Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (6) – Lagărul îngheţat (2)

de Florin Bădican | Aprilie 22, 2010

INFERNUL ROŞU
LACRIMI AMARE
Lagărul îngheţat 2

*****

În timp ce fiica locotenentului Marghiloman, alerga îngrijorată spre unicul spital din acel ţinut îngheţat, învăţătorul Iorgovan izbutea şi nu fără inerente greutăţi, să intre în sediul comandamentului sovietic; El tocmai se oprise în faţa uşii dincolo de care spera să îl găsească pe ofiţerul care se bucura de trecere la maiorul care îl înlocuia fie şi vremelnic pe comandan-tul Beria când, un tovarăş blond şi cam urechiat îl bate uşor pe umăr.
-Tovarăşu Alexei, dar cum aţi ajuns până aici? Ceva necazuri?
-Tu eşti mă Vasiliov? După atâta vreme, mai să nu te recunosc.
-Chiar eu tovarăşu Alexei, dar ce dracu s-a întâmplat? Te văd cam abătut şi nu înţeleg de ce, raportă cu glas scăzut blondul puţin urechiat.
-Da mă tovarăşu Vasili, dar tot mai bine abătut decât bătut măr.
-Întradevăr tovarăşu Alexei, numa că dumneata nu eşti omul care se lasă bătut chiar atât de uşor, raportă motivat caghebistul Vasiliov.
-Poate sunt, poate nu sunt omul despre care vorbeşti cu atâta preci-zie matematică, dar mă cam grăbesc Vasili băiatule; Poate altă dată vom putea să depănăm câteva amintiri şi să uităm mai vechea ranchiună.
-La cine-ai venit Alexei băiete? Ai necazuri cu tovarăşii dacilea?
-Am nişte necazuri, dar cu bunăvoinţa voastră poate că reuşesc.
-Bănuiesc c-ai venit la comandant, dar cum ofiţeru se sculă cu fun-du în sus, vin-o cu mine în biroul pe care abia dacă l-am amenajat.
Câteva clipe mai târziu, ofiţerii care se cunoaşteau şi încă destul de bine, intrau într-un birou nu prea mare, dar dotat cu tot ce trebuie pentru nişte activităţi menite să ucidă în faşă, lumina şi viaţa pământeană.
-Bravo mă Vasili! După cum văd, te-ai aranjat şi încă foarte bine.
-Tu ajungeai şi mai bine, dar din motive care-mi scapă cerşeşti mi-la unor carierişti mediocri; Aşa-i tovarăşe Alexei, sau poate mă înşel?
-Ai dreptate Vasili, dar tu nu îl cunoşti pe directorul spitalului?
-Oarecum; I-am citit dosaru, dar ce dracu te interesează la grando-man ca ăsta? Suferi dă vreo boală şi vrei un tratament mai special?
-Aşa cum bine ştii, nevastă-mea lucra într-un spital sovietic.
-Ştiu, dar care-i necazu? Hai spune, s-a întâmplat ceva nasol?
-Tocmai când trebuie să-mi nască un băiat voinic, directorul Vlasov n-o mai primeşte în spital şi-i ordonă să meargă la buştenii din pădure; Tu ce zici de un asemenea ordin?
-Încă nu i-am primit nota informativă, dar după câte ştiu, un carierist ca el este contaminat cu multă răutate anti-românească.
-Vasili, nu vrei să facem târgul din care împreună să avem de câşti-gat? Ce zici mă băiatule, batem palma sau îmi caut alt colaborator?
-Ştiu că odată chiar am vrut să facem un târg, numa că atunci m-ai refuzat; De foarte multe ori m-am întrebat, la ce dracu ţi-a folosit mascarada din toamna lu patruştrei? Nu ştiu ce-a fost în capul tău, dar ştiu că până la urmă n-a ieşit prea bine; Vezi Alexei, eu n-am uitat tevatura frontului.
-Nu cred că îţi spun cine ştie ce noutate, dar atunci am salvat de la moartea care plutea în aerul înmiresmat de carnea care putrezea pe mu-ribunzi, nişte militari care nu-şi făceau decât datoria.
-Şi tu mai ştii ceva despre ofiţerii pentru care riscându-ţi viaţa, i-ai pus în gardă? De atunci a trecut ceva timp şi ura trece doar prin uitare.
-Ştiu doar c-au scăpat cu viaţă, dar pe tine nu ofiţerii te interesau în mod deosebit; Îţi mai aminteşti cum încercai să tragi de timp?
-Ai dreptate Alexei, îmi plăcea de sora cu ochii albaştri; Era gagică mişto, dar am ars gazu de pomană şi era cât pe ce să dau de dracu.
-Sora Ioana Marghiloman, ori nu de ea te-ai îndrăgostit lulea?
