Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (5) – Lagărul îngheţat (1)

de Florin Bădican | Aprilie 12, 2010

INFERNUL ROŞU
LACRIMI AMARE
LAGĂRUL ÎNGHEŢAT 1

Supravieţuitorii care la vremea deportărilor erau doar nişte copii, îşi amintesc cu groază de drumul prin păduri şi mlaştini; Nemâncaţi şi în-setaţi peste măsură, deportaţii nu mai ripostau în nici-un fel; Îndemnaţi de răcanii tătucului, românii s-au încolonat doar cu speranţa că Dumnezeu se va îndura şi în cele din urmă îi va primi în grădina Lui; Obosiţi, răcanii care-i duceau spre lagărul care urma să-i găzduiască, se opreau uneori şi odată cu ei toată coloana; În acea noapte de groază, cum de groază era tot ce ţinea de îngheţata Siberie, mulţi deportaţi au căzut în mlaştina comunismului sovietic; Prizonierii care mai aveau rezerve, au reuşit să se ridice din bezna timpului de tristă amintire şi cum n-aveau încotro, au pornit sub ameninţarea biciului stalinist pe drumul pierzaniei; Încercând să dea o mână de ajutor unui bătrân care disperat cerşea sprijin consătenilor săi, învăţătorul Victor Iorgovan a reuşit să stârnească atenţia unui soldat care după uzanţă, obicei şi educaţia primită în familie, unde nu a început să urle mai abitir decât un nebun calificat la locul de muncă:
-Mă bou dracu, mişcă mai repede; Unde măta în cur te gândeşti?
-Am înţeles tovarăşu soldat, dar bietul om este bolnav, încercă în-văţătorul să explice în limba rusă, neputinţa bătrânului care se străduia din răsputeri să nu se prăbuşească în mocirla comunismului stalinist.
-Ia taci mă boule dân gură şi dă-i drumu mai dăparte, ordonă soldatul care c-o baionetă ruginită, începu să îl înţepe în moalele fundului; Moşul ăsta bătrân, este ăl mai mare hoţ şi taman vrea să ne păcălească.
-Bine tovarăşu soldat, dar bătrânul nu mai poate să meargă, încercă învăţătorul să-l îmbuneze pe călăul cu inimă de fiară sălbatică.
-Tot n-ai înţeles mă dobitocu dracului, urlă disperat răcanul, după care încercând să-şi arăta vitejia fără seamăn, îl lovi cu patul armei; Acuma pricepuşi, sau poate mai vrei câteva pă spinarea dă român dobitoc?
-Da tovarăşu soldat, dar dumneavoastră n-aveţi pic de inimă, întrebă sora Maria Basarab, în timp ce riscându-şi viaţa îl prindea de braţ pe în-văţătorul lovit cu atâta brutalitate bolşevică?
-Fă curvoaica dracului, pentru tine am doar o pulă lungă şi groasă; Hai nu vrei s-o vezi, întrebă răcanul, după care începu să rânjească chiar mai abitir decât nebunii scăpaţi din cine ştie care balamuc sovietic?
În timp ce camarazii se amuzau la gluma soldatului ce părea să as-ceadă la cine ştie ce grad superior, bătrânul s-a prăvălit după doar câţiva paşi, în noroiul drumului care deacum trebuia să-l ducă-n lagărul amenajat doar pentru lichidarea prin înfometare şi muncă forţată.
-Măcar lăsă-ne să-l ajutăm, insistă şi nu fără motiv învăţătorul Victor Iorgovan, fără să ia în seamă vorbele bădăranului din stepa rusească.
-Bă românu dracu ce eşti, tu vrei să te mai pălesc încă odată?
-Tu pă cine măta-n cur vrei să păleşti soldat Ivan, ordonă un sergent care apăruse din întunericul comunismului de cea mai tristă amintire?
-Cum pă cine să caftesc tovarăşu sergent? Pă bou ăsta bălţat.
-Soldat, comanda la mine şi raporteşte doar când îţi ordonez.
-Ordonaţ tovarăşu sărgent; Altfel cum dracu era să-l pocnesc?
-Bine mă, dar ce mama dracu făcu vlăjganul ăsta românesc?
-Nu-şi văzu de drum tovarăşu sărgent şi taman daia l-am pălit.
-Cum aşa soldat Ivan? Boul vrea să evadeze, sau ce dracu are?
-La întărâtat pă moşu ăsta bătrân şi care stă ca un bou în noroi.
-Da tovarăşu sergent, dar românul acela bătrân, a murit din pricina tratamentului sovietic, raportă abia stăpânindu-şi furia doamna Maria Ba-sarab; Deacum se află la Dumnezeu şi nu-i pasă de bătaia sovietică.
-Vă minte tovarăşu sărgent; Nu ştiu dă ce măsa-n cur, dar curvoaica vrea să vă păcălească doar ca să mă bage pă mine la bulăul militar.
-Soldat, verifivă dacă moşu ăsta bătrân este un mort care nu mai mişcă deloc, sau doar face pă nebunu cu armata roşie; Ai înţeles?
Educat la şcoala tătucului Stalin, soldatul Ivan s-a apropiat de bătrâ-nul care deacum zăcea în noroiul bolşevic şi ordonă ca un mare alienat:
-Bă moşu dracu, scoal dacilea şi nu mai fă pă nebunu cu mine.
-Tovarăşu sergent, interveni învăţătorul care bine motivat încerca să-i vorbească în limba rusă, dacă prin cine ştie ce minune vei reuşi să în-viezi un mort, vei ajunge un mare sfetnic la Kremlinul tătucului.
Furios peste măsură, sergentul la împins cât colo pe neputinciosul soldat, după care începu să-l lovească c-o sălbăticie greu de imaginat, pe bătrânul care deacum primise cetăţenie în grădina Domnului.
-Scoală mă bou dracului, urlă sergentul, după care începu să-l bom-bardeze pe bătrân, c-un întreg arsenal de ură, de furie şi turbare.
Calităţi datorate în esenţă lipsei de cultură, lipsei de educaţie, lipsei de credinţă în Dumnezeu şi nu în ultimul rând, lipsei de bun simţ; Deacum bătrânul continua să rămână impasibil la loviturile demonului pe care istoria de mai târziu îl va numi hommo sovieticus; Nemaiputând răbda, învăţătorul Iorgovan raportă cu tot riscul asumat pentru a cine ştie câta oară:
-Tovarăşu sergent, dacă din nişte motivaţii politice nu ne-ai permis să-i dăm o mână de ajutor, măcar lăsă-ne să-l înmormântăm creştineşte.
-Mă boilor, acuşa puteţi să-l pupaţi şi în curul crestat de baionetă.
-Bine tovarăşu sergent, dar noi vrem să-l înmormântăm creştineşte; Nu dalceva, dar pentru un asemenea pupat, nu cred că suntem abilitaţi.
-Bine bă dobitocii dracu! Acuşa mormântaţâ-l mai repede şi nu vă mai mojmondiţ doar pentru moşu ăsta bătrân şi tâmpit pă dasupra.
Câţiva moldoveni care abia dacă se mai puteau ţine pe picioare, l-au înmormântat pe bătrân, într-o margine de lume; Apoi, în ciuda oboseli care le cuprinsese trupul vlăguit, basarabenii plecară pe drumul pierzaniei; După alte câteva opriri, ordonate numai de călăuza din faţa coloanei, de-portaţii ajungeau cu chiu cu vai, la poarta iadului îngheţat; Aşa cum îşi vor da seama după doar câteva ceasuri de aşteptare, iadul era un lagăr împrej-muit cu nişte garduri de sârmă ghimpată; Avea nişte câini fioroşi, avea pa-ză militară şi mai avea şi un comandant despre care deportaţii ştiau că îl chiamă Beria; Până când vom afla cine era de fapt şi de unde venea acel feroce comandant, să revenim pentru o vreme la moldovenii care obosiţi peste măsură, se odihneau pe o mică ridicătură de pământ sovietic.
-Victor, în această situaţie nenorocită, eu nu ştiu cum să facem…,
-Ce nu ştii doamnă Maria Basarab? Întradevăr, situaţia este dispe-rată, dar nu fără ieşire, raportă motivat învăţătorul Iorgovan.
-Sunt atât de obosită, iar creerul meu refuză orice fel de raţiune.
-Soră Maria, dintre toate nenorocirile care s-au abătut asupra noas-tră, una trebuie să fie cea mai mare; Nu vrei să fii puţin mai clară?
-La naiba cu nenorocirile de care se fac răspunzători tovarăşii so-vietici! Ia spune-mi învăţător Iorgovan sau numai Dumnezeu ştie cum te chiamă cu adevărat, dumneata nu dormi niciodată?
-Ba da soră Maria, dar într-o situaţie ca asta dorm iepureşte.
-Da domnule învăţător, dar românii până când vor dormi iepureşte?
-Nu am de unde să ştiu; Soră, suntem doar la început de drum.
-Dar pentru acest început, nu ne trebuie un acoperiş sub care să ne adăpostim fie şi provizoriu trupul sleit de puteri? Victore dragă, nu credeam că este atât de frig şi atât de multă umezeală care-ţi intră în oase.
-De acord cu tine soră Maria, dar la ce soluţie te-ai gândit?
-Ţi-am mai spus Victore dragă; Prin cap nu-mi trece nimic.
-Soră Maria, până una alta, trebuie să ştim de câtă libertate ne bu-curăm şi abia după aceea să ne gândim la un adăpost individual.
-Ai dreptate domnule învăţător, dar ce stupidă mi se pare viaţa!
-Întradevăr doamnă, uneori viaţa omului este o mare stupizenie.
-Taică, ordonă motivat părintele care în ciuda oboselii continua să fie treaz, de ce vorbeşti urât despre viaţa dată doar de Dumnezeu?
-Iartă-mă părinte Matei, dar cred că m-a luat gura pe dinainte; Mă gândeam că tocmai acest dar inestimabil, este luat atât de repede şi bieţii oameni nici măcar nu apucă să se bucure; Atunci de ce îl mai dă Dumne-zeul ce pare atât de mărinimos cu toată lumea deopotrivă?
-Păi fiule, deşi vorbele mele ar putea să pară mult prea nepotrivite, trebuie să-ţi spun că în ciuda caracterului vremelnic, darul este venit doar de la Dumnezeul în care cred toţi bunii creştini.
-Da părinte, raportă învăţătorul ştiind bine ce spune, numai că până la Dumnezeul despre care ne vorbeşte sfinţia ta, ne mănâncă sfinţişorii cu chip de răcan sovietic şi inimă de fiară înfometată.
-Ai dreptate, dar în lumea pământeană viaţa este trecătoare.
-Eu nu ştiu cât de trecători sunt sfinţişorii care deacum ne stau în cale, dar din păcate, odată cu sfintele creaturi, ne cam trecem şi noi.
-Bine Victor, dar câtă vreme suntem în viaţă, eu vreau să ştiu unde naiba vom dormi la noapte; Aţi înţeles domnule învăţător?
-Taică, predică cu multă convingere preotul Matei, chiar dacă este atât de frig, eu nu cred că bieţii tovarăşii ne vor caza în această seară.
-Şi atunci ce vrei să facem părinte? Să ne cazăm la un hotel?
-Glumiţi domnule învăţător; Sigur, ceva trebuie să facem.
-Ştiu părinte, dar de unde să luăm argumentul convingător?
-Fiule, dacă ar putea fi valorificat, acest inel face multe parale.
-Se poate părinte Matei, dar cum să vindeţi un asemenea inel?
-Da doamnă, dar ca să te faci frate cu dracul siberian, trebuie să îl cumperi; Nu cred că-ţi spun cine ştie ce noutate, dar dracii costă scump.
-Şi atunci cum Dumnezeu vom reuşi? Cu doar câteva copeici?
-Ştiu doar că pentru vremelnicul acoperiş, merită să încercăm.
-Ai dreptate, numai că tovarăşii sunt nişte atei care confiscă tot.
-O boală pe cât de veche pe atât de incurabilă doamnă Maria, dar cum nu avem altă soluţie, va trebui să plec urgent cu părintele Matei.
-Am înţeles domnule învăţător, dar pentru a ne mai găsi în viaţă, va trebui să vă întoarceţi cât mai repede cu putinţă; Acum ai înţeles rostul?
-Trăiţi, am înţeles, raportă învăţătorul Victor Iorgovan, după care împreună cu preotul, plecară grăbiţi spre lagărul care în nişte condiţii re-fuzate până şi de animale, urma să-i găzduiască până când înfometaţi şi epuizaţi după programul de muncă forţată, vor pleca la Dumnezeu.
Asumându-şi riscul care deacum era pe cât de costisitor pe atât de evident, învăţătorul Victor Iorgovan şi preotul Matei, au reuşit să păcăleas-că vigilenţa soldatului sovietic, pentru ca mai apoi să se îndrepte grăbiţi spre lagărul în care sperau să găsească fie şi pentru puţină vreme, un aco-periş provizoriu; După doar câteva sute de metrii, drumul se pierdea într-o mlaştină care ia obligat pe temerari, să se oprească fie şi pentru aş face socoteala ce ar putea să pară cel puţin bizară pentru excursioniştii veniţi cu paşaport vizat de Dumnezeu, din viitorul ceva mai îndepărtat.
-N-avem ce face părinte Matei; Va trebui să mergem printre cele două rânduri de ţăruşi, ordonă şi nu fără motiv învăţătorul care mai bine clădit şi mai bine antrenat pentru asemenea escapade, la prins pe popă de braţ, pentru ca mai apoi să înainteze pe şleaul plin de apă şi mocirlă.
Când în cele din urmă deportaţii reuşeau să treacă mlaştina, o apu-cară pe un drum care şerpuia printre nişte pâlcuri de arbuşti şi mărăciniş; După un timp, temerarii s-au oprit pentru nevoile fireşti; Mulţumiţi, cei doi călători prin vreme şi istorie comunistă, ridicară privirea din mocirla timpului şi optimişti au încercat să vadă dincolo de lagărul îngheţat, speran-ţa care în visul de a supravieţui cu orice preţ, să le dea un rost anume.
-Părinte Matei, priveşte la capăt de drum şi spune-mi ce vezi.
-Pare a fi un sat mai mărişor sau poate chiar un orăşel, răspunse preotul care deacum se freca la ochii care nu-l mai ajutau prea bine.
-Atunci să mergem părinte Matei, ordonă învăţătorul care de atâta bucurie, nesocoti oboseala preotului care abia dacă mai putea ţine pasul cu mai tânărul învăţător; Încă puţin şi sper că vom ajunge.
