică prelung… Bărbaţii din familie, nebărbieriţi, făceau ce făceau şi reveneau să stea cu lumea adunată la priveghi, de-a roata mortului. Nu se ştie dacă acesta era răcit de-a binelea, dar paharele se umpleau şi goleau ca la o adevărată petrecere. Se bea şi vin, şi rachiu.
Nouă, copiilor, ni se turna doar câte un deget, aşa, de poftă şi de sufletul lui Moş Ghiţă, “Dumnezeu să-l ierte, că a fost om bun”. În cele trei zile, până la a lua calea ţintirimului, racla n-a fost o clipă părăsită. Ca să nu vină “duhurile rele”, care puteau pune stăpânire pe sufletul celui plecat. Mâţele au fost scoase din odaia în care se afla mortul, ca nu cumva “să-1 înceapă de nas şi de urechi”, iar oglinda a fost întoarsă, pentru ca cei rămaşi să nu vadă cumva moartea iţiindu-se după ei… Vinul se aducea cu căldarea, iar amintirile depănate (despre “erou”) erau numai dintre cele mai vesele. Bârfe şi glume deşucheate, cu duiumul. Ba, chiar, la o bucată de noapte Ion al lui Viliţă (flăcăul tomnatec al satului, avea vreo patruzeci de ani) a dat tonul la o bâză. Câte unul îşi băga o mână subţioară, iar cealaltă, cu palma deschisă, rămânea în afară şi strângea bine cotul pe ea. Alţii doi îl ţineau ca să nu vadă. În jurul lui, restul goblizanilor mimau că-1 lovesc cu palma (într-a lui) şi ziceau “Bâzzzzz”. Unul din grupul de priveghi, bine afumat, îl izbea destul de tare, mai mult cu podul palmei decât cu degetele. Cei doi care îl ţineau întreabau: “Hai, zi, cine-a dat?” sau “Care-i musca?”, el trebuind să ghicească. Dacă nimerea, acesta trecea în locul lui, dacă nu, mai stătea. Şi tot aşa… Câteodată chiar ghicea, dar tovarăşii strigau (minţind): “Nuuuu, mai stai odată!…” Toate acestea erau bune, se spunea, pentru că sufletul mortului vede şi aude tot ce se petrece în jurul său, nefiind cazul să se întâmple ceva care să-l supere şi mai tare (decât moartea)… “Petrecerea” era întreruptă doar atunci când apărea câte cineva necunoscut nouă. Erau neamurile celui plecat, care trăiau prin alte sate. Aduceau „legăturică”, adică un coştei (săculeţ) cu făină, pentru pomană, şi flori, cu care făceau cruce peste sicriu, după care le aşezau tot pe lângă Moş Ghiţă. Când intrau alţii decât neamurile, aduceau lumânări de aprins la mort, să li se ierte păcatele. La ivirea în tocul uşii rosteau: “Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 hodinească”, la care cei din casă răspundeau “Dumnezeu să-l ierte”. Când a fost să vină, pentru iertare, şi Gheorghiţă al lui Moş Dumitru, unul dintre gospodarii fruntaşi ai satului, întreaga asistenţă mima smerenia întruchipată. Nimic nu părea suspect. Numai că, atunci, când a dat să sărute icoana de pe pieptul mortului, mâna rece şi ţeapănă a acestuia l-a lovit drept peste frunte. Asta pentru că i-o trase cu o sfoară, meşteşugit prinsă şi mascată, nimeni altul decât (tot) Ion al lui Viliţă… A, şi să nu uit să spun că, în vara următoare, avea şi el să plece “dincolo”, lovit de trăsnet pe când păştea vitele pe coastă. A fost îngropat mire, cu floare mare de nuntă la rever şi lumânare de cununie, din cea mai scumpă…
***
După trei zile racla a fost scoasă din casă de câţiva bărbaţi, neamuri ale mortului, cu picioarele în faţă…
***
Tot acum, Sevastiţa, fata cea mare a lui Moş Ghiţă, începea să desluşească de ce visase ea, două săptămâni la rând, ba arătură, ba oameni la coasă, ba că-i cădeau dinţii sau i se prăvălea un perete de la casă… Iar mulţime de porci îi zburdau prin bătătură. Şi, ca un făcut, găina boghetă, roşcata, de-o vreme, cânta pe gard, numa` cocoşeşte.


IONEL BOSTAN (N. 21 februarie 1962, Giurgeşti-Tg. Frumos) este profesor universitar – Doctor Honoris Causa – şi auditor public extern, titularizat în învăţământul superior de stat. A studiat Economia şi Dreptul la Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi, fiind licenţiat atât în Ştiinte Economice cât şi în Ştiinţe Juridice. Ulterior a absolvit şi Facultatea de Filosofie. Are două doctorate: primul în Economie şi cel de-al doilea în Drept. Admis în profesia avocaţială prin Decizia nr. 361 din 22.10.2008 a Decanului Baroului Iaşi. Este conducător de doctorat, din 2005, conform Ord. Min. Ed. nr. 4807/2005. Membru corespondent al mai multor academii din străinătate, domeniul Law/ Business. Membru titular al Uniunii Scriitorilor (USR) şi al Asociaţiei Jurnaliştilor din Romania (AJR). Jurnalist colaborator la mai multe publicaţii din ţară şi străinătate. Premiul „Academica” pentru carte universitară, acordat în cadrul Salonului nternaţional de Carte – Ediţia a XVIII-a, Iaşi, 2009.

Topice: Proză scurtă | Comments Off on În aşteptarea Judecăţii particulare

Comentarii închise.