-Întradevăr tovarăşu Alexei, dar văd că nici tu n-ai uitat-o pe femeia care era aşa de frumoasă; După marea încercuire, nu mai ştii ce s-a întâm-plat cu gagicuţa care mă cam fermecase? Doar n-a fost împuşcată.
-Mi-a plăcut şi mie de Ioana, dar fiind un ofiţer modest, nici măcar n-am îndrăznit să cer iubire de la femeia pe care o ştiam măritată.
-Tu n-ai îndrăznit să ceri doar ceeace un bărbat vrea de la o femeie atât de frumoasă, sau gagica n-a vrut să-ţi dea nimic pe gratis?
-Da tovarăşu Vasili Bozurov, dar tu faci doar nişte simple speculaţii; Eu niciodată nu-am cerut iubire de la doamna Ioana Marghiloman.
-Tu vrei să pari un sfânt, dar haina Domnului nu te mai prinde.
-Ştiu c-ai avut ordin să-l asasinezi mişeleşte pe boier Marghiloman Alexandru, dar dintr-un motiv pe care nu l-am aflat doar din lipsa timpului care nu ne iartă, te-ai răzgândit în ultima clipă; De ce oare?
-Ce dracu să afli tovarăşu Alexei? Doar ştii că s-a schimbat ordinul; Poate c-a fost mai bine aşa, dar în cele din urmă, socrul doamnei cu ochii de un albastru fascinant, a murit la canalul dintre Dunăre şi mare.
-Ştiu doar c-a fost un ordin venit pe căi subterane şi cum bine cred că-ţi aminteşti, lunganul din Domneasca nu era străin şi nici indiferent.
-Păi dacă asta-ţi este părerea, eu nu vreau să te contrazic.
-Mă ajuţi, sau va trebui să merg la tovarăşul comandant?
-Bravo Alexei! Ai şi găsit comandantul la care să apelezi.
-Da Vasili, dar eu n-am nici-o vină; Voi l-aţi pus comandant.
-Ai dreptate, numa că eu tocmai vroiam să te mai întreb ceva.
-Întreabă, dar mă ajuţi? Altfel îmi încerc norocu în altă parte.
-Alexei, să ştii că eu niciodată n-am înţeles cum d-ai reuşit să eva-dezi din lagărul de pe Volga şi să te faci nevăzut cu atâta uşurinţă?
-Tu vorbeşti despre lagărul de la Mihailovgrad? Aşa-i Vasili?
-Exact! Văd că nu l-ai uitat, chiar dacă are un nume sovietic.
-Cine a trecut printr-un asemenea lagăr, nu va uita niciodată omenia de care au dat dovadă, tovarăşii îndoctrinaţi şi bine motivaţi de tătuca.
-Mă doare în cur de omenia tovarăşilor; Pe mine altceva mă miră; Ştiu că este prea târziu, dar n-ai putea să-mi spui ce dracu s-a întâmplat?
-Păi dacă nu mă întrebi nimic, eu ce dracu vrei să-ţi răspund?
-Cum să face că din lagărul păzit cu atâta strajnicie, ai reuşit să e-vadezi destul de uşor, în timp ce dacilea nici măcar n-ai încercat? Vezi to-varăşu Alexei, eu tocmai asta nu înţeleg; Poate mă ajuţi într-un fel.
-Cred că nici n-am vrut să evadez tovarăşu Vasili, dar dumneavoas-tră doar pentru mine aţi fost trimis într-un lagăr de exterminare?
-Cred că ţi-ai dat seama; Sunt doar o acoperire de mâna doua.
-Da Vasili, dar la ce dracu vă mai trebuie atâta mascaradă? Păi nu voi sunteţi stăpâni pe tot ce mişcă într-o lume atât de îngheţată?
-Asta este politica tătucului; Eu nu execut decât nişte ordine.
-Şi tu ai venit doar pentru aşa politică? Ia spune, asta-i pricina?
-Alexei, întrebă şi nu fără motiv caghebistul Vasiliev, sora brunetă şi cu nişte ochi atât de albaştri, nu se ascunde în munţii Carpaţi?
-S-ar putea Vasili, dar după atâţia ani de muncă într-un lagăr înghe-ţat, nu mai ştiu unde şi pentru ce stă ascunsă sora Ioana Marghiloman.
-Cu toate că nu te cred, să zicem că după atâta amar de vreme, în-tr-un fel pare normal să uiţi un lucru care niciodată nu ţi-a convenit.
-Da Vasili, numai că s-a terminat cu ceeace crezi că este normal.
-Eu pot să pun pariu că tu habar nu ai de ce comandantul Beria s-a dus la Mascova; Ia spune, ştii de ce s-a dus şi încă în mare grabă?
-Ştiu doar c-a fost chemat să dea un raport; În rest nu ştiu de ce.