Obosiţi, deportaţii moldoveni s-au oprit în capătul unei străzi care în lăţime măsura patruzeci de metrii; Deoparte şi de alta se aliniau nişte barăci croite după acelaşi tipar şi printre construcţiile ce păreau destul de insalubre, puteau fi văzuţi nişte oameni care furnicau braunian; Tot întrebând de locul în care puteau fi găsiţi deportaţii români, cei doi temerari prin timp şi istorie, au aflat de la un polonez care vorbea şi încă destul de bine limba rusă, că neamul căutat se afla în celălalt capăt al oraşului; După o a-ventură nu lipsită de peripeţii, în cele din urmă temerarii ajungeau pe o străduţă laterală şi privind cu oarece atenţie, au văzut o baracă înconjurată de altele ceva mai mititele; Ocolindu-i pe soldaţii care deacum patrulau într-un du-te vino aproape continuu, cei doi pribegi au găsit nişte compatri-oţi pe care tătucul ia deportat ceva mai devreme; Dumnezeule, dar acesta era un cartier care peste timp va rămâne asociat cu moartea.
-După cine te uiţi nene? Cătaţi pă careva, întrebă un băieţel care în faţa unei barăci de lemn, se juca cu câţiva pici de vârsta lui?
-Cătăm baraca deportaţilor care au evadat din România Mică, ra-portă cu glas scăzut învăţătorul Victor Iorgovan; Ia spune băieţel frumuşel, tu nu ştii în ce baracă stau românii care bucuroşi au venit de bună voie în Siberia îngheţată, întrebă şi nu fără motiv acelaşi tenace învăţător?
-Păi nene, raportă piciul care nu înţelegea prea bine ce vroiau oa-menii mari, aici este numai deportaţi din Basarabia.
-Bine mă băiete, dar părinţii tăi unde stau, întrebă preotul Matei, în timp ce privea cu multă luare-aminte la oamenii care grăbiţi intrau şi ieşeau din baraca ridicată în mare grabă? Ei nu sunt tot români?
-Cine să fie români, răspunse puţin mirat piciul de ocazie?
-Cum cine mă băiete? Mama şi tatăl tău; Ei unde locuiesc?
-Păi nene, de când un tovarăş la împuşcat pe tata, eu am doar ma-mă şi-un frăţior mai mic, răspunse îndurerat băiatul rămas orfan.
-Am înţeles fiule, dar acum fii bun şi du-ne mama care ta iubeşte.
-Vă duc oameni mari, dar voi n-aţi venit s-o arestaţi pe mămica?
-Nu-ţi mai fie teamă băiete; Noi nu suntem bolşevicii care din dorinţa de a se răzbuna omoară mame şi taţi, răspunse zâmbind învăţătorul.
Văzându-se încurajat de vorba străinilor, băiatul a servit drept călău-ză şi s-a oprit în faţa barăcii pe care un deportat scrisese: Români.
-Aici stai băiete, întrebă şi nu fără motiv învăţătorul Iorgovan?
-Da nene; Asta este casa noastră, răspunse piciul, după care râzând, o zbughi în braţele mamei care tocmai ieşise din baracă.
-Bună ziua doamnă, salută învăţătorul Iorgovan, în timp ce prudent se apropia de femeia care supărată continua să-şi certe băiatul.
-Da domnule, dar numai bună nu este ziua de azi, ziua de mâine şi nici chiar ziua când n-am să mai fiu; Acuşica ia spune, mata-l adusăşi pe neastâmpăratul care tot umblă pe coclauri îngheţate?
-Taică, răspunse părintele care în sfârşit putea să discute cu un ro-mân de aceeaşi credinţă, mai degrabă piciul ne-a adus la baracă.
-Ce s-a întâmplat domnule, întrebă femeia care numai de smiorcă-iala băiatului n-avea timp şi chef? Doar nu pierdurăţi pă careva.
-Doamnă, eu cred că pe românaşi ia pierdut istoria, raportă în doi peri învăţătorul care în ciuda întunericului care deacum părea să cuprindă toată lumea strămutată de nişte tovarăşi, încerca să vadă ce alte nenorociri potenţiale se aflau dincolo de femeia care-l privea mirată.
-Da domnule, dar ce dracu să facem, răspunse femeie care nu în-ţelegea mai nimic din vorbele învăţătorului? Fiecare cu amarul său.
-Ai dreptate taică, astăzi tot românul cu suflet curat, are o mulţime de necazuri şi nevoi, predică părintele ştiind bine ce spune.
-Nu vă supăraţ de aşa îndrăzneală, întrebă femeia care deacum lă-sa băiatul să-i alunece din braţe, dar de pământ, voi de unde sunteţi?
-Noi suntem nişte români aduşi din Basarabia şi am fost descărcaţi în jur de prânz, raportă cu glas scăzut învăţătorul Victor Iorgovan.
-Şi după ce vă băgară în ţarcul sovietic, nu v-au lăsat lângă poarta păzită cu puşca de nişte răcani care nu ştiu de ce dracu, dar idioţii cred că îşi fac daoria? Nenorociţii dracu, aşa face cu toţi deportaţii.
-Din păcate, aşa s-a întâmplat în urmă cu doar câteva ceasuri, dar matale de unde ştii care este procedura sovietică?
-Cum de unde ştiu mă omule? Păi nu acesta-i obiceiul bolşevicilor? Mă oameni buni, cum aici să întunecă repede, cred c-ar fi bine să nu mai pierdeţi vremea şi să veniţi cât mai degrabă.
-Am înţeles doamnă, dar numai în această baracă stau români?
-Ar mai fi o bărăcuţă, dar după câte ştiu, acolo nu se face focu.
-Bine doamnă, dar într-un asemenea caz, ce sfat ne puteţi da?
-Păi ce-aşi putea să vă îndemn mă oameni buni? Ia spune-mi dom-nule, întrebă femeia care deacum începuse să se teamă pentru bieţii oameni, cam câţi români dezrădăcinaţi aşteaptă la poarta iadului siberian?
-Suntem doar o parte dintr-un sat de răzeşi, dar prin grija soldaţilor care ne-au adus în lagărul siberian, câţiva dintre ţăranii dezrădăcinaţi nu au rezistat şi acum cer găzduire bunului Dumnezeu.
-Dumnezeule mare, de unde atâta nebunie în capul tovarăşilor care până nu demult, parcă mai aveau ceva minte şi socoată?
-Da taică, dar până când vom afla de unde vine nebunia comunistă, va trebui să găsim măcar pentru copii şi bătrâni, un culcuş pentru la noapte.
-Păi veniţ mai repede fraţilor şi vedem noi ce dracu facem, raportă încurajator femeia, după care luându-şi fiul de mână, intrară în baraca ro-mânilor care vor fi lichidaţi prin înfometare şi muncă forţată.
* * *
Se înserase când, cei doi temerari prin vreme şi istorie, reveneau în mijlocul deportaţilor care deacum aşteptau adăpost şi sprijin; O Doamne, câtă bucurie se putea citi pe chipul doamnei Maria când nu fără motiv, în-văţătorul Victor Iorgovan a luat-o în braţe pe Ioana! Fiica locotenentului Marghiloman a mai plâns o vreme, dar fiind epuizată şi complet dezamă-gită, domnişoara s-a mulţumit doar să suspine; Văzându-se în braţele ofi-ţerului trimis doar ca să le salveze de la iminenta deportare, fata părea să îşi surprindă mama, cu o întrebare puţin cam hazardată:
-Bine că te-ai întors tăticule bun! Ai venit doar pentru mine?
-Ioană mamă, dar de câte ori să-ţi mai spun cine-i tăticul tău?
-Ca toţi copiii din astă lume prost împărţită între marile puteri, fata are dreptu la un tătic; Chiar dacă la început ai vrut să aibă doar mămică.
-Mamă, întrebă într-o manieră vădit acuzatoare domnişoara Ioana, de ce când eram mai micuţă, nu ai vrut să am un tătic adevărat?
-Când o să mai creşti puţin, am să-ţi explic ce s-a întâmplat în anul când te-ai născut; Acum fii bună te rog şi dă pace învăţătorului care după atâta drum pozează într-un personaj frânt de atâta oboseală.
-Ai dreptate, dar niciodată n-am să fiu prea obosit pentru Ioana.
-Mulţumesc domnule dragă, dar cine ţi-a dat un asemenea ordin?
-Nu te supăra soră Maria, dar până când Ioana va învăţa să meargă singură pe drumul vieţii, pentru voi eu tot Victor rămân; Ai înţeles?
-Am înţeles Victore, dar cum bine-mi dau eu seama, nu doar domni-şoara Ioana va trebui să înveţe taina lagărului îngheţat.
-Mămico, întrebă fata surprinzând-o şi mai mult pe sora Maria, pe drumul croit doar de bolşevici, vrei să mergi împreună cu nenea Victor?
-La o asemenea întrebare, ce-ai putea să răspunzi soră Maria?
-Domnule învăţător, raportă după câteva clipe de adâncă chibzuinţă sora Maria Basarab, cred că cel mai bine ar fi să mergem împreună.
Neavând încotro, domnişoara Ioana porni alături de părinţii pe ca-re soarta nu-i apropiase doar dintr-o pură întâmplare, obligându-i să mear-gă pe drumul croit în mare taină la târgul de la Yalta; Deacum timpul înce-pu să curgă monoton şi implacabil pe albia poate mai veche de când lu-mea şi fără aprobarea caghebeului sovietic, părea să aducă poate cam repede, iarna care în acel ţinut venea cu multă zăpadă şi mult frig; Sclavii basarabeni şi nu numai, lucrau zi lumină la tăiatul buştenilor; Seara şi în după amiaza zilei de Duminică, românii lucrau de zor la ridicarea barăcii în care urmau să locuiască o bună bucată de vreme; În spatele barăcii pe care mai în glumă mai în serios, învăţătorul Victor Iorgovan o numea Ho-tel Siberia, se ridica o bisericuţă la care lucrau părintele Matei şi câţiva ti-neri mai curajoşi; Cu doar câteva zile înaintea Crăciunului, în bisericuţa care abia dacă fusese terminată, părintele Matei ţinu prima slujbă; Din pricina oboselii, dar şi de frica răcanilor care deacum patrulau necontenit printre românii care deacum trebuiau intimidaţi cu orice preţ, la slujbă au participat doar câţiva creştini mai curajoşi; În lupta cu Anticristul, crucea câştigase aproape întotdeauna, chiar dacă pierderile erau destul de însem-nate şi nu de puţine ori, creştinii au plătit cu viaţa credinţa în Dumnezeul a toate ziditor; Chiar şi Mântuitorul Iisus Cristos, condamnat tocmai de e-vreii pe care-i vindecase de atâtea boli, a fost bătut în cuie pe crucea răs-tignirii; La începutul evului creştin, istoricii consemnau pentru viitorime, prima victorie în confruntarea cu demonul din oameni şi în folosul creştinilor; De atunci a trecut vremea şi s-au comis multe fărădelegi; Cum nu găseau nici-un refugiu care să le asigure fie şi o minimă protecţie, în după amiaza Crăciunului care în acel an căzuse întâmplător într-o sfântă zi de Duminică, enoriaşii români participau la slujba preotului Matei; Doar câţiva credin-cioşi apucaseră să intre în biserică; Cum spaţiul era neîncăpător, cei mai mulţi au rămas afară şi în semn de evlavie, au aprins o lumânare; Slujba pe care preotul o ţinea cu aceeaşi cucernică îndrăzneală, părea să fie tul-burată de huruitul cine ştie cărui motor; Crezând că este o maşină plină cu buşteni, românii ascultară în continuare slujba sfântului părinte; Curând însă, vocea preotului Matei se pierdu în hărmălaia provocată de o maşinărie anticreştină, monstruozitate care de fapt poza într-un un tanc sovietic; Monstrul care a fost inventat doar pentru a strivi trupul oamenilor creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, s-a oprit lângă mulţimea creştinilor care nu întâmplător erau adunaţi în faţa bisericii şi timp de câteva clipe, o linişte rău prevestitoare s-a aşternut peste românii care se aşteptau la ori-ce rău sovietic, numai un atac cu blindate nu puteau să conceapă; Un ofi-ţer care într-un moment de cumpănă, avea în cap un kil de vodcă ruseas-că şi creer doar cât un nebun, ordonă în limba tătucului de la Kremlin:
-Bă românilor idioţi şi dobitoci, dacă nu vreţ să vă fac una cu pă-mântu soivietic, plecaţ dracu dacoloşa; Ce mă dobitocilor, voi sunteţ surzi? Hai mă boii dracu, plecaţ acasă şi nu mă sforţaţi la măsuri discipolare.
-Păi unde să mergem tovarăşu ofiţer? Aici este casa noastră.
-Fă româncă împuţâtă, dar pă tine cum măta în cur te chiamă?
-Nu vă supăraţi tovarăşu ofiţer, dar pe mine mă chiamă Maria Ba-sarab şi împuţită sunt numai pentru comuniştii care nu prea suportă frumu-seţea cuvântului doamnă, raportă într-o manieră nepotrivită sora Maria.
-Bine fă curva dracu, o să vezi tu ce suportă pula sovietică, ameninţă ofiţerul, după care furios peste măsură, bravul ordonă cu aceeaşi voce cazonă: Bă răcan tâmpit, intră în românii ăştea idioţi şi dobitoci.
-Dar este oameni vii tovarăşu comandant şi n-am ordin scris.
-Intră în ei mă boule; Doar nu vrei să te trimit în tribunalu militar.
Tancul porni încet spre românii care speriaţi de infernala maşinărie, începură a se retrage; Din fericire, la doar câţiva paşi de biserică, motorul tancului s-a oprit şi spre disperarea ofiţerului sovietic, călăii care la ordinul tătucului învăţaseră doar să ucidă, n-au reuşit să-l pornească.
-Porcăria dracului, înjură ofiţerul în poate cea mai sfântă zi din toa-te câte sunt în calendar, să se strice chiar în faţa inamicului.
-Vedeţi tovarăşu ofiţer, raportă cu mult curaj un bătrân basarabean, Dumnezeul care din totdeauna stăpâneşte ceru şi pământu, nu va dat voie să-i dărâmaţi casa pe care abia dacă o ridicarăm.
-Bă moş bătrân, ameninţă ofiţerul c-un pistol care deacum era pre-gătit pentru tragere, dacă nu vrei să-ţi împuşc stăpânu invizibil şi mai ne-păsător decât Satana, taci dracu dân gură şi nu mai mâna căcat.
Cineva dintre românii înfricoşaţi, la tras pe bătrân din faţa călăului care deacum părea hotărât să-l ucidă într-o sfântă zi de Crăciun.
-Tatae, nu-ţi mai pune mintea cu tovarăşu care-i urăşte pă români; Altfel o să dai dă belea, admonestă motivat prudentul necunoscut.
-Da mă tată, răspunse bătrânul care abia dacă îşi mai putea stăpâni furia, dar pân acuşa văzuta-i o belea mai mare decât asta?
Bravul ofiţer păru a se retrage, spre bucuria românilor care prinzând oarece curaj, înconjuraseră tancul defect; Din păcate însă, bucuria români-lor nu dură prea mult; La ordinul aceluiaşi ofiţer, un camion încărcat cu buşteni, atacă biserica şi după ce-a făcut-o ţăndări, a încercat să dispară în uitarea ce părea să-i vindece pe bolşevici, de păcatul crimelor comise cu atâta sânge rece; După retragerea soldaţilor, românii care deacum în-cercau să-şi înfrângă frica de moarte, începură a căuta printre scândurile sfărâmate, rămăşiţele bietului părinte; Într-o tăcere de mormânt, enoriaşii ridicară trupul strivit şi-l aşezară pe o pătură întinsă pe zăpada îngheţată; Din câteva scânduri care numai printr-o minune divină rămăseseră întregi, deportaţii români croiră coşciugul în care trupul bătrânului preot, găsi a-dăpost pentru eternitate; Fraţi întru credinţă la bine, dar mai cu seamă la greu, românii l-au înmormântat în locul în care nu cu multă vreme în urmă fusese casa Domnului; Când trupul preotului Matei părea să fi fost acoperit cu pământ îngheţat, câţiva deportaţi basarabeni aşezară la căpătâi, o cruce pe care un meşter anonim scrisese-n cea mai mare grabă doar câteva cu-vinte creştine; Pentru a înţelege verticalitatea crucii care înnobila mormântul de creştin, dar şi furtuna de ură şi intoleranţă pe care o stârnea, trebuie să reamintim obârşia celor două seminţii; Când legiunile romane au cucerit Dacia, soldaţii împăratului Traian au găsit doar nişte triburi ce îmbrăcau credinţa care nu oferea salvarea credincioşilor, prin viaţa de apoi; Având o cultură net superioară, romanii au câştig de cauză în mai toate domeniile, iar poporul care abia dacă se formase din daci şi romani, preia şi credinţa care de la început avea drept simbol crucea veşnic biruitoare; Ce-a însem-nat vitejia oştenilor comandaţi de sfântul Ştefan şi mare voievod, de Mircea Bătrânul şi de Mihai Pătraşcu cel viteaz, dar încă ne intraţi în galeria sfinţilor? Ce-a însemnat Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi ce-a însemnat legământul ex-primat prin deacum celebrul pe aici nu se trece, dacă nu credinţa românilor în Dumnezeul a toate ziditor şi-n viaţa de după nedorita moarte? Nu fără motiv, foarte multă lume s-a întrebat de ce tovarăşii sovietici sunt duşmanii crucii şi de ce mereu se împotrivesc credinţei creştine? Tovarăşul Vladimir Ilici Lenin, autorul ateismului doctrinar, a mizat doar pe sărăcia materială şi spirituală; Condamnându-le din start, tovarăşul Lenin a reuşit să manipu-leze cu multă uşurinţă, popoarele din acea parte de lume; Lipsiţi de credinţa creştină, lipsiţi de cultură, lipsiţi de bunul simţ, proletarii deveneau uneltele Satanei care mai mereu a încercat să cultive doar răutatea şi crima; Printre cei care în tăcere suportau rigorile doctrinei comuniste, erau şi românaşii care de aproape două milenii formau o insulă de latinitate într-o mare sla-vă; Că această insulă a fost mai tot timpu ţinta barbarilor din Răsărit, este o chestiune cunoscută şi-nţeleasă de toată lumea; Ceeace prea puţină lu-me înţelege cu adevărat, este opţiunea sovieticilor pentru ateismul care în locul bunului Dumnezeu, le oferea doar arme, gloanţe, barbarie fără seamăn şi cum toate nu păreau a fi de ajuns, tovarăşi începură a se scălda în min-ciuna tătucului de la Kremlin; Dintr-o asemenea pornire, poate la fel de barbară ca toate celelalte, ofiţerul făcuse ţăndări bisericuţa românilor şi omorâse un preot care îndrăznise să se roage la Dumnezeu în chiar grădina marelui Skaraoţchi; Se temuse ofiţerul sovietic, de puterea Dumnezeului în care nu credea de fel, sau comuniştii vremurilor de cea mai tristă aminti-re, încercau să defăimeze creştinismul doar pentru a reduce cât mai mult rezistenţa celor care veşnic nesupuşi, credeau în cele sfinte şi în viaţa de apoi? Iată întrebarea la care modesta mea participare nu mai poate să dea un răspuns pe măsura importanţei care deacum înnobilează istoria croită la Yalta, dar cu toată responsabilitatea, poate să povestească isprava ofiţerului care în dimineaţa zilei următoare, văzând o cruce pe locul unde nu cu multă vreme în urmă se afla bisericuţa, turbă de atâta furie bolşevică; Mobilizând la repezeală câţiva soldaţi care-l întreceau în ateism, dar şi în habotnicie, ofiţerul sovietic ordonă învăluirea inamicului care deacum părea înarmat doar c-o inimă curată şi cu credinţa în bunul Dumnezeu.
-Toţi românii să iasă cât mai urgent dân baracă; Mă puturoşii dracu, doar nu sunteţ surzi, urlă mai abitir decât un scos din minţi bravul ofiţer.
Cum românii care abia dacă se treziseră îşi pregăteau din te miri ce micul dejun, ofiţerul unde nu începu să urle, cu şi mai multă furie comunistă:
-Bă românilor idioţi, dacă nu ieşâţi mai repede şi îmbrăcaţi pentru munca la buşteni, vă scot în baionete; Aţi înţeles mă burghejii dracu?
Văzându-i pe răcanii care deacum spărgeau geamurile şi temându-se de ofiţerul care lipsit de înţelepciune şi de bun simţ, putea să le demoleze baraca, românii au executat ordinul nebunului.
-Mamă, întrebă domnişoara care deacum părea stăpânită de aceeaşi revoltă juvenilă, de ce stau soldaţii cu puşca spre noi? Vor să ne-mpuşte?
-Nu ştiu Ioană, dar înainte de-a ne împuşca, ne vor spune şi de ce.
-Băăă, dacă mai vorbiţ ca nişte boi, am să vă puşc până la unu.
Văzând că urlă de pomană, ofiţerul sovietic a scoas pistolul şi pentru intimidarea inamicului, a tras un singur glonţ; Auzind foc de armă, deportaţii de alte naţionalităţi, au ieşit în grabă din barăcile morţii; Frizând teama care de la o vreme le intrase în oase, condamnaţii la moarte i-au înconjurat pe bolşevicii care simţindu-se încolţiţi, au devenit şi mai răi.
-Ce dracu faci mă tovarăşe Ivan, întrebă şi nu fără motiv un polonez ceva mai curajos, ai venit să sperii oamenii c-un puşcoci atât dă micuţ?
-Ţâneţ gura tâlhare, urlă ofiţerul care deacum îl ameninţa pe polonez.
-Mă Ivan, răspunse polonezul care riscându-şi viaţa, îl privea c-un amestec de ură şi milă, dacă vrei să omori un om complet nevinovat, tra-ge mai repede şi nu mai pierde timpu.
-Bă idiotu dracu, atunci fie cum vrei tu, urlă ofiţerul, pentru ca mai apoi să tragă două gloanţe în polonezul care îndrăznise să-l înfrunte.
Sfidând moartea care deacum putea veni de oriunde, câţiva compa-trioţi s-au aplecat peste trupul însângerat; Cum nimeni şi nimic nu putea să-l mai salveze de la omniprezenta moarte, polonezii l-au ridicat din ză-pada îngheţată şi într-o tăcere cum doar creştinii ştiu să păstreze, l-au dus într-o bărăcuţă mai dosnică şi poate mai ferită de habotnicia sovietică.
-Tovarăşu ofiţer, vei răspunde pentru viaţa bietului polonez.
-Bă moş bătrân, dacă nu taci dracu dân gură, să ştii că tu urmezi la rând; Ai înţeles mă boule, sau pun soldaţii să te lămurească suplimentar?
-Tovarăşu comandant, raportă rânjind unul dintre soldaţi, dacă nu îi trageţ un glonţ în căpăţână, nu ar fi mai bine să-l arestăm mintenaş?
-Bă dobitocule, lasă gura şi nu mai mişca în frontu sovietic.
Ameninţarea bravului ofiţer era întreruptă de o maşină care se o-prise în faţa barăcii; Coborâră doi tovarăşi îmbrăcaţi în civil şi din cabină sări c-o uşurinţă demnă de invidiat comandantul Beria; Apropiindu-se de furiosul ofiţer, caghebistul ordonă şi nu fără motiv:
-Atacând nişte nemernici fără arme, te-ai făcut de tot rahatu tovarăşe maior şi pentru asta îţi ordon să retragi imediat armata roşie.
-Păi tovarăşu comandant, raportă ofiţerul care disperat încerca o vagă justificare, nişte români să narmară c-o cruce pă care o şi înfipsă în pământul sovietic; Eu taman daia vă zic nişte vorbe care nu ştiu…,
-Da mă ofiţer idiot, dar tu cu cine dracu vrei să te baţi? C-o bucată dă lemn sau cu ce socotesc românii care nici măcar nu te privesc? În spa-tele celor două scânduri puse în cruciş, cine crezi că stă ascuns mă tovarăşe ofiţer, întrebă şi nu fără motiv comandantul Beria?
-Eu mă bat cu cine-mi ordonaţi dumneavoastră tovarăşe comandant; Acu dacă-i nevoie, m-aş lua la trântă chiar şi cu Dumnezeu, raportă zelosul ofiţer, doar pentru a ieşi basma curată.
-Bine mă tovarăşe, dar cum dracu vrei să lupţi c-un inamic invizibil?
-Nu vă grijoraţ tovarăşu comandant; Îl găsesc chiar de-o fi să-l cat şi în gaură dă şarpe, încercă ofiţerul să nu se dea bătut cu atâta uşurinţă.
-O să găseşti un căcat în gaura de şarpe, ordonă scârbit comandan-tul, după care s-a apropiat de creştinii care tremurau de frică şi privind cu scârbă proletară, a întrebat cu aerul stăpânului absolut: Bă calicii dracu, cine înfipse crucea în pământul sovietic?
-Măicuţă, raportă o bătrână care în trecutele vremuri pierduse pâ-nă şi sentimentul de frică, doar Dumnezeu putea s-o sădească în pământul pă care tot El la făcut; Doar daia are atâta putere şi ne dă dreptu la viaţă.
-Babă bătrână, ne spui doar minciuni gogonate, ordonă comandan-tul, în timp ce încerca să-şi păstreze calmul de care avea nevoie în războiul cu românii care din totdeauna se socotesc robii puterii divine.
-Măiculiţă, întrebă mirată de acuzaţia pronunţată în limba română, dar matale de ce Doamne iartă-mă crezi că te mint? Păi nu pe sfânta cru-ce fuse răstignit Mîntuitorul şi dă care un roman s-a spălat pe mâini?
-Ascultă babă bătrână, ameninţă furios comandant Beria, dacă nu încetezi cu tâmpenii popeşti, am să te trimit la dracu; Acuşa pricepuşi?
-Da tovarăşu comandant, raportă sora Maria, în timp ce-o trăgea pe babă din faţa caghebistului, dar femeia care de-o viaţă se află în solda Domnului, niciodată n-o să ajungă la încornoratul dumneavoastră.
-Bine fă muere proastă, întrebă comandantul care deacum privea cu mai multă luare-aminte la femeia care îndrăznise să-l înfrunte cu atâta curaj, dar tu cine dracu eşti şi cum dă ai atâta tupeu?
-Sunt româncă tovarăşu Beria şi ca toţi deportaţii fără voie, cred că-n faţa Domnului, oamenii sunt pe cât de egali pe atât de neputincioşi.
-Fă muere, dacă nu vrei să fii împuşcată, renunţă la palavre.
-Trageţi tovarăşe comandant; După atâta front şi apărată de sfânta cruce, sora din satul masacrat de bolşevici, nu se mai teme de moarte.
Crezând că biata femeie nu este în toate minţile, comandantul Beria renunţă pentru moment la jocul cu moartea şi furios ordonă:
-Maiorule, trimite câţiva soldaţi şi aduceţi crucea înfiptă de români.
Bucuroşi că în sfârşit aveau şi ei ceva de făcut, răcanii comandaţi de zelosul ofiţer, au smuls crucea din pământ rusesc şi rânjind asemenea alienaţilor mintali, reuşiră s-o arunce la doi paşi de românii care deacum priveau miraţi la călăii mijlocului de veac.
-Mamă, întrebă domnişoara care nu fără motiv dârdâia de frig şi frică, de ce au scos crucea dă la căpătâiu lu popa? N-au lemne de foc?
-Ca s-o facă ţăndări, dar să nu-ţi fie teamă; Tovarăşii niciodată nu vor reuşi să ucidă simbolul care reprezintă omul şi divina lui obârşie.
Neluând în seamă vorbăria românilor care neavând altă posibilita-te începură a trage de timp, comandantul ordonă pe acelaşi ton sever:
-Ofiţerule, ca să vadă şi românii cum îi apără Dumnezeul pe care nu la văzut nici dracu până acuma, stropeşte cu benzină bucata de lemn.
Cu un exces de zel greu de imaginat, soldaţii aruncară peste crucea românilor, benzina dintr-o canistră balşoi; Bucuros din cale-afară, ofiţerul cu grad de maior, raportă mândru de-o asemenea ispravă:
-Acu ce dracu mai facem tovarăşu comandant? Aşa cum bine văzu-răţi, soldaţii scăldară crucea dă sus până jos şi dă jos până sus.
-Cum ce să faci mă dobitocule; Dă-i foc mai repede, ordonă coman-dantul care mai abitir decât nebunii care rânjeau fără nici-un motiv înte-meiat, se bucura poate mult prea devreme.
-Mă bou dracu, ordonă ofiţerul care deacum rânjea la unison cu comandantu, scapără chibritu mai repede şi dă foc la crucea românească.
După ce chibritul comunist pâlpâi de câteva ori şi s-a stins, răcanul scăpără alt băţ şi furios se aplecă asupra crucii care simboliza omul şi pu-rerea lui divină; Încercând să incendieze crucea care de la Nero citire pâ-nă dincolo de prezentul oricărui viitor, nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi s-o distrugă, nefericitul scăpă chibritul aprins, peste mantaua îmbibată cu benzină; Autoincendiindu-se, răcanul se transformă instantaneu, într-o torţă vie; După numai câteva tumbe executate cu măiestrie în faţa comandantului care deacum îl privea cu scârbă comunistă, sărmanul răcan căzu în zăpada în care fusese aruncată crucea românească.