-Alexei, securitatea vrea s-o ajutăm în capturarea unor rebeli din munţii Argeşului; Printre ei se află şi frumoasa care în urmă cu mai mulţi ani, ţi-a ordonat să rămâi printre lupii sovietici.
-Bine mă Vasili, dar ce legătură este între ordinul frumoasei doamne şi intervenţia caghebeului? Vezi, acum doar mă provoci şi nu fără motiv.
-Tovarăşu Alexei, tu chiar şi astăzi o mai iubeşti pe sora Ioana?
-Ştiu doar că n-am s-o uit niciodată pe doamna care zâmbea atât de frumos; Acum chiar că trebuie să plec, raportă şi nu fără motiv învăţă-torul Iorgovan, pentru ca mai apoi să se ridice în picioare.
-O clipă Alexei; Ia spune-mi, nu te încântă un drum în România?
-Multumesc Vasili, dar nu cred că este momentu cel mai potrivit.
-Pentru tine nimic nu-i potrivit, dar n-ai putea să-mi spui ce dracu ai simţit în clipa în care te-ai trezit gol puşcă în vârful stivei cu cadavre?
-Cred c-o să vă povestesc altădată, raportă grăbit învăţătorul, după care salută şi animat de alte gânduri, a plecat din biroul caghebistului.
S-a oprit în faţa uşii pe care cineva scrisese comandant, dar cum un tablagiu precoce ordonă cu vocea lui majură despre tovarăşul care azi nu primeşte pe nimeni, a ieşit afară şi a încercat să-şi omoare timpu cu te miri ce; Temându-se ca nu care cumva să fie ridicat de patrula cu sarcini speciale, învăţătorul se strecură cu uşurinţă în spatele comandamentului; Văzu doar câţiva deportaţi care lucrau la o baracă pe care abia dacă o ridicaseră de la pământ; Cum timp avea berechet, sub privirile deportaţilor care nu păreau prietenoase, învăţătorul s-a aşezat pe un buştean care se afla la doar câţiva paşi de nişte oameni care cu siguranţă aveau dreptu de a suspecta pe oricine; În timp ce oamenii aduşi cu forţa din numai Dumne-zeu ştie care ţară, îşi puneau tot felul de întrebări, învăţător Victor Iorgovan unde nu începu să rătăcească fie şi cu gândul, undeva în trecutul destul de îndepărtat; Era o zi frumoasă de toamnă târzie; Mult soare şi nişte speranţe ce aveau a se stinge într-un răstimp atât de scurt; Pe atunci purta uniforma de locotenent, dar ce folos dacă nu putea s-o impresioneze în nici-un fel pe doamna cu ochii albaştri; Dincolo de sentimentele pe care le nutrea faţă de frumoasa regină din Carpaţi, locotenentul avea de executat un or-din special; Ştia că orice întârziere putea să ducă la încercuirea grupului de armate româno-italiene, dar inima-i ordona să mai zăbovească puţin; Atunci armata se afla în cotul Donului; Nu întelegea cum ajunsese într-o asemenea situatie, dar merita să încerce; Cu orice risc, trebuie să ajung la soldaţii care pot fi încercuiţi de sovietici, raportă într-o frumoasă diminea-ţă de Septembrie locotenent Andrei Vernescu, dar nu înainte de a mă sfă-tui cu ofiţerul numit de mareşal Ion Antonescu, la comanda regimentului din districtul Putinei; Ştiind că drumul spre regiment trece pe lângă spitalul de campanie, locotenentul Andrei Vernescu nu rezistă ispitei şi se opreşte la doi paşi de uşa cortului în care cele două prietene dormeau doar câteva ore; Simţind primejdia care deacum venea de la Răsărit, doamnele Ioana Marghiloman şi Vlăsceanu Paulina s-au sculat mai devreme ca de obicei; Ieşind afară, cele două prietene văzură un locotenent care făcea de planton în faţa cortului; Cum situaţia devenise mai mult decât comică, frumoasele doamne izbucniră într-un râs care nu putea să supere pe nimeni, indiferent de gradul militarului care nu fără motiv făcea de strajă.
-Ce dracu faci domnule locotenent, raportă sora care abia dacă-şi mai putea stăpâni râsul, ne păzeşti ca să nu ne fure tovarăşii sovietici?
-Aveţi dreptate, dar înainte de-a vă răpi tovarăşii sovietici, daţi-mi voie să vă spun bună dimineaţa şi să vă admir frumuseţea divină.
-La cât suntem de încântate, teama de bolşevici păleşte instantaneu.
-Nu îmi rămâne decât să mă bucur domnişoare frumoase, dar acum fiţi bune vă rog şi ascultaţi-mă doar cinci minute sau poate nici atât.
-Ce dracu s-a întâmplat domnule locotenent, întrebă şi nu fără motiv doamna de pe chipul cărea dispăruse orice urmă de zâmbet?
-Cum să vă spun doamnă Marghiloman? Sunt mult prea secrete.
-Paulină, ordonă sora care deacum îşi privea prietena într-un anume fel, fii bună şi du-te la cortul trei; Soră, ai înţeles ordinul meu prietenesc?
-Am înţeles, să trăiţ, raportă puţin îmbufnată sora Vlăsceanu, după care făcând stânga împrejur plecă să execute ordinul de complezenţă.
În timp ce sora Paulina Vlăsceanu dispărea în cortul trei, doamna Ioana Marghiloman şi locotenentul Andrei Vernescu, intrau în cortul dormi-tor; Emoţionaţi, s-au aşezat pe marginea unui pat de campanie.
-Domnule locotenent, întrebă frumoasa doamnă, dintr-un amestec de curiozitate tipic feminină şi interes profesional, ce nu trebuia să-mi or-doni? Deocamdată este linişte, iar frontul nu pare a fi ameninţat.
-Eu cred c-o să regret toată viaţa, faptul că nu v-am cunoscut îna-intea soţului dumneavoastră; Am înţeles că în ziua când v-a furat inima şi va dăruit un băieţel frumos, soţul dumneavoastră era tot locotenent.
-Mulţumesc frumos domnule locotenent, dar cum nici eu nu sunt o femeie chiar atât de naivă, nu cred că doar pentru declaraţii amoroase aţi bătut atâta drum, ca să nu mai vorbesc de riscul la care v-aţi expus.
-Soră Ioana, dincolo de frumuseţea pe care nimeni n-o poate con-testa, sunteţi şi destul perspicace chiar dacă mult prea intransigentă.
-Aşa sunt eu domnule ofiţer, dar ce mare brânză era de înţeles?
-Doamnă Ioană, după câte ştiu şi nu cred că mă înşel, la intervenţia boierului Marghiloman Alexandru, comandantul regimentului va aprobat cu ocazia sărbătorilor de iarnă, o permisie de două săptămâni.
-Nu te supăra domnule locotenent, dar de unde naiba ştii?
-Doamnă Ioana Marghiloman, raportă locotenentul care bine moti-vat schimbase tonul conversaţiei, am intervenit la comandantul regimentului şi i-am cerut să modifice data plecării în permisie.
-Bine domnule, dar cu ce drept aţi cerut modificarea datei?
-Soră Ioana, cu dreptul celui care vrea să vă salveze viaţa.
-Pagubă în ciuperci domnule locotenent! Dar cine sunt eu?
-Soră, numai la băieţel dacă te gândeşti şi tot n-ai vorbi aşa.
-Nu vă supăraţi domnule ofiţer, doar atâta ştiţi despre mine?
-Soră Marghiloman, din informaţiile de care dispun, în scurt timp armata de la cotul Donului va fi încercuită de diviziile sovietice.
-Domnule locotenent, dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi?
-Soră Marghiloman, nu numai că îmi dau seama de ce vă spun, dar îndrăznesc să-ţi ordon: Pleacă doamnă Ioana, aici jocul s-a terminat.
-Domnule, mă jigneşti spunându-mi că aici doar m-am jucat; Apoi cum dracu îţi permiţi să-mi dai ordin, fără să-mi fii comandant? Ia spune-mi domnule locotenent, cine îţi dă un asemenea drept?
-Câtă vreme zilele vă sunt numărate, nici nu mai contează cine sunt eu; Înţelege-mă doamnă Marghiloman şi nu forţa mâna destinului.
-Bine domnule, dar cum s-a ajuns în această situaţie disperată?
-Soră Marghiloman, ordonă locotenentul fără să ia în seamă întreba-rea doamnei care deacum îl privea mirată, o luaţi de mână pe buna dumnea-voastră prietenă şi treceţi Prutul cât mai repede cu putinţă.
-Cum domnule locotenent, dumneata chiar vrei să dezertăm?
-Nu soră Marghiloman; Vreau doar să te salvez de la moarte.
-Şi dacă nu execut un asemanea ordin domnule locotenent?
-Faci cum vrei doamnă Ioana, dar în armată ordinul se execută nu se discută; Vreau doar să mai ştii că personal vă asiguram retragerea pâ-nă dincolo de apa Prutului, dar în doar câteva zile trebuie să ajung neapărat la militarii care din păcate, sunt dislocaţi la cotul Donului.
-Domnule locotenent, întrebă sora care deacum nu părea convinsă de numele bărbatului care împunător poza în faţa ei, cine sunteţi şi ce dra-cu urmăriţi? Sunteţi doar un ofiţer cu sarcini speciale, sau ce altceva?
-Cine sunt şi de unde vin, este mai puţin important soră Ioana.