-Mă boule, raportă ofiţerul care nu fără motiv începuse să se teamă de comandantul care deacum îl privea încruntat, ţi-o făcuşi cu mâna ta.
-Luaţi-l mă dacolo şi duceţi-l mai repede la spitalu sovietic, ordonă comandantul care abia dacă îşi mai putea stăpâni furia; Executarea.
-Măiculiţă, crucea nu arde şi n-o să arză niciodată, exclamă bătrâna, în timp ce câţiva soldaţi, încercau să stingă flacăra care deacum îl mistuia pe ateul care îndrăznise să incendieze crucea divină!
-Dacă nu taci dracu dân gură, să ştii c-o să te bag lângă popa care deacum face slujbe doar pentru viermii sovietici; Babo, eu cred c-ai înţeles şi nu vrei să mori taman ca proasta, ameninţă sever comandantul.
-Cred că ai face un bine dacă chiar m-ai trimite un picuşor mai di-vreme la Dumnezeul meu, răspunse bunica fără nici-o teamă.
-Babă bătrână şi proastă, ordonă maiorul care furios peste măsură, scotea pistolul aducător de moarte, ia mai du-te la dracu şi taci dân gură!
-Maiorule, pune pistolu în toc şi retrage-ţi armata; Nu dalceva, dar am să-i pedepsesc eu pă românii care încă mai cred în cai verzi pe pereţi; Ai înţeles ofiţerule, sau vrei să te pun la dispoziţia centrului de triere?
În scurtă vreme, lângă baraca românilor nu mai rămăsese picior de bolşevic; Numai creştinii care nesocotind frigul şi întreaga tevatură ce a-vea să se nască, rămaseră lângă crucea care doar printr-o minune dumne-zeiască, era întreagă şi nemuritoare pentru totdeauna.
-O Doamne, mare ţi-e puterea şi slava dă care încă te bucuri!
-Ai dreptate mamae! Atunci s-o ducem acolo unde trebuie să stea verticală întru vecie, ordonă învăţătorul Iorgovan, pentru ca mai apoi să ridice crucea din locul unde fusese aruncată de soldaţii sovietici şi s-o a-şeze cu multă grijă creştinească, la căpătâiul părintelui Matei.
-Dacă tovarăşii care multe rele mai făcură pe acest pământ, nu re-uşiră s-o incendieze, eu cred că aceasta-i vrerea bunului Dumnezeu.
-Soră Maria, crucea creştină a învins oare pentru câta oară?
-Da învăţătorule, dar câtă vreme dincolo de noi şi deasupra tuturor, se află numai Dumnezeu, crucea va fi mereu biruitoare.
De atunci la crucea românilor vin să se închine toţi creştinii din la-găr; Niciodată anticriştii pro sovietici n-au mai îndrăznit să se lupte c-un Dumnezeu pe care nimeni nu-l poate revendica, după cum dincolo de puterea Lui nemărginită, nu este nimic care să dăinuie; Apoi, timpul începu să curgă monoton şi implacabil peste capul românilor aflaţi într-un lagăr pe care bolşevicii l-au ridicat c-o intenţie vădit criminală şi la ordinul tătucu-lui de la Kremlin; De la debarcarea românilor în lagărul în care moartea era bine planificată, trecuse doi ani şi şase luni; Era sfârşitul lunii Aprilie şi doamna Maria Basarab tocmai îşi terminase lecţiile la şcoala pe care îm-preună cu învăţătorul Victor Iorgovan, o înfiinţaseră nu cu multă vreme în urmă; De fapt, întreaga activitate didactică se desfăşura într-o fostă magazie de efecte militare; Copiii tocmai ieşiseră-n faţa şcolii şi ca mai toţi elevii se bucurau de lecţiile care abia dacă se terminaseră când, pe uşa care ră-măsese întredeschisă, intră mai cătrănit ca niciodată Savu Gheorghe; Furi-os peste măsură, fostul ginere mai că nu îndrăznea să vorbească.
-Mă Gică, întrebă doamna care deacum se ridicase-n picioare, de ce eşti atât de răvăşit? Ia spune mă omule, ce dracu s-a întâmplat?
-Bolşevicii doamnă Maria; Au venit la noi în baracă şi uite că…,
-Şi ce dacă au venit mă omule? Spune mai repede şi nu te mai po-ticni precum boul la deal, ordonă îngrijorată sora Maria Basarab.
-Cum să vă zic doamnă Maria? Îl arestară pe dom învăţător.
-Da mă omule, dar tovarăşii n-au spus şi pentru ce l-au arestat?
-Doamnă Maria, ştiu doar că îmi venea să le dau cu toporu în cap; Azi nu mă lăsă muerea, altfel cred că-l termenam pă unu dântre ei.
-Bine a făcut! În cel mai fericit caz, erai şi tu arestat şi apoi executat.
-Poate doamnă Maria, dar aşa este mai bine? Păi matale ce zici?
-Nu cred că îţi spun cine ştie ce noutate, dar tot mai bine să fii un măgar viu decât un cal mort; Gică, nici acum n-ai înţeles cum şi de ce?
-Nu că sunt eu Gică contra, dar noi până când să mai fim măgarii străinilor? Vedeţi doamnă Maria, răbdarea românului are o limită.
-Vom trăi şi vom vedea, dar cel mai bine ar fi să merem acasă, or-donă sora care deacum îşi strângea în mare grabă cele câteva caiete.
La doar câţiva paşi de uşa şcolii, o domnişoară care mai urcase un picuşor pe scara timpului, unde nu începu să strige printre lacrimi şi suspine:
-Mamă, şi tu mă părăseşti? Unde vrei să fugi cu nenea Gică?
-Nu fug Ioană, întrebă sora care deamu încerca să se prefacă, dar tu de ce naiba plângi? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?
-Cu mine nu s-a întâmplat nimic, dar tovarăşii l-au arestat pe tata.
-Am înţeles drăguţa mea, dar nu mai plânge; Aşa cum au procedat şi până acum, va fi eliberat în doar câteva zile; Hai şi taci cu mama!
-Şi dacă nu-i dau drumu din puşcărie, eu rămân iar fără tătic?
-Nu draga mea, nu vei rămâne fără tătic, asigură doamna care fără succes, încerca să-şi stăpânească nervii şi furia neputincioasă.
Ceva mai târziu, mamă şi fiică intrau în puşcăria românilor condam-naţi la moarte prin înfometare şi muncă forţată; Nu cred că era momentu cel mai potrivit, dar sora Maria încă mai continua să-şi certe fetiţa.
-Ioană, de ce dracu nu ai stat în pat? Uite cum îţi arde tâmpla!
-Am stat mamă, dar am coborât doar când l-au arestat pă tăticu şi am ieşit din baracă; Unde naiba să mă duc? Mamă, doar pe tine te am.
-Am înţeles Ioană, dar când dracu l-au arestat pe tata Victor?
-Păi tata tocmai venise lângă pătuţu meu şi vroia să mă întrebe ce-va când, fără să bată la uşa celulei, tovarăşii au năvălit peste noi.
-Fata mea, până când asemenea englezilor sau francezilor, bolşevicii vor învăţa să bată la uşă, va trebui să treacă foarte multă vreme.
-Păi dacă doar ei ştiu să bată la uşă, atuncea de ce nu ne-au deportat la francezi sau la englezi, întrebă mirată domnişoara Ioana Basarab?
-Pentru că o întâmplare nefericită, ne-a învecinat cu tovarăşii.
-Păcat, exclamă şi nu fără motiv domnişoara Ioana Basarab! Mamă, ce bine ar fi fost dacă eram vecini cu englezii sau cu francezii.
-Ioană, acum trăiam ca oamenii şi nici nu mai eram deportaţi.
-Mămico, vrei să spui că eram liberi într-o ţară liberă şi mare?
-România Mare, dar astăzi trebuie să ne mulţumim cu puţin.
-Şi dacă nu eram românii, tovarăşii pe cine crezi că deportau?
-Nu-ţi mai fă griji; Găseau nişte naţii pe care să le deporteze.
-Şi dacă naţiile n-ar fi vrut să fie deportate, atunci tovarăşii ce-ar fi făcut mămico? Le luau ce forţa şi le urcau în trenuri de marfă?
-Ai dreptate Ioană dragă; Bolşevicii iau doar cu japca.
-Bine mamă, dar Dumnezeu de ce ne-a dat asemenea vecini?
-Ioană, neamurile şi vecinii nu-i poţi alege niciodată; Poate tocmai de aceea românii trebuie să suporte tirania celui mai potrivnic destin.
-Da mămico, dar până când vom suporta mojicia tovarăşilor?
-Nu ştiu exact, dar nu prea mult; Până una alta, trebuie să fii cuminţică şi să stai în pat; Între timp eu voi merge la comandantul de la care voi în-cerca să aflu, de ce Dumnezeu l-au arestat pe tata Victor.
-Da mamă, dar nici eu nu mai vreau să stau singură în celulă.
-Te înţeleg, dar cel puţin deocamdată, ce dracu vrei să facem?
-Nimic mămico, dar când voi fi mare, eu o să-mi aleg alţi vecini.
-Nu ştiu dacă-ţi dai seama ce zici, dar cred că este mult prea devre-me pentru asemenea gânduri; Ai înţeles fetiţa mea bună şi frumoasă?
-Da, dar nici eu nu mai sunt bebeluşul care cere doar lăptic.
-Până la urmă vom vedea unde şi cum ne vom aşeza, dar mai întâi de toate trebuie să scăpăm din iadul bolşevic; Românii doar asta vor şi doar asta vor face, ordonă sora care deacum îşi privea cu alţi ochi, domni-şoara care se maturizase într-un răstimp atât de scurt.
-Tu ce spui mamă? Mai scăpăm vreodată din lagărul morţii?
-Drăguţo, până la urmă eu cred că vom scăpa din iadul unde românii sunt trataţi mai rău decât nişte animale, dar până atuncea trebuie să avem răbdare şi mai întâi de toate, să rămânem noi înşine; Acum ai înţeles?
-Dar ca să ajungem doar unde inima ne îndeamnă, nu trebuie să îl scoţi teafăr din ghiarele bolşevicilor? Fără tata Victor va fi foarte greu.
-Ştiu drăguţo, dar una este să vrei şi alta să poţi; Important în viaţă este voinţa şi perseverenţa de-a merge până în pânzele albe, mai ales a-tunci când ştii cu adevărat ce vrei; Înţelegi drăguţa mea?
-Da mămico, dar tu ai ştiut ce şi cum să faci din totdeauna.
-Mulţumesc frumos drăguţa mea, dar pentru ce atâta laudă?
-Păi mamă bună, dacă nu te laud eu, atunci cine vrei s-o facă?
-Bine Ioană, dar tu vrei să mă rogi ceva şi nu prea îndrăzneşti, în-trebă şi nu fără motiv doamna Maria Basarab?
-Mamă, eu aş vrea să îl salvezi pe tăticul care mă iubeşte ca şi cum aş fi fetiţa lui bună; Vezi, eu tocmai asta nu îndrăzneam să-ţi spun.
-Da Ioană mamă, dar şi tu-l iubeşti pe acest bărbat frumos.
-Uite că nu vroiam să-ţi spun, dar când văd cât de mult îl iubeşti tu pe tăticul ăsta voinic, mai că îmi vine să plâng la gândul că pe mine mă vei uita; Mamă, acum înţelegi de ce dracu mă pasc asemenea gânduri şi de ce mă fâstâcesc mai abitir decât elevul prins cu ocaua mică?
-Greşeşti Ioană dragă; Mămica ta bună te va iubi întotdeauna.
-Iartă-mă mămico, dar de la o vreme sunt al naibii de egoistă.
-Nu ştiu drăguţo, dar pentru a înţelege sentimentele pe care mai de voie mai de nevoie încerc să le trăiesc, eşti destul de măricică.
-Am înţeles că pentru tata Victor, ai doar sentimente frumoase.
-Mă judeci drăguţa mea şi nu ştiu dacă ai un asemenea drept.
-Am mamă, dar eu nu ştiu cât să mă bucur şi cât să mă întristez.
-Da Ioană, dar proporţia dintre bine şi rău nu întotdeauna este ca-uzată doar de oamenii cinstiţi şi cu frică de Dumnezeul care ia zămislit.
-Bine mamă, dar tu vorbeşti de lucruri sfinte în ţara demonilor.
-Ştiu Ioană, dar vorba lungă sărăcia omului! Acu fie şi pentru a în-cerca marea cu degetu, va trebui să plec la comandamentul sovietic.
Mulţumită de cum gândea Ioana, doamna Maria îşi îmbrăţişează fata şi pleacă în mare grabă la comandamentul unde spera să-l elibereze pe bărbatul despre care nu reuşise să afle nimic; Nu ştia nici măcar dacă Victor Iorgovan era numele bărbatului de care se ataşase într-un răstimp de tristă amintire; Nici ţăranii cei mai vârstnici, atâţia câţi mai rămăseseră în viaţă, nu-şi aminteau de cineva pe care în satul Basarabi să îl fi chemat Victor Iorgovan; La început crezuse că este un caghebist sub acoperire, dar comportarea lui din acea vreme, infirma fără nici-un echivoc, asemenea gânduri; Cu Ioana, învăţătorul Victor Iorgovan se purta ca un tată adevărat şi pentru o mamă însingurată, asta însemna mult; Dintr-un asemenea motiv, fiica locotenentului o întrebase pe sora Maria în urmă cu câteva zile.
-Mămico, nenea Victor este mai bun decât un tătic adevărat?
-Drăguţa mea, nu prea văd rostul întrebării; Fii te rog mai clară.
-Mamă, ştiu doar că un tătic adevărat, pleacă şi te părăseşte.
-Ioană, să nu generalizăm; Eu ţi-am explicat în atâtea rânduri.
-Da mamă dragă, dar oamenii spun că învăţătorul are suflet bun şi pe deasupra este şi un bărbat frumos; Altfel nu cred că te-ai culca cu el.
Cuvintele domnişoarei Ioana Basarab, au descumpănit-o pe doam-na care pentru a mai drege busuiocul, întrebă cu oarece prudenţă:
-Ioană, păi tu vrei ca mămica şi tăticul tău să doarmă separat?
-Mămico, eu cred că voi vreţi să dormiţi împreună; Nu-i aşa?
-Ştii bine ce-am hotărât toţi trei; Doar n-ai uitat drăguţo dragă.
-Ştiu mămico, iar eu aşa m-am bucurat, că a doua zi toţi românii a-flaseră despre căsătoria ta, cu învăţătorul Victor Iorgovan.