-Vă înţeleg domnule locotenent, întrebă mirată sora Ioana, dar de ce trebui să dăm bir cu fugiţii tocmai când este mai multă nevoie de noi?
-De ce dracu nu înţelegi? Cât de curând, aici va fi iadul pe pământ; Pleacă mai repede doamnă Ioana; Timp ca să mori ai berechet.
-Domnule ofiţer, în anii din urmă doar în Iad am trăit; Acum să nu mă pot bucura nici măcar de răutatea demonilor cu chip de om?
-Deşi nu trebuia să-ţi raportez, află dar că acesta-i ordinul boierului Marghiloman Alexandru; Acum ai înţeles pentru ce insist atât de mult?
-Am înţeles domnule, dar cum de sunteţi mesagerul boierului?
-Ascultă soră Ioana, boierul Marghiloman mi-a ordonat să vă duc cât mai repede cu putinţă în Moldova de-a dreapta Prutului; Cum eu tre-buie să plec urgent în misiunea despre care v-am spus, nu mai pot executa ordinul boierului; Tocmai de aceea va trebui să plecaţi cât mai repede.
-Fie cum spuneţi domnule locotenent, dar ceva tot îmi scapă.
-Niciodată nu vom şti tot răul care ne îndeamnă la moarte.
-Nu vă supăraţi domnule ofiţer misterios, dar vreau să vă mai întreb ceva; Îl cunoaşteţi bine pe boierul Alexandru Marghiloman?
-Soră Ioana, puţini se pot lăuda că îl cunosc cu adevărat.
-Am înţeles domnule şi de aceea nu cred că-i bine să insist.
-Ascultă soră Ioana, boierul Marghiloman nu vrea să rişte nicicum viaţa nepotului său, dar nu-i mai puţin adevărat că boierul care te iubeşte ca pe propria lui fiică, vrea să te salveze de la moarte.
-Nu ştiu cum se face domnule, dar dumneata ştii totu despre mine.
-Nu chiar tot doamnă Ioana Marghiloman, dar pentru a nu-mi înăbuşi regretu de a vă cunoaşte înaintea soţului, cred că ştiu suficient de mult.
-Nu te supăra domnule, raportă sora care în acele clipe era stăpânită de o justificată îngrijorare, dar acuma chiar trebuie să plec la spitalul unde îmbufnată sora Paulina Vlăsceanu m-a şi dat dezertoare.
-Doamnă Ioana, să înţeleg că plecarea precipitată este doar pretex-tul de-a fugi într-un mod cât mai elegant cu putinţă, întrebă şi nu fără mo-tiv locotenentul Andrei Vernescu?
-Domnule locotenent, în salonul boierului Marghiloman Alexandru, asemenea vorbe puteau stârni atenţia cine ştie cărei domnişoare; Pe front însă, eleganţa despre care vorbiţi cu atâta gratitudine, n-are nici-un rost şi dacă mă gândesc mai bine, înseamnă şi-o inutilă pierdere de vreme.
-Da soră Ioana, dar şi războiul îşi are eleganţa lui morbidă.
-Are pe dracu domnule locotenent Vernescu! Nu vă supăraţi, dar pentru atâţia muribunzi, mai suntem doar câteva fete şi doi doctori care neavând de la cine să ceară ciubuc operează doar la ordin.
-Eu vă înţeleg suspiciunea soră Ioana şi dintr-o asemenea pricină vă ordon să-l evitaţi pe rusul care zace în cortul cu număru patru.
-Vorbiţi de Vasili? Un nebun care nici nu ştiu ce dracu mai vrea.
-Nici eu nu ştiu, dar vă atrag atenţia într-un mod cu totu special.
-Vă mulţumesc frumos, dar cred că-i lipseşte cel puţin o doagă.
-Asta-i doar impresia pe care vrea s-o lase; De fapt, raportă şi nu fără motiv locotenent Vernescu, caghebistul te urmăreşte în mod special.
-Da domnule locotenent, dar cum bine cred că ştii, noi putem pleca doar cu ordinul comandantului de regiment; Altfel vom fi date dezertoare şi condamnate în tribunalul militar; Acum aţi înţeles de ce nu pot?
-Am înţeles soră Ioana, raportă locotenentul, în timp ce se ridica în picioare, dar nu mai târziu de astăzi, vei avea şi un asemenea ordin.
-Vă mulţumesc domnule ofiţer; Acum dacă nu vă supăraţi…,
-Ioană, o clipă doar şi voi pleca pentru cine ştie câtă vreme.
-Nu te supăra locotenent, dar nu ştiu ce-ar mai fi de ordonat.
-Soră Ioana, oare ne vom revedea vreodată? Tu ce crezi?
-Ştiu doar că se întâlneşte munte cu munte, dar om cu om.
-M-aş bucura tare mult să te mai văd; Aşa să ştii soră Ioana!
-Şi eu m-aş bucura domnule, dar acum sunt nevoită să plec.
-Cum pe front găsesc doar moarte, nu mă laşi să te sărut?
-Asemenea lucruri nu se cerşesc domnule locotenent Vernescu.
-Doamnă, fii mereu la fel de bună şi cu multă iubire de oameni, or-donă locotenentul care fără să ezite, arătă printr-un sărut pătimaş, iubirea pe care i-o purta în suflet, de o bună bucată de vreme; Ioană, ordonă lo-cotenentul care îmbujorat tremura de patima înrobitoare, acum când ştii cât de mult te iubesc, ai grijă de tine, de băieţelul pe care îl iubeşti ca pe ochii din cap, dar şi de căpitanul Mihai Marghiloman; Acum ai înţeles?
-Unde-i ordin cu plăcere locotenent Andrei Vernescu, raportă sora Ioana Marghiloman, după care în compania bărbatului care dincolo de dragoste îi arătase şi multă consideraţiune, au ieşit din cortul militar.
Pentru numai câteva clipe s-au oprit la doar câţiva paşi de imaginara uşă; În timp ce se priveau de parcă în acele clipe solemne se vedeau pen-tru prima dată, sora Ioana Marghiloman ordonă abia murmurat:
-Cam târziu domnule Vernescu; Nu ştiu de ce Dumnezeu, dar cred că este mult prea târziu pentru ce doreşte o inimă atât de iubitoare.
-Ai dreptate soră Ioana, dar din păcate, târziu este şi pentru neamul românesc; Tocmai de aceea românii trebuie să doarmă cu ochii deschişi.
-Da băiatule, dar cine crezi c-ar putea să oprească timpul?
-Doamnă Ioana, astăzi nici măcar Dumnezeu nu mai poate.
-Pentru ca timpul să nu ne mai depăşească şi oamenii să nu rămână în afara lui, cred că este momentu să trăim în viitor; Acum aţi înţeles?
-Eu înţeleg că timpul de care-ţi este frică din considerente nu prea greu de înţeles, îi striveşte doar pe oamenii care vor veni după noi.
-Mergi sănătos locotenent Vernescu şi dacă vrei să supravieţueşti în jungla bântuită de oameni bolnavi şi de comunişti fără neam de credinţă, poartă-ţi singur de grijă şi renunţă la încrederea necontrolată.
-Mulţumesc doamnă Ioana şi nu uita ce ţi-am ordonat, raportă lo-cotenent Vernescu, după care făcând stânga împrejur, a plecat spre viitorul ce avea să-l ducă în gulagul aflat într-o Siberie îngheţată.
* * *
Era într-o toamnă târzie şi rece; Vremea rea şi ploile inundaseră în-treaga stepă, făcând şi mai grea deplasarea trupelor care de câteva zile se zbăteau zadarnic în cleştele bolşevicilor sovietici; De ce întregul efectiv nu se retăsese la vreme şi cine se făcea vinovat pentru cadoul făcut bolşe-vicilor, este o chestiune pe care doar istoricii viitorului vor avea menirea şi îndrăzneala prin care s-o explice iubitorilor de adevăr şi dreptate creştină; În cele din urmă adevărul va ieşi la lumină şi vinovaţii care deacum sunt doar oale şi ulcele, vor fi cunoscuţi şi condamnaţi post mortem; Până a-tunci însă, trebuie să avem gramul de răbdare şi bruma de înţelegere pen-tru militarii care de la soldat la general, încercau să găsească o breşă în cercul care pe măsură ce timpul se scurgea nepăsător şi rece, se strângea tot mai mult; Văzând inutilitatea luptei în condiţiile încercuirii complete, soldaţii care încă mai trăgeau nădejde, începură a se preda necondiţionat, doar la ordinul comandanţilor; Atunci românii încă mai credeau în respec-tarea convenţiilor de la Haga şi Geneva, semnate la început de veac două-zeci de Rusia ţaristă; Cu acea unică speranţă, românii care deacum erau încercuiţi la cotul Donului, s-au predat într-un răstimp destul de scurt; Pe desfundatele drumuri ţariste, deacum puteau fi văzute coloane care numă-rând până la zece mii de soldaţi, înaintau spre Nord; Într-o coloană formată în mare parte din prizonieri români, se afla şi locotenentul care dintr-un motiv cunoscut doar de caghebeul sovietic, nici măcar nu încercase forţa-rea cercului de foc; Înaintau destul de greu; Drumul era plin de gropi şi de hârtoape, iar