În urmă cu doar câteva zile, doamna Maria tocmai se socotea cum să spună bărbatului de care se ataşase, o veste care avea să-l bucure mai mult decât orice când, uşa celulei se deschise brusc şi-n dreptunghiul de lumină, pozară domnişoara Ioana şi învăţătorul care ordonă:
-Doamnă Maria, la cum arată, domnişoara umblă mai tot timpu pe coclauri; Acuma trebuie să-i faci o frecţie, s-o bagi urgent în pat, iar eu va trebui să stau de planton în faţa uşii; Nu dalceva soră, dar frumoasa noastră domnişoară, ar putea să evadeze dincolo de orizontul roşu.
După câteva încercări nereuşite, doamna Maria Basarab s-a întors noaptea târziu; S-a dezbrăcat la repezeală, după care intră în colţul care doar prin absurd putea fi numit bucătărie; În timp ce pe bâjbâite, sora în-cerca să găsească bucata de pâine în dulapul cu alimente, o voce de fată speriată, întrebă de sub pătura care-o acoperea până peste cap:
-Tu eşti mamă? Am crezut că iar veniră la furat, soldaţii bolşevici.
-Eu sunt Ioana dragă; Mănânc puţin, după care mă culc lângă tine.
-Da mamă, dar tăticu de ce naiba n-a venit? Iar ne-a lăsat singure printre atâţia bolşevici tâmpiţi, întrebă fetiţa pe acelaşi ton acuzator?
-Ioană, ai puţină răbdare; N-am de gând să-ţi ascund nimic.
-Şi ce-ar mai fi de ascuns mamă, întrebă şi nu fără motiv domnişoa-ra, după care coborând din pat se aşeză pe un scaun pitic?
-Mai nimic Ioană, dar tu de ce Dumnezeu te-ai dat jos din pat?
-Păi de ce să mai stau în pat? Nici măcar fierbinţeală nu mai am.
-Mă bucur drăguţo, dar cu răceala nu-i de glumă; Ai înţeles?
-Aici nimeni nu glumeşte, dar tu de ce naiba nu vrei să-mi spui ce ai pe suflet şi mă menejezi de parcă aş fi un copilaş de ţâţă?
-Da fata mea dragă şi atât de frumoasă, dar din fericire, nici nu mai suntem chiar atât de singure, raportă motivată sora Maria Basarab.
-Cum de nu mai suntem chiar atât de singure? Păi tovarăşii nu l-au arestat pe tăticu Victor? Iartă-mă mamă, dar nu mai înţeleg nimic.
-Ioană mamă, învăţătorul Victor Iorgovan n-a fost arestat de răcanii care nici măcar tabla înmulţirii nu ştiu.
-Şi dacă n-a mai venit acasă, unde naiba stă ascuns? Să cred că a-semenea tăticului despre care mi-ai spus atâtea poveşti frumoase şi atât de palpitante, şi acest învăţător a dat bir cu fugiţii? Asta să înţeleg mămică bună şi frumoasă, întrebă şi nu fără motiv domnişoara Ioana Basarab?
-Nu drăguţo şi nu-ţi mai fă atâtea gânduri negre; Victor a fost chemat la comandament doar pentru a da o declaraţie; Mâine dimineaţă va veni acasă, minţi sora care pentru aş menaja fetiţa, era în stare de orice; Ioană, acum fii te rog cuminte şi hai să ne culcăm împreună.
După doar câteva zile de aşteptare, învăţător Victor Iorgovan venea acasă, puţin după ora şapte; Era nebărbierit, cam tras la faţă şi cu obrajii cam tumefiaţi; S-a oprit în faţa uşii; După doar câteva clipe de ezitare, a-păsă pe clanţă şi intră în celula familiei; Văzându-l, doamna Maria Basarab lăsă lucru să îi cadă din mână şi abia stăpânindu-şi furia, exclamă:
-În sfârşit Victore dragă, a dat Dumnezeu şi ai venit acasă!
-Soră Maria, raportă învăţătorul care bucuros îşi îmbrăţişa soţia cu aceeaşi pătimaşă dragoste, ai crezut c-am dezertat şi că v-am părăsit?
-Bine mă omule, dar ce naiba faci, întrebă doamna care puţin indig-nată încerca să se elibereze din strânsoarea bărbatului faţă de care avea sentimente amestecate? Doar n-ai de gând să mă sugrumi.
-Doamne fereşte vorba marxistului, dar ia spune soră Maria: Ioana pe unde naiba mai aleargă? Iar umblă pe coclauri sovietice?
-Nu Victor; Ioana de multă vreme nu mai umblă pe coclauri; Acum cred că mă aşteaptă la şcoală, dar tu de ce Dumnezeu nu te dezbraci?
-Şi de ce-ai lăsat-o să iasă în frig? Păi nu mai are fierbinţeală?
-Nu, nu mai are febră; Ţinând-o în casă, se simţea şi mai rău.
-Am înţeles soră, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să-ţi spun.
-Victore, ce se mai vorbeşte pe la colţuri şi în comandament?
-Maria, de astă dată n-am fost dus la comandamentul ruşilor.
-Atunci unde dracu te-au dus? Hai spune, doar nu este secret.
-Am fost dus c-o dubă mizerabilă într-o cabană de vânătoare sau cam aşa ceva; Doar acolo doamnă Maria Basarab, caghebiştii comandan-tului m-au anchetat cum doar ei ştiu s-o facă.
-Se cam vede învăţătorule! Poate c-ar trebui să te repari puţin.
-Tu mă placi chiar şi în halul în care m-au fardat nişte caghebişti?
-Mai şi întrebi? Doar ştii că te-am plăcut de la prima vedere.
-Dar cum de mă placi şi fără nici-un fel de rezervă sentimentală?
-Vroiam să spun că nu-mi eşti indiferent, chiar dacă nici azi nu ştiu cine se ascunde în spatele zâmbetului de faţadă; Eu n-am şi nici nu vreau să am metodele kaghebeului care forţându-ţi mâna, vrea să scrii declaraţii aberante, raportă sora care deacum încerca o firavă justificare.
-Ştiu că n-ai asemenea veleităţi, dar Beria ştie ce hram port.
-Da domnule învăţător, dar eu şi Ioana vom afla vreodată cine eşti şi de unde vii? Vezi drăguţule, pe mine tocmai asta mă frământă.
-Veţi afla doamnă Maria, dar până atunci trebuie să aveţi răbdare şi să credeţi în iubirea pe care v-o datorez; Mai trebuie să ştii că mugurii iubirii care pentru prima dată încolţiră la nunta familiei Savu, au făcut flori şi pentru nimica în lume, nu vreau ca din neştiinţă sau rău intenţionat, ci-neva să le scuture; Soră Maria Basarab, acesta este secretul meu.
-Victore, dacă din cine ştie ce pricină nu poţi să-mi spui cine eşti cu adevărat, fii bun şi măcar nu mă minţii; Ai înţeles domnule ofiţer?
-Este adevărat că din anumite motive am avut şi anumite rezerve, dar aşa cum bine cred că ai observat, eu mai mereu am vorbit doar ce trebuie şi niciodată nu te-am minţit; Soră Maria, nici acuma n-ai înţeles rostul pentru care merită să trăim în bună înţelegere?
-Am înţeles domnule învăţător, dar sunteţi mult prea misterios.
-Soră Maria Basarab, ştiu doar că în ultima vreme parcă vrei să-mi ascunzi ceva; Iartă-mă te rog, întrebă mirat învăţătorul Victor Iorgovan, dar ce Dumnezeu te frământă şi nu poţi să-mi spui?
-Mai multe domnule ofiţer, dar ca orice femeie, am păstrat un gram din misterul care în ochii tăi, să mă facă cel puţin interesantă.
-Numai că pe tine misterul te-a cam schimbat la faţă; Aşa-i?
-Pe toate le vezi domnule Victor şi eu care credeam că-ţi voi face o mare surpriză; Acum dacă tot mai prins, nu-mi spui şi restu?
-Cu multă plăcere doamnă Maria Iorgovan; Spune-mi te rog, cum ai vrea să se numească o asemenea surpriză: Băiat sau fetiţă?
-Încă nu ştiu Victore, dar tu ce ai vrea să fie copilaşul nostru?
-Ce-o vrea bunul Dumnezeu, răspunse învăţătorul care deacum îşi îmbrăţişa soţia, cu toată dragostea de care era în stare.
-Victore dragă, dacă mai continui c-o asemenea strânsoare, până la urmă-l vei deranja pe fiul care supărat, va începe să facă nebunii.
-Maria, întrebă tăticul şi nu fără motiv, cu Ioana ai vorbit?
-Nu Victore; Mai întâi de toate, am vrut să văd ce gânduri ai.
-Ce naiba-ţi trece prin cap? Că eu n-aş vrea copilul, sau ce?
-Mă omule, vroiam să ştiu dacă chiar vrei un copilaş frumos.
-Doamnă Maria, te-ai îndoit de mine şi nu înţeleg de ce dracu.
-Domnule Iorgovan, cum nu prea ştiu cine eşti cu adevărat, dă-mi voie să am o mică rezervă în comportament, dar mai ales în gândire.
-Modest ca întotdeauna, eu mă mulţumesc cu puţinul pe care mi-l oferi, numai că domnişoara Ioana va trebui să afle de la tine, că în curând va avea un frăţior sau o surioară frumoasă; Fireşte, doar cu voia Domnului şi cu dorinţa de-a ne găsi un rost care să ne unească pentru totdeauna.
-Învăţătorule, Ioana ştie doar că barza ne va aduce un bebeluş.
-Nu te supăra soră Maria, dar cred că te frământă ceva; Aşa-i?
-V-am mai raportat domnule ofiţer; Mă frământă doar incertitudi-nea, dar cum mie nu-mi place să mă plâng, suport întreaga povară.
-Doamnă Maria, într-o asemenea situaţie cred c-ar fi bine să lucrezi în altă parte; La buşteni, încercă învăţătorul să-şi ducă gândul până la ca-păt, în foarte scurtă vreme n-o să mai poţi lucra.
-O vreme cred c-aş putea să mai lucrez în pădure; Numai acolo se plăteşte cel mai bine; Nu cred că-ţi spun cine ştie ce noutate, dar indiferent de învăţătură, fără bani miroşi a prost şi poţi muri de foame.
-Fiind vorba despre fiul nostru, nu cred că-i bine să exagerăm.
-Am înţeles Victore, dar eu unde dracu aş putea să lucrez?
-La spitalul ruşilor, dar asta presupune aprobarea comandantului despre care prietenii din România mică, ţi-au mai povestit câte ceva.
-Nu mi-a spus nimeni nimic, dar tu la care prieteni te referi?
-Păi doamnă Maria, raportă şi nu fără motiv învăţătorul care delicat ocolea un răspuns direct, de foarte multă vreme comandantul Beria este vândut caghebeului care aşa cum bine cred că ştii, dictează şi în acest la-găr de exterminare prin înfometare şi muncă forţată.
-Cum altfel a fost numit comandant prostănacul din Domneasca?
-Iartă-mă doamnă Maria, dar la un spion chiar nu pot să apelez.
-Te-ai gândit că-ţi cere ceva în schimb, sau de ce naiba nu vrei?
-Eu nu ştiu ce ar vrea lunganul de la un deportat ca mine, dar nici nu cred că este nevoie de aprobarea prostănacului din Domneasca.
-Păi nu spuneai că trebuie aprobarea comandantului Beria?
-Da doamnă Iorgovan, dar vroiam să-ţi fac o mică surpriză.
-O surpriză plăcută? Victore, ce surpriză ai putea să-mi faci?
-Soră Maria, printr-o mai veche relaţie, am obţinut aprobarea di-rectorului Vlasov; O să lucrezi în spitalul bolşevicilor şi vei fi asistentă.
-Mă bucur Victore, dar cum caghebeul dă mai multă bătaie şi mai puţină pâine, îţi ordon să mânânci ceva din puţinul pe care-l mai avem.
-N-ar fi mai bine să mergem la şcoala în care ne aşteaptă Ioana?
-Da Victore, dar şcoala românească nu cred că poate fi furată.
-Şi de ce nu crezi c-ar putea fi furată? A dispărut clasa hoţilor?
-Pentru că niciodată bolşevicii, n-au avut nevoie de şcoală.
-Ai dreptate doamnă Iorgovan; Dacă în bănci ar fi sticle cu vodcă, de multă vreme era furată şi eu n-aveam ocazia de-a fi răutăcios.
În mai puţin de o juma de oră, soţii Iorgovan ieşeau din baraca ro-mânilor condamnaţi la moarte prin muncă forţată şi se îndreptau grăbiţi spre şcoala în care nişte copii interesaţi doar de învăţătura care să-i scoa-tă cât mai repede cu putinţă din mocirla sovietică, aşteptau de o bună bu-cată de vreme; Răsufând uşuraţi, după un drum plin de primejdii cazone, călătorii prin timp şi istorie controversată, s-au oprit în faţa uşii.
-Victor, exclamă doamna Maria, c-o nedisimulată bucurie în glasul care vibra de atâta emoţie, Ioana Basarab cântă atât de frumos!
-Da doamnă, raportă învăţătorul care deacum îşi etalase mulţumirea pe faţa tumefiată; Ioana Basarab este privighetoarea Nordului îngheţat.
-Ai dreptate Victore, numai că păsărica este atât de plăpândă!
-Cam firavă, dar are o voce minunată, se declară de acord învăţăto-rul Iorgovan, după care apăsă clanţa şi intrară în sala de clasă.
Într-un lagăr în care moartea era singura modalitate prin care bolşe-vicii încercau să scape de români, cântecele despre viaţă şi copii rătăciţi, păreau cel puţin bizare; C-o singură floare nu se face primăvară, aşa cum bine spun românii cu oarece înţelepciune, dar ghiocelul care răsărise din ghiaţa gulagului siberian, arăta deportaţilor care se opriseră să-l admire, calea pe care trebuiau să meargă cu credinţă în Dumnezeu; Când în cele din urmă, cântul domnişoarei Ioana Basarab Iorgovan, părea să inunde i-nimile celor câţiva deportaţi, învăţătorul care deacum aplauda frenetic, încerca şi nu fără motiv, s-o încurajeze c-o nedisimulată bucurie:
-Ioană, acum ai cântat mai frumos decât orice privighetoare.
-Ce bine c-ai venit tăticule şi eu care credeam că m-ai părăsit!
Motivaţi diferit, o zbughiră unul spre celălalt, pentru ca întâlnindu-se în mijlocul sălii de clasă primară, să se îmbrăţişeze ca doi vechi şi buni prieteni; Oare numai timpul şi nevoia să-i apropie pe oameni? Iată întreba-rea ce-ar trebui să dea de gâdit şi generaţiilor viitoare.
-Mă tăticule, dar cât eşti de puternic, exclamă încântată domnişoara Ioana, doar după ce scăpă din îmbrăţişarea învăţătorului Iorgovan!
-Victore, admonestă doamna care abia dacă îşi salvase fiica din a-tâta iubire, era cât pe ce să-mi striveşti comoara cea mai preţioasă.
-Da doamnă Iorgovan, dar şi tu puteai să-l sufoci păla micu.
-Pe cine să omoare, întrebă domnişoara care abia dacă se eliberase din braţele doamnei Maria? Dacă tot ai început, fii bun şi spune-mi şi mie.
-Bravo Victore! M-ai dat de gol şi acum taci ca mutu în căluş.
-Păi dacă tot m-a luat gura pe dinainte, acum fii bună şi spune-i.
-Mamă, dacă tot m-aţi făcut curioasă, spuneţi-mi şi mie secretul.
-Ioană, aşa cum bine cred că ştii, barza o să-ţi aducă un frăţior.
-Da mămă, dar berzele nu vin niciodată pe un asemenea ger.
-Păi dacă nu vin de voie vor veni de nevoie, argumentă într-o mani-eră nu prea convingătoare doamna Maria Basarab.
-Dacă primeşte ordin, una dintre berzele mai curajoase ar putea să se îmbrace mai gros şi până la urmă să-mi aducă un frăţior? Da mamă?
-După câte ştiu, barza va veni şi încă destul de curând.
-Atunci spune-i lu berza cu care voi aţi vorbit doar ca să îmi aducă un frăţior, să vină noaptea; Altfel bolşevicii şi soldaţii care mai mereu le cântă în strună, ar putea s-o împuşte şi să piardă bebeluşul.
-S-ar putea, numai că răcanii au gloanţe doar pentru deportaţi.
-Ce noroc are barza, exclamă şi nu fără motiv domnişoara care lu-ându-şi părinţii de mână, încercă să-i unească pentru totdeauna!
Împovăraţi cu atâta bucurie, cei trei români plecară spre celula ca-re cu multă îngăduinţă putea fi numită casă; Iată dar că şi în acel loc uitat de lume şi de bunul Dumnezeu, câţiva români reuşeau prin puterea iubirii şi în ciuda inerentelor greutăţi, să se bucure mai abitir decât nişte copii bine motivaţi, de speranţa dincolo de care viaţa n-ar fi posibilă; Fiind aju-tată de învăţătorul care nu-şi mai încăpea în piele de atâta bucurie, doamna Maria reuşea în urma unui test superficial, să se angajeze la spitalul unde în nişte condiţii primitive şi cu puţine medicamente, se practica cu acordul caghebeului sovietic, o medicină precară; Rezultatele, în cea mai mare parte modeste, nu aveau daru să-i mulţumească pe pacienţi, dar cel puţin doamna Maria scăpase de munca la buştenii din pădure; Directorul despre care ştim că se numea Vlasov şi despre care se spunea în şoptă şi pe la colţuri că nici măcar doctor nu ar fi, era tipul de om orgolios şi mândru peste măsură; La cel numit în nişte condiţii cel puţin bizare de comandantul Beria, nu era vorba de orgoliul şi nici de profesionalismul care îi ambiţio-nează pe oameni şi-i obligă să muncească doar ca să-şi dovedească com-petenţa, ci doar de credinţa clădită în nişte corturi în care cândva se so-cotise cel mai bun; Când învăţătorul Victor Iorgovan apelase la o persoană cu oarece influenţă la comandamentul rus, el nici măcar nu avea de unde să ştie până unde putea să asceadă ambiţia unui director atât de orgolios; Aflând despre femeia care abia dacă fusese angajată în postul de asistentă calificată la locul de muncă, tovarăşul director aproape că explodă:
-Dobitocii dracu ce sunteţi! Bă idioţilor, cine va spus să angajaţi cadre medicale, fără aprobarea mea espresă? Spune mă boule, cine?
-Am crezut că tovarăşu comandant va informat şi taman daia…,
-Să-l ia dracu pă tovarăşu, înjură directorul care nici măcar nu ştia că de fapt era vorba despre comandantul lagărului; Şi colac peste pupăză, dobitoaca dracu mai este şi româncă, continua să urle doctorul promovat pe bază de origine sănătoasă; Aşa-i mă boule, mai întrebă directorul care deacum încerca să-şi reverse furia de sorginte bolşevică?
-Este adăvărat că-i româncă tovarăşu director, numai că muerea este o bună practiciancă; Mai ştiu că în timpu războiului mondial al lumii a lucrat în mai multe spitale de campanie şi că ar fi fost soră de front.
-Şi spui că dobitoaca de româncă fuse soră dă front, întrebă direc-torul Vlasov, cu un glas ceva mai potolit? Bă idiotu dracu, da ori ba?
-A lucrat tovarăşu director; Şapoi muerea nu fuse verificată de ca-ghebiştii care ştiură şi încă foarte bine cine este frumoasa româncă?
-La toţi dracii cu românca ta cu tot! Acu dă ce taci ca un bou?
-Chiar dacă sunt un bou, vă rog să ordonaţi tovarăşu director.
-Volkov, adu-o imediat pă româncă şi nu mai spune tâmpenii.
-Înţeles, să trăiţ tovarăşu director, raportă Volkov, după care grăbit plecă s-o aducă pe româncuţa care-i făcuse numai necazuri.
Volkov reveni cu coada între picioare şi neştiind prea bine cum să procedeze, rămase în faţa uşii; Până la urmă acarul Păun îş luă inima în dinţii de un galben strălucitor şi cu capul plecat intră în biroul şefului.
-Unde măta în cur este românca, urlă mai abitir decât un scos din minţi director Vlasov? Mă bou dracu, de ce n-ai venit cu femeia?
-Tovarăşu director, românca mi-a ordonat cum că eu nu pot să…,
-Cum că ce căcat mănânci mă bou tâmpit? Trebuia să vie la ordin bă idiotu dracu, nu să spună ce-i trece prin capu dă muere proastă.
-Păi a zis c-o să vie tovarăşu director, raportă c-o juma de glas ru-sesc tovarăşu Volkov, dar numai când o să termene cu tratamentu.
-Mă cac pă tratamentu ei! Marş dacilea dobitocu dracu şi adumi-o cât mai urgent; Tot n-ai înţeles bă idiotule, sau poate vrei să te schimb?
-Eu după româncă nu mă mai duc, chiar dacă mă împuşcaţi pă loc.
-Păi dă ce mă dobitocu dracu? Te-a muşcat idioata de româncă?
-Nu m-a muşcat tovarăşe director, dar românca îl trata pe tovarăşul comandant Beria; Chiar mi-a ordonat: Mă boule, păi tu nu vezi că femeia are treabă şi nu poa să vină când vrei tu? Hai mă dobitocu dracu, cară-te mai repede dacilea şi taci dracu dân gură; Acuşica înţelesăşi?
-Bine mă boule, admonestă directorul Vlasov c-o voce total schim-bată, dar nu puteai să spui dă la început că femeia îl tratează pă tovarăşu comandant? Acu să vezi ce-o să îmi facă şi asta numai pentru că un idiot ca tine, n-a ştiut să tacă dân gură şi urgent să facă stânga împrejur.
-Cum era să tac tovarăşu director? Doar mi-aţ ordonat să…,
-Lasă gura Volkov; D-ar fi să dau crezare tovarăşului comandant, tu eşti ăl mai mare bou; Acu pleacă dracu dacilea şi când tovarăşa româncă va termina cu tratamentu lu tovarăşu comandant, s-o aduci imediat la mi-ne; Acuşa înţelesăşi orinul meu espre?
-Am înţeles tovarăşu director, dar să-i pun şi labele în cătuşe?
-Dacă vrei s-o încurci, fă ca ţăranii care pun belciug în râtu porcului, doar ca să nu mai râme în căcatu făcut tot dă ei; Hai, pleacă dracu dacilea.
-Atunci rămâne cum ordonaţ dumneavoastră tovarăşu director, ra-portă slugoiul Volkov, după care făcând stânga împrejur, plecă în cea mai mare grabă din biroul şefului care putea fi orice numai doctor nu.
După două ceasuri, vreme în care aprigul director fiersese în sucul nemăsuratului orgoliu, sora care deacum era însoţită de slugarnicul Volkov Ilici Bârnozov, deschise uşa în care până mai zilele trecute nici măcar nu îndrăznea să bată; Privind în podea, nevrednicul Volkov raportă:
-Tovarăşu director, ea este românca despre care v-am spus.
-Bună ziua tovarăşu director şi mă iertaţi pentru aşa întârziere.
-Sunteţi româncă măi tovarăşa, sau minte dobitocu ăsta-l meu?
-Eu mă numesc Maria Iorgovan şi sunt româncă tovarăşu director, raportă sora care la cuvântul tovarăşa, era cât pe ce să facă alergie.
-Mă bucur să vă cunosc tovarăşa Maria, dar de ce suferă tovarăşu comandant? Nu dalceva, dar până mai dăunăzi părea sănătos tun.
-Păi tovarăşu director, eu fac doar tratamentele prescrise; Aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, diagnostice pun doar medicii cu diplomă.
-Normal tovarăşa Maria, dar dă ce bdracu nu staţi pă scaun?
-Vă mulţumesc tovarăşe director, dar munca la buştenii din pădurea care nu se mai dezgheaţă niciodată, m-a obişnuit să stau în picioare.
-Tovarăşa Maria, se burzului directorul care deacum încerca să îşi păstreze calmul de care-n asemenea situaţii avea atâta nevoie, nu cred că este cazul să-ţi ordon doar ca să stai pe un scaun amărât.
-Atunci fie cum vreţi dumneavoastră tovarăşu director, raportă sora care nu fără emoţii, se aşeză pe un scaun cu spătar arcuit.
-Aşa este mai bine tovarăşa Maria, se declară de acord directorul care după ce răsfoi nişte hârtii aruncate alandala pe birou, trecu la subiectul ce părea să-l macine atât de mult; După informaţiile pe care le am şi dă-mi voie să cred că este foarte multe şi destul de ezacte, o bună perioadă de timp şi de vreme istorică aţi fost soră pă frontu rusesc; Tovarăşa Maria Iorgovan, este adevărat c-aţi muncit în mai multe spitale de campanie?
-Da tovarăşu director; Nu ştiu ce să spun, dar informaţiile pe care caghebeul vi le-a pus la dispoziţie nu sunt exacte? În timpul războiului am fost soră de front doar pentru o vreme; Împreună cu alţi câţiva colegi, am încercat să mai salvăm ce se mai putea salva, dintre răniţi şi muribunzi.
-Tovarăşa Maria, ca să vă apreciez cum se cuvine şi într-un anume fel chiar pentru a vă recompensa pe măsură, acesta-i un motiv în plus.
-Vă mulţumesc pentru bunele dumneavoastră intenţii, dar războiul cred că s-a terminat de mai multă vreme tovarăşu director.
-Da tovarăşa Maria, dar războiul pe care ruşii l-au câştigat fără ni-ci-un ajutor estern, îşi are legile lui dure; În ceeace priveşte răniţii…,
-Nu vă supăraţi tovarăşu director, dar nu ştiu ce vreţi să-mi spuneţi despre răniţii care în timpul războiului au existat de ambele părţi.
-Aşa-i tovarăşa soră! Fuse prea mulţi răniţi, dar ăsta-i războiu care mai că ne place mai că nu ne place, noi nu-l mai putem schimba.
-Aveţi dreptate tovarăşe director, numai că-n timp ce armata română trimitea răniţii sovietici la spitalele de campanie, armata roşie îi măcelărea pe răniţii români, după care îi arunca-n gropi comune; Mai este oare ne-voie să vă reamintesc despre crimele săvârşite în pădurea de la Fântâna Albă sau despre crimele prin care soldaţii sovietici au asasinat toţi ostaticii pe care-i luaseră din satul Damieneşti? De ce credeţi că au fost uitate cri-mele făptuite în pădurea Katin din Polonia? Aşa cum toată lumea ştie şi se mulţumeşte doar cu puţin, în acea pădure soldaţii sovietici au măcelărit şi aruncat într-o singură groapă, o mulţime de ofiţeri polonezi.
-Bine soră Maria, ordonă directorul spitalului în care aveau acces doar bolşevicii cu carnet, dar cum ţi-am spus, legile războiului sunt extrem de dure şi din păcate, nu le-am făcut eu şi nici alt doctor sovietic.
-Tovarăşe director, lăsaţi legile războiului care din fericire s-a ter-minat de o bună bucată de vreme şi spuneţi-mi vă rog frumos, care-i pri-cina pentru care m-aţi chemat la raport?
-Legile războiului sunt din cele mai tâmpite şi din cele mai idioate.
-Da tovarăşu director, dar şi viaţa din lagărul îngheţat este supusă legilor care din păcate sunt mai criminale decâtlegile războiului.
-Ascultă soră Maria, ameninţă directorul ridicându-se în picioare, anii petrecuţi pe front ţi-au luat minţile? Acu de ce dracu nu vrei să înţelegi că deacum alta-i situaţia, iar românii trebuie să o accepte doar pentru că cel puţin deocamdată, n-au cui să ceară ajutor şi puţină îndurare?
-Aveţi dreptate tovarăşe director; Pentru a supavieţui, românii tre-buie să accepte cine ştie până când, infernul şi legile lui draconice.
-Tovarăşa, cred că este momentu să ceri scuze pentru ofensa prin care jigneşti calvarul războiului care nici pe departe nu s-a terminat; Aşa cum bine ştii, doar armata rusă i-a bătut pă nemţii germani; Am fost singuri şi fără nici-un ajutor estern, minţea doar din orgoliu directorul Vlasov.
-Întradevăr tovarăşu director! Dacă mă gândesc la halul în care se scaldă deportaţii socotesc că n-ar strica un gram de bine, dar câtă vreme astăzi nu sunt în stare nici măcar de un compromis cu mine însămi, cum şi de ce Dumnezeu să cer scuze? Nu tovarăşu director, asta chiar că nu se poate, raportă cu aceeaşi fermă convingere sora Maria Iorgovan.
-Ce dracu vrei să spui soră Maria, întrebă abia abia stăpânindu-şi furia directorul Vlasov? Care nătărău vrea să te compromiteze?
-Tovarăşe director, răspunse cu hotărârea de-a merge până la capăt doamna Maria, ştiţi bine cum în urmă cu câţiva ani, soldaţii sovietici ne-au luat din satele româneşti şi forţat ne-au adus în lagărul în care să fim exterminaţi prin înfometare şi muncă forţată; Atunci cum vrei să cer scuze soldaţilor care animaţi de un zel nemaiântâlnit la nici-un popor, ne mânau ca pe nişte animale de sacrificiu, spre îngheţata Siberie de Nord?