ploaia continua să cadă fără contenire; Rebegiţi de frig şi flămânzi peste măsură, bolşevicii confiscând pe lângă ceasuri şi haine mai groase, prizonierii români unde nu începură a cădea pe drumul plin de noroi comunist; Când epuizaţi peste măsură, românii îndrăzneau să ceară bolşevicilor sovietici respectarea convenţiilor semnate la Haga şi Geneva de împuternicitul ultimului ţar, primeau doar gloanţe şi şuturi în fund; Era într-una din primele zile de marş spre lagărul în care prizonierii urmau să fie arestaţi; Din motive lesne de înţeles, locotenentul Vernescu a căzut în noroiul drumului de ţară; Dând să se ridice, el a văzut agăţată în pieptul u-nui rus care murise din cine ştie ce pricină, o bucată ruptă dintr-un ziar; A mototolit-o cât mai repede cu putinţă şi pentru a nu fi văzut de soldaţii so-vietici, s-a furişat într-un grup de prizonieri şi-a ascuns ziarul într-un buzu-nar; La oprirea coloanei, locotenentul Andrei Vernescu s-a aşezat într-un loc cât mai ferit şi riscându-şi viaţa, a început să citească bucata de ziar; Tovarăşi, scria şi nu fără motiv gazetarul bolşevic, fiecare dintre voi trebuie să omoare zilnic cât mai mulţi români şi cât mai mulţi nemţi; Dacă indiferent cum, nu reuşeşti să omori fie şi numai cinci dintre duşmanii poporului so-vietic, înseamnă că-n ziua respectivă ai pierdut timpu de pomană; Omoară, omoară, omoară cât mai mulţi români sau germani, chiar dacă speriaţi de moartea pă care până mai ieri ne-o făceau cadou cu atâta mărinimie im-perialistă, deacum ridică scârnava cârpă albă; Se predă de frica morţii, dar tu omoară cât mai mulţi, îndemna pătimaşul ziarist.
-Mă Ioane, de ce dracu nu răspunzi? Doar n-ai surzit deabinelea, ordonă ofiţerul care încă mai credea în vitejia oşteanului român.
-Ordonaţ domnule ofiţer, raportă cu glas abia şoptit soldat Ion.
-Citeşte repede hârtia, dar să nu te vadă tovarăşii care ne păzesc.
-Dar nu prea văd dom locotenent şi cum abia dacă mă mai pot ţine pă nişte picioare rebegite şi îngheţate, numai chef dă cetit n-am.
-Fie cum vrei soldat Ion, dar să ştii că un ziarist nemernic, îi îndeamnă pe soldaţii sovietici, să omoare cât mai mulţi prizonieri.
Cum riscul asumat era de neconceput pentru nişte oameni normali, locotenentul Andrei Vernescu a făcut pierdută bucata de ziar, pentru ca mai apoi să mărşăluiască alături de militarii care indiferenţi la propaganda sovietică, se gândeau numai la modalitatea în care puteau să-şi salveze viaţa; După doar câţiva paşi, soldatul Ion a căzut în noroi şi-n ciuda biciu-lui care nu odată-şi dovedise cruzimea, bietul soldat rămânea impasibil şi rece; Încercând să-l ridice din mocirla timpului de cea mai tristă amintire, locotenentul care de departe părea cel mai bine antrenat pentru asemenea drumuri, reuşeşte să atragă furia unui soldat sovietic; Văzând un asemenea gest umanitar, bolşevicul unde nu începu să urle mai abitir decât un nebun:
-Mă bou dracului, lasă-l în noroi pă cremenalu ăla nenorocit.
-Bine tovarăşe, raportă locotenentul care deacum încerca să-l îm-buneze pe bolşevicul îndoctrinat, dar românul este obosit şi flămând.
-Gura bă român dobitoc, urlă soldatul care furios peste măsură, deacum încercă să-i aplice cu patul armei lovitura fatală.
Cum dobitocul de român evitase lovitura, bolşevicul alunecă aseme-nea comuniştilor făcuţi pe bandă rulantă; Dându-şi seama c-ar putea fi u-cis, locotenent Andrei Vernescu s-a furişat într-un grup compact de prizo-nieri şi a încercat să meargă cât mai aplecat; Doar aşa nu a fost văzut de soldatul care ridicându-se cu greu din mocirla comunismului sovietic, unde nu începu să urle şi să-şi agite în aer arma criminală:
-Mă idiotu dracu, dacă nu vrei să te arăţi la mutră, eu îmi fac norma dă cinci români pă care în fiecare zi trebuie să-i omor definitiv.