-Ascultă tovarăşa Maria, doar n-ai înnebunit deabinelea.
-Nu sunt nebună tovarăşe director, acuză în timp ce se ridica în pi-cioare sora Maria, dar sunt îngrozită de crimele pe care motivaţi de ateismul comunist, călăii le comit cu atâta sânge rece; După câte ştiu şi nu cred că mă înşel, un doctor nu trebuie să plătească tribut morţii.
-Mă femeie nebună, ţipă mai abitir decât un scos din minţi tovarăşul director, dacă mai scoţi o singură vorbă, pun să te aresteze imediat.
-Tovarăşu director, doar un lucru vreau să vă mai spun, după care dacă mai aveţi curaj puteţi să mă împuşcaţi; Am discutat mai multe ches-tiuni cu tovarăşul Beria; Comandantul m-a asigurat de normalizarea vieţii şi în plus, orice intervenţiune se va face doar cu aprobarea lui scrisă; Mai multe nu pot să vă mai spun, dar cum ştiu că nu mă credeţi întrebaţi-l per-sonal, raportă sora care deacum risca libertatea sau poate chiar viaţa.
-Ascultă femeie îndărădnică, unde dracu crezi că te afli? Tu nu îţi dai seama ce se poate întâmpla, ameninţă motivat directorul Vlasov?
-Ştiu foarte bine unde sunt tovarăşu director, raportă sora Iorgovan Maria cu tot riscu la care deacum se expunea, dar dumneavoastră nu pu-teţi trata personalul din subordine cu mai multă înţelegere?
Temându-se de eventuale neplăceri, directorul Vlasov ascultă sfatul doamnei Maria şi vreme de câteva luni a lăsat-o în pace; În acea perioadă nici învăţătorul Victor Iorgovan n-a mai fost ridicat de caghebe şi viaţa de familie intrase pe un făgaş normal; Din păcate însă, vara trecu pe nesimţite; Sosise toamna şi odată cu ea primele zile friguroase; Pe la începutul lunii Octombrie căzu şi prima zăpadă; Cel mai mult se bucurau copiii care fără nici-un fel de aprobare, construiau oameni din zăpadă; Nişte creaturi pe care soldaţii sovietici le puteau împuşca ori de câte ori vroiau, fără ca ci-neva să le plângă de milă; Învăţătorul Victor Iorgovan făcuse pentru Ioana o sanie de lemn şi tare mult se mai bucura în zilele când graţie libertăţii fă-cea pe calul într-o lume în care erau trataţi mai rău decât boii; Era şi acela un mod de a uita fie şi pentru o clipă de viaţa câinească, de viaţa pe care bieţii români erau obligaţi s-o trăiască într-un colţ uitat de lume şi de bu-nul Dumnezeu; Negustorii care pe un preţ de nimic, ne vânduseră-n târgul de la Yalta, să nu fi ştiut nimic despre viaţa chinuită pe care românii o tră-iau în cele mai întunecate grote, din poate cea mai lungă noapte comunistă? Doamne, fii bun te rog şi dă-le măcar puterea de-a recunoaşte.
* * *
Din negura istoriei, o voce care încerca să se facă auzită, părea să spună în doar câteva cuvinte nu lipsite de un rost anume: În Nordul îngheţat, ca mai peste tot în lumea în care răsar şi cresc comuniştii notorii, viaţa de câine este singurul mod de existenţă; În atare condiţii trebuie s-o accepţi doar pentru a supravieţui de la o zi la alta, sau să te pui de-a curmezişu, riscând benevol şi fără rost, până şi cea mai primitivă viaţă de câine.
* * * & nbsp;
În preajma sărbătorilor de iarnă, sora Maria cunoscu pentru a doua oară, durerile care însoţesc naşterea unei vieţi; Cum un necaz nu vine ni-ciodată singur, din numai Dumnezeu ştie care motiv, s-a întâmplat să plece la Moscova comandantul despre care ştim doar că se numea Beria; Lun-ganul era suplinit de maiorul Kirilov, cunoscut doar ca un caghebist înrăit, dar şi ca un executant plin de zel; Văzându-se fie şi vremelnic la comanda unui lagăr în care tovarăşii urmăreau lichidarea deportaţilor prin muncă forţată, dar c-un profit cât mai mare, maiorul cu suflet de câine turbat, în-cepu prin aş pune în aplicare mai vechile planuri diavoleşti; Dintr-un ase-menea motiv, tovarăşu maior făcu apel la instinctele care nu cu multă vre-me în urmă, îl făcuseră celebru într-o breaslă care se vroia cât mai odioasă cu putinţă; Demon cu experienţă, maiorul care de pământ era din suburba-nul Moscovei ţariste, simţea o satisfacţie deosebită, mai cu seamă în situaţia în care cuţitul ateismului comunist, pătrundea fără milă-n inima românilor din Basarabia; Învăţătorul Iorgovan îl cunoştea şi încă destul de bine pe maiorul care mai abitir decât vampirul din Kremlin, savura în beznă sân-gele creştinilor care avuseseră neşansa de a se fi născut în teritoriile ocu-pate samavolnic de bolşevicii care câştigaseră la ruleta de la Yalta; Preo-cupată de sorocul care nu putea să fie prea departe, sora Maria nu prea dădea importanţă sfatului care venea de la cel mai bun prieten; De multe ori răspundea în doi peri, chiar dacă învăţătorul Iorgovan avea dreptate:
-Da Victore, dar ce Dumnezeu vrei să facem? Ia mai dă-l dracu de maior; Eu nu cred că poate fi mai rău decât lunganul Beria.
-Nu pot şi nici nu trebuie să îi compar, raporta de fiecare dată în-văţător Iorgovan, dar să te ferească Dumnezeu de răzbunarea prostului.
-Păi tu crezi că Dumnezeu are o listă cu toţi proştii din lumea sovie-tică, întrebă doamna care-n ciuda durerilor tot mai acute, încerca să facă haz de necazul care-i da târcoale?
-Soră Maria, sunt situaţii când nici eu nu ştiu ce să mai cred.
-Da domnule învăţător, dar cum mai mereu ai fost bun cu mine şi m-ai înţeles, cred că şi acum o să-mi spui doar ceeace trebuie să ştiu.
-Eu cred că bunul Dumnezeu are o listă cu toţi fiii pe care ia zămislit, dar poartă de grijă doar supuşilor care-i respectă poruncile.
-Dacă ar fi să cred în aşa părtinire, ar trebui ca bunul Dumnezeu să nu poarte de grijă nici-unui fiu pe care la înzestrat cu suflet şi bun simţ.
-Bine soră Maria, dar Dumnezeu n-a fost şi nu este părtinitor.
-Eu mă gândeam doar la hoţii care fură doar de dragu de-a fura, la toţi criminalii care indiferent de motivul invocat ucid cu atâta sânge rece, dar şi la păcatele naţionale; Acum ai înţeles domnule învăţător?
-Ai dreptate doamnă Maria, dar din fericire nu este cazul nostru.
-Ascultă domnule învăţător, tu n-ai asasinat niciodată oameni?
-Acu ce naiba te-a apucat şi de ce-mi pui asemenea întrebări?
-Nu ştiu ce dracu m-a apucat, dar ştiu că ai fost ofiţer pe front.
-Chiar dacă nu ţi-am raportat c-am fost ofiţer pe frontul din umbră, observ cu îngrijorare motivul la care faci apel doar pentru a mă acuza, chiar dacă avocat este Dumnezeul care nu dă socoteală nimănui.
-De ce te ascunzi în spatele vorbelor? Doar ştii că oamenii care din cele mai meschine interese îşi asasinează semenii, nu fac decât să-l nesoco-tească pe Dumnezeul care le-a poruncit să nu ucidă.
-Aşa-i soră Maria, dar mai grav este că mârşavul sacrilegiu se face cu aprobarea celor care din păcate slujesc biserica creştină.
-Victore, dacă nici în preoţi nu mai avem încredere, atunci prin ci-ne să mai ţinem legătura cu Dumnezeu? La cine naiba să mai apelăm?
-Cum la cine dacă nu la Dumnezeul a toate ziditor? Doar la El mai putem găsi ceeace oamenii nu sunt în stare să păstreze întru respect.
Era în ajun de Crăciun; Cu gândul la Dumnezeu şi cu mâna pe pân-tecul în care fătul începuse a se juca, doamna Maria tresări doar când ci-neva începu să bată în uşa celulei în care de la vreme fusese arestată.
-Ioană, du-te şi vezi cine bate în uşă; Cred că a venit Nataşa.
Sărind din patul în care la lumina lămpii cu petrol tocmai încerca să desluşească buchia unei cărţi despre românii care naufragiaseră prin diferi-te imperii, fata deschise după doar câteva clipe de o firească ezitare, uşa celulei în care cu acceptul anglo-americanilor, bolşevicii sovietici le aresta-seră doar cu gând de-a le extermina prin înfometare şi muncă forţată.
-Nataşă, tu eşti? Răspunde odată şi nu-mi da atâtea emoţii.
-Păi la un ceas atât de nepotrivit, cine crezi c-ar putea să fie?
-Bine mă femeia lu Dumnezeu, dar de ce dracu stai ca o stană de piatră? Doar nu ai primit ordin de la caghebe, să nu mă mai recunoşti?
-Auzi tu Marie, dar uite că nici nu ştiu cum dracu să încep.
-Ascultă Nataşă, tu ai ceva pă suflet şi nu poţi să-mi spui?
-Sunt obosită moartă ş-apăi la noapte mai sunt şi dă servici.
-Dacă n-aveam nişte dureri atât de groaznice, te înlocuiam eu.
-Cum dracu să mă înlocuieşti? Mai bine citeşte hârtiuţa asta.
-Da mă Nataşă, dar astăzi numa de hârtiuţe n-am eu nevoie.
-Are şi hârtia rostul ei, numai că nici nu ştiu cum dracu să zic.
-Ce dracu nu ştii mă femeie, întrebă şi nu fără motiv doamna Maria, în timp ce zadarnic încerca să desluşească cele câteva rânduri?
-Marie, idiotu dă Vlasov nu vrea să te mai primească la spital.
-Mă aşteptam la un asemenea cadou, dar nu-n momentul ăsta.
-Mă fată, aşa cum bine ştii, eu mai mereu am fost de partea ta.
-Da mă Nataşă, dar din păcate, eşti prea mică şi nu mă poţi ajuta cu mare lucru în meschinăria pusă la cale de caghebeul sovietic.
-Nu ştii, dar Lena zâce cum că l-ai refuzat cu ceva pe director.
-Ai dreptate Nataşă; Doar ca să-mi fie un pic mai cald, din totdeau-na am refuzat să mă gudur ca o potaie pe lângă comuniştii sovietici.
-Nici nu ştiu ce dracu să mai cred, dar unii oameni este mai răi de-cât nişte câini flămânzi; Acu ce să facem, deocamdată asta-i treaba.
-Câtă vreme în fiecare om este şi un câine care atunci când flămân-zeşte îl obligă pe stăpân să muşte, nu găsesc motiv de îndoială.
-Da mă femeie, numa că în idiotul de Vlasdov, latră o haită de câini turbaţi; Vezi, poate daia este bine ca uneori să ştii cum să te guduri.
-Mamă, întrebă c-o justificată îngrijorare domnişoara Ioana, dacă nu te mai primeşte în spital, tu unde mai lucrezi? Iar mergi în pădure?
-Lasă drăguţa mami; Până la urmă ne vom descurca noi.
-Iartă-mă mamă, dar uite c-am intrat ca musca în lapte.
-Marie, continuă rusoaica fără să ia în seamă musca domnişoarei Ioana Basarab, tu ştii ce-a mai spus dobitocul de Vlasov? N-ai idee?
-O mare tâmpenie; Păi ce altceva putea să debiteze unu ca el?
-Dobitocul a zis ca de mâine vei merge la buşteni; Cum toată lumea ştie cât-îi de tâmpit, ia şi tu aminte şi judecă dacă mai poţi.
-Păi mă Nataşă, ce-ţi spuneam oleacă mai devreme? Doar un dobi-toc ca el, putea să trimită la buşteni o femeie cu burta la gură; Dă-l la dra-cu de nemernic incurabil! Văd eu cum mă descurc.
-Da Marie, dar ce dracu pot să facă nişte mueri ca noi? Tu nu vezi că în lagăr doar dobitocii taie şi spânzură când şi cum vrea muşchi lor?
-Am înţeles Nataşă, dar cel puţin fii rezonabilă cu tine însuţi.
-Nu ştiu cum mă femeie, dar acuşa chiar că nu te mai înţeleg.
-Da Nataşă, raportă doamna care deacum încerca să-şi ducă gându până la capăt, dar tăiaţi şi spânzuraţi sunt doar românii care se fac vinovaţi numai pentru că s-au născut într-un moment nepotrivit.
-Nu te supăra pă mine, dar aşa cum bine zic unii doctori, eu nicioda-tă n-am fost rezonamilă dă vreo boală care să se ia la alţii şi care să-i du-că la mormântul dă care până la urmă nici-un om nu scapă.
-Asta-i foarte bine Nataşă, dar ce folos, raportă doamna care dea-cum încerca s-o scuze pe rusoaica ce părea atât de cumsecade? Tu eşti una, iar contagioşi sunt milioane de purtători care la ordin, din prostie sau din neştiinţă, contaminează cu microbul câinelui turbat, milioane de oameni nevinovaţi; Sunt doar creştinii care la porunca Dumnezeului a toate ziditor, nu vorbesc limba de lemn; Ce mare pedeapsă!
-Acuşa nu-ţi fie cu supărare, dar ştii ce zic eu c-ar fi mai bine?
-Ce vrei să-mi spui Nataşă? Ai vreo idee care să mă salveze?
-Eu zic să-i ia dracu pă toţi cei care face rău oamenilor nevinovaţi şi să ajungă în iadul pă care-l zămislesc doar ajutaţi de caghebe.
-Toate bune şi frumoase Nataşă dragă, dar în cazul în care demonul pe care îl chemi în ajutor vrea să ne ducă în iad, noi ce Dumnezeu facem?
-Da mă fată, dar tu mi-ai zis că în România dracul nu este chiar atât de negru; Din păcate însă, aici dobitocii vrea să-l vopseacă în roşu, doar pentru a nu fi recunoscut de românii condamnaţi dar neexecutaţi.
-Aşa este Nataşă, numai că aici nu suntem în România mică.
-Da mă femeie, dar în România comuniştii este mai breji decât ruşii dacilea? Cine ştie, poate că ia şi întrecut în prostie şi în ură.
-Eu nu cred că sunt mai breji; Aş spune că într-o lume prost croită de marile puteri, comuniştii sunt doar o apă şi un pământ.
-Păi în cazu ăsta nici n-ai dă ales; Nu ştiu cum Dumnezeu, dar băr-bată-tu va trebui să intervină pe la lângă şpionii de la caghebeu; Ca mai peste tot în uniunea sovietelor, în lagăr tot ei tae şi spânzură.
-Tu ai dreptate, dar până la urmă vom vedea ce dracu vom face.
-Nu te supăra Marie, dar acuşa trebuie să plec; Dacă mai şi întârzii oleacă, dobitocul de Vlasov e în stare de cine ştie ce pedeapsă.
-Da Nataşă, dar vezi cum naiba vorbeşti cu alţii; Nu dalceva femeie, dar dobitocul de Vlasov este tot un bolşevic de al vostru, ordonă şi nu fă-ră motiv sora Maria Iorgovan.
-Şi crezi că dacă este bolşevic nu poate fi un mare dobitoc, întrebă bine documentată Nataşa care fără să mai aştepte cine ştie ce răspuns, a plecat spre spitalul în care la ordinul comandantului numit de caghebeul sovietic, dezrădăcinaţii mureau după un program riguros întocmit?
* * *
În acea seară învăţătorul Iorgovan a venit la baracă destul de târziu; Ca mai mereu în vara care abia dacă trecuse, şi-n acea zi rămăsese peste program doar pentru a câştiga câteva copeici în plus pentru familia ce a-vea să se mărească odată cu naşterea bebeluşului care cel puţin deocam-dată se zbenguia în pântecul mamei; Pentru a nu trezi fetele, s-a strecurat ca o felină dresată, după care tot mai neâmpăcat cu întunericul stalinismului sovietic, începu a se dezbrăca de nişte haine zdrenţuite şi murdare.
-Ai venit demult, întrebă cu glas abia şoptit doamna Maria?
-Doar de câteva minute, dar la ora asta am crezut că dormiţi.
-Fata doarme; Din păcate însă, eu n-am putut să închid un ochi.
-Soră Maria, te simţi rău? Vine ăla micu, sau ce s-a întâmplat?
-Cât de curând va veni şi ăla micu, răspunse abia şoptit doamna Maria Iorgovan, în timp ce se ridica uşor din patul de scândură nefinisată, dar până atunci alt necaz pare a ne tulbura viaţa atât de chinuită; Nu ştiu de ce domnule învăţător, dar de ceva ca lumea noi nu avem parte.
-Soră Maria, ce-a păţit Ioana? Hai spune şi nu te mai codi.
-Victore, din fericire fetiţa n-a păţit nimic; Acum altu-i baiu.
-Atunci ce Dumnezeu s-a întâmplat? Hai şi nu mă mai fierbe.
-Dobitocul care din nefericire încă mai este director la spitalul bol-şevic, mi-a trimis o hârtiuţă; Cu impertinenţa-i din totdeauna, neisprăvitul mă anunţă că de mâine nu mă mai primeşte în spitalul ruşilor detaşaţi şi că va trebui să lucrez la buştenii din pădure; Acesta-i marele nostru necaz.
-Da soră Maria, dar spitalul nu este al tovarăşului director.
-Nu cred că-ţi spun cine ştie ce noutate, dar aici totu-i rusesc.
-Poate că într-un fel ai dreptate, dar nu te îngrijora prea tare.
-Nici-un dar mă omule; De mâine trebuie să merg la buşteni.
-Unde naiba vrei să mergi? Soră Maria, ţie-ţi arde de glume?
-Victore, câtă vreme un dobitoc este în stare să mă trimită la buşteni fără ca să-i pese câtuşi de puţin, eu nu am chef de glume nesărate.
-Dă-l dracu de nebun! Nu ştiu cum, dar mâine voi merge la el.
-Şi chiar vrei să încerci marea cu degetu, întrebă femeia care dea-cum era cuprinsă de o firească îngrijorare? Încearcă-ţi norocu măi omule necunoscut, chiar dacă nu cred c-o să faci mare brînză.
-Nu-ţi fie teamă; Am o cunoştinţă care ne poate ajuta.
-Bine, dar cunoştinţa lucrează la caghebe sau ce hram poartă?
-Nu te supăra doamnă Maria Iorgovan, dar altă soluţie nu am.
-Bine mă învăţător închipuit, dar ce Dumnezeu faci? Nu-ţi mai este foame de lup hămesit şi hăituit de vânătorii caghebeului sovietic?
-Ba îmi este doamnă Maria, dar pentru mine ce-a mai rămas?
-Porţioara ta; Doar suntem o familie şi împărţim egal sărăcia.
-Mulţumesc doamnă dragă, dar eu de mult vroiam să te întreb.
-Da Victor, dar nu mă mai întreba nimic; Pune mâna şi mănâncă.
-Şi tu crezi că acest caghebeu nenorocit, este lucru cel mai rău pe care l-au inventat sovieticii, întrebă învăţătorul fără să ia-n seamă îndemnul soţiei? Nu crezi că poate fi chiar mai rău de atât?
-Nu ştiu ce dracu să-ţi spun; Poate sunt şi lucruri pe care tovarăşii le-au inventat şi le folosesc drept instrumente de coşmar, dar tot nu înţeleg unde vrei să baţi cu asemenea întrebări; Fii te rog mai explicit.
-Doamnă Maria Iorgovan, întrebările vin din bezna lumii comuniste; Sălaş unde ochii tăi nu pot să desluşească, demonica unealtă de tortură.
-Băiatule, dacă vrei să te regăsesc, vin-o mai aproape de mine.
-Păi de ce soră Maria? Tu crezi că m-am îndepărtat prea mult?
-Nu mă învăţătorule, dar fiind atât de obosită, în această noapte nu mai văd prea bine; Pricepi, sau vrei să-ţi ordon într-un mod mai special?
-Ia spune-mi Maria, tu când ai început să mă vezi cu adevărat?
-Nu pot să îţi spun când, dar ştiu că eram la buştenii din pădurea îngheţată; Cred că atunci te-am văzut pentru prima oară cu alţi ochi.
-Da doamnă, dar tocmai în acel infern ai găsit locul cel mai potrivit?
-Bine domnule învăţător, întrebă doamna Maria Basarab, fără să ia în seamă observaţia bărbatului care deacum poza într-un individ suspect de curios, dar tu când m-ai privit cu oarece interes?
-Cred că în ziua în care te-am văzut la nunta din satul Basarabi.
-Domnule învăţător, dacă nu mă găseai la nunta din satul Basarabi, acum te-ai fi aflat alături de doamna Ioana şi de căpitanul Marghiloman?
-Da doamnă Maria Iorgovan, dar nu crezi c-a fost deajuns interoga-toriul tovarăşilor de la kaghebeul sovietic, întrebă motivat învăţătorul?
-Victore, insistă doamna în chestiuni care o măcinau de o bună bu-cată de vreme, de ce Dumnezeu nu vrei să fii sincer cu mine? Ai fost tri-mis aici doar pentru a-mi purta de grijă, sau poate sunt acoperirea pentru activităţi ascunse omului de rând? Care-i adevărul domnule dragă?
-Dacă tot te-ai pornit, fii bună te rog şi spune tot ce ai pe suflet.
-Ascultă domnule Iorgovan, nu cumva iubindu-şi prea mult nepoata, boierul Alexandru Marghiloman te-a trimis să-mi porţi de grijă în infernul care se va termina cine ştie când şi-n cine ştie ce condiţii? Acesta să fie a-devărul, întrebă şi nu fără motiv doamna Maria Basarab Iorgovan?
-Nu eşti prea departe, dar încrengătura nu este chiar atât de simplă; Iartă-mă, dar la ceas târziu din noapte, prea multe nu pot să-ţi spun.
-Bine că cel puţin nu mă contrazici; S-a făcut târziu drăguţă şi dacă mâine nu vrei să orbecăim printre oameni şi bolşevicii care deacum ne păzesc cu atâta străjnicie, hai să ne culcăm şi să visăm cât mai frumos.
-Am înţeles doamnă Maria, dar după părerea mea n-o să mai orbe-căim prea multă vreme, într-un lagăr de exterminare prin muncă forţată.
-Victor băiatule, tu ai început să visezi cu ochii deschişi?
-Nu soră Maria, dar cred că ne vom întoarce în Moldova.
-Mă omule, tu chiar vorbeşti serios? Şi când naiba vom pleca?
-Nu ştiu când este programată minunea dumnezeiască, dar ştiu că până la urmă ne vom întoarce la vatra de care românii nu cred c-au uitat.
-Ce vrei să spui? Eu niciodată n-am uitat de unde am plecat.
-Soră Maria, românii niciodată n-au uitat vatra strămoşească.
-Să ştii că mai mereu m-am gândit la ziua în care vom pleca din in-fernul îngheţat, dar ce folos domnule învăţător? Poate greşesc, dar ce ne facem dacă abia plecaţi din Siberia îngheţată, vei primi o altă misiune şi noi vom rămâne singure printre nişte străini poate şi mai sovietizaţi.
-Tăticule, întrebă domnişoara care auzind dialogul părinţilor îşi pierduse bruma de răbdare, ne vei părăsi doar când vom pleca din lagăr?
-Credeam că dormi, dar după câte văd, tu ai tras cu urechea.
-Ai dreptate mamă dragă; Crezi că era mai bine să fiu surdă?
-Nu drăguţa mea, dar noi nu avem dreptu să-l judecăm pe tata.
-Soră Maria, lasă fata în pace; Are dreptul să întrebe şi să cunoască adevărul despre lume şi viaţă, ordonă motivat învăţătorul Iorgovan.
-Dar bebeluşul pe care barza îl va aduce în curând, are mai multe drepturi şi-l poate judeca pe tata? Am înţeles mamă, el este fiul adevărat.
-Mă Ioană mamă, de ce dracu nu dormi şi să-l laşi pe tata-n pace? Aşa cum bine ştii, este obosit şi numai chef de interogatoriu nu are.
-Spune-mi tată, întrebă domnişoara Ioana, fără să ia în seamă obser-vaţia mamei sale, tu vrei să mă prefac că dorm şi să nu spun nimic? Păi atunci de ce oamenii mari spun că tăcerea este de aur? Chior să fii şi tot vezi că tăcerea ne ajută să trăim doar în mocirlă şi în minciuna comunistă.
-Ioană, să ştii că mă bucură înţelepciunea ta prematură; Din păcate însă, voi nu mă credeţi orice v-aş spune; Pentru mine, lipsa voastră de în-credere, este cea mai mare mâhnire şi nici măcar nu ştiu cum aş putea să scap de starea în care mai tot timpul pozez într-un individ deprimat.
-Te ajut eu tăticule, explodă domnişoara care sărind din pătuţul de scândură, la îmbrăţişat c-o vădită recunoştinţă pe învăţător, chiar sub pri-virea mamei care de atâta bucurie începuse să plângă.
* * *
* * *
Cu puţin înaintea prânzului, sora Maria Basarab începuse să acuze dureri insuportabile; Neştiind ce să mai facă, domnişoara care deacum nu îşi mai părăsea mama sub nici-un motiv, sta ascunsă şi plângea în spa-tele perdelei care servea drept paravan între frumuseţe şi tatăl adoptiv.
-Ioană, nu mai sta refugiată; Fii bună te rog şi vin-o lângă mama.
-Mi-e frică mamă, dar ce să-ţi dau? Ţi-e sete şi vrei puţină apă?
-Nu Ioană, dar vreau să nu te mai ascunzi de mine; Ai înţeles fetiţa mea bună şi frumoasă, întrebă şi nu fără motiv sora Maria Iorgovan?
-Am înţeles mamă, raportă domnişoara în timp ce disperată încerca să-şi şteargă lacrimile care revărsându-se inundaseră frumosu-i chip.
-Aaah, se văită doamna care deacum cădea pradă durerii.
-Mamă, tot aşa te-a durut burta şi când m-ai născut pe mine?
-Da Ioană mamă; Naşterea înseamnă viaţă, dar şi o mare durere.
-Eu vorbesc doar ca un copil care nu ştie de ce se naşte din durere şi cu durerea trebuie să trăiască o viaţă întreagă; Măcar de-ar fi atât, dar cred că durerea continuă şi după moartea cu care suntem datori.
-Fetiţa mea deşteaptă şi frumoasă, doar pentru că asta-i legea.
-Bine mămico, dar cine Dumnezeu face numai legi nedreapte?
-Oamenii răi, dar vei afla singură; Nu degeaba eşti deşteaptă.
-Mămico, sunt deşteaptă şi nu prea; Altfel n-aş plânge mereu.
-Fetiţa mea bună şi frumoasă, aş vrea să ştii că numai oamenii slabi îşi plâng de milă şi nu de puţine ori, cred că vărsând lacrimi amare, se u-şurează de durerea care le împovărează inima şi sufletu.
-Păi dacă nici să plângem nu avem dreptu, atunci ce dracu să facem mamă? Tu nu vezi că de atâta răutate bolşevică, românii mor cu zile?
-Să ne rugăm Domnului, iar proletariatul care astăzi hotărăşte desti-nul creştinilor adevăraţi, să se înnece cât mai repede în marea de ignoranţă şi de prostie românească; Acum ai înţeles fetiţa mea bună şi frumoasă?
-Bine mamă care ştii atâtea, dar mai este mult până când dictatura proletară se va înneca în marea de sânge nevinovat? Un an, poate doi?
-Nu ştiu Ioană mamă, dar ca să scăpăm nevătămaţi va trebui să ne ferim de răzbunarea proştilor care poate veni oricând şi de oriunde.
-Dac-ar fi doar câţiva mai treacă meargă, dar cum bine vede orice chior, românii au parte doar de bolşevicii angajaţi pe post de călăi.
-Ioană, cu cât sunt mai calificaţi, cu atât sunt mai periculoşi.
-Şi cum dracu vrei să ne ferim? Doar nu scrie pe fruntea lor cuvântul călău, întrebă domnişoara care deacum era cuprinsă de râsu-plânsu?
-Te va ajuta învăţătorul, dar pentru asta va trebui să-l asculţi.
-Da mamă, dar când să-l ascult pe tata? Tu nu vezi că mai tot tim-pu lucrează în pădure sau aleargă pe cine ştie ce coclauri interzise?
-Doar găsind puţin curaj, timp şi putere; Uite, acum iar începe.
-Mamă, iar te doare burta? Nu te mai codi şi spune-mi ce să fac.
-Ioană, cum cred că mi-a venit sorocu, mergi chiar acum la spital; Caut-o pe Nataşa şi spune-i să vină cât mai repede cu putinţă; Ai înţeles fetiţa mea bună şi frumoasă, întrebă şi nu fără motiv doamna Maria?

*****

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (5) – Lagărul îngheţat (1)

Comentarii închise.