Cum militarii românii continuau să meargă spre lagărul în care urmau a fi exterminaţi în modul cel mai bestial cu putinţă, soldatul care deacum părea împovărat cu acel soi de cruzime sălbatică, a descărcat încărcătorul într-un grup de prizonieri; Mulţumind cerului pentru îndurare, bieţii români căzură ca loviţi de trăznet în aceeaşi mocirlă comunistă; Mulţumit de norma făcută pentru mai multe zile, bolşevicul sovietic unde nu începu să râdă cu gura până la urechile murdare; Râsul omului dement este repede înregistrat de un câine care având ochii de un roşu aprins, era tot mai atras de sân-gele care se scurgea din românii asasinaţi doar de un bolşevic; Măcelăriţi doar pentru a potoli c-o vădită mărinimie setea de sânge românesc, din zece mii de prizonieri români, atâţia câţi număra coloana în momentul for-mării, la poarta lagărului abia dacă mai ajungeau frânte de oboseală şi în-fometate, două mii de suflete care păcătuiseră poate mai rău decât bolşevi-cii care deacum se răzbunau prosteşte; Clae peste grămadă, prizonierii români erau întemniţaţi în nişte barăci în care nu existau nici paturi, nu existau geamuri, nu exista apă potabilă, nu exista nimic; În schimb, barăcile aveau din belşug şobolani care văzându-se vânaţi, unde nu începură să a-lerge care încotro, crezând că numai prin fugă vor scăpa de lăcomia româ-nilor care deacum erau morţi de foame şi sete; Fiind obosiţi peste măsură, prizonierii s-au cuibărit pe pământul în care mişunau gângănii flămânde.
-De unde eşti soldat, ordonă locotenentul Andrei Vernescu, în timp ce cu milă creştinească privea la camaradul care înfrigurat peste măsură, se lipise de mai tânărul ofiţer şi deacum încerca să se încălzească?
-Mă iertaţ dom locotenent, dar mă cam prinsă frigul rusăsc.
-Tu nu auzâşi ce te întrebă dom locotenent, ori nici nu mai ştii cum te chiamă, ordonă un sergent care se cuibărise undeva în apropiere?
-Să trăiţ dom locotenent; Sunt soldat Baniţă Ion şi dă pământ sunt dântr-un sat pitulat mai la vale de Craiova, raportă motivat olteanul, în timp ce cu mare greutate încerca să se ridice în capul oaselor.
-Bine mă soldat, dar acasă nu te aşteaptă copiii, întrebă locotenent Andrei Vernescu? Cred c-ai trecut binişor de patruzeci de ani.
-Am doi băieţi şi-o fată, dar cum mă însurai cam târzâu c-o muere dă la noi dân sat, bieţii copii este cam micuţi; Acuşica de-o fi să scăpăm dacileaşa, o să am grijă dă ei şi până la urmă poate c-o să le fac şi-un rost în viaţa care deacuşica pare fără neam de rost.
-Da mă oltean viteaz, raportă cu multă amărăciune în glasu-i cazon, un camarad poate la fel de rebegit, numai că vrabia mălai visează.
-Bă Ilie, eu cred că uneori nu-i rău să visăm mălai şi vrăbiuţe.
-Bine mă Ioane; Atunci taci dân gură şi visează la mălaiul tău.
-Eu visez doar la cine vreau şi asta fără ordin; Dacă tu nu ai la cine Dumnezeu te gândi, nu visa mă băiete, raportă întristat soldatul Ion.
-Muşcă-ţi limba Ioane; Tu nu ştii, dar acasă am un băiat şi-o fetiţă; După ce mă concetrară, copiii rămasără sânguri în casa bătrânească.
-Acuşa de ce mă Ilie? Muerea să duse după altu mai tare în pulă şi cu mai multe parale, întrebă camaradul făcând haz de necaz?
-Bă Ioane, ce ştii tu care îi năcazu omului şi ce boală are în corpul care trudeşte dă pomană; Vezi bă soldat, taman acilea-i beleaua.
-Lasă-l în pace; Nu vezi că bietu om este mai năcăjât ca niciodată?
-Păi cum mama dracu să nu fiu năcăjit? Pă biata muere am pierdut-o cu doar câteva luni mai nainte de-a mă concentra mărişal Antonescu.
-Nu vă supăraţi dom locotenent, da îmi permiteţi să raportez?
-Raportează sergent, dar să nu-mi dezvălui cine ştie ce secret.
-Dom locotenent, eu cred că tovarăşii ne adusără acileaşa doar ca să ne împuşte; Ce spuneţi, nu pentru asta bătură românaşii atâta drum?
-Da sergent, dar nu cred că-i bine să te gândeşti doar la moarte.
-Chiar dom sărgent! Ce-ar mai câştiga dacă ne-ar împuşca, când ăl mai bine ar fi să ne pună la muncă, dar fără haleală, fără apă, fără neam dă nimic? Eu cred că doar din răutate ne-aduseră pân acileaşa.
-Bă soldat, dar dăştept te mai făcu muică-ta din Oltenia? Flămânzi, însetaţi şi slăbiţi, numai buni de muncă nu este bieţii români.
-Dom sărgent, aşa prost cum mă credeţi dumneavoastră şi soldaţii care fac pă dăştepţii, eu tot îi vinovăţăsc pe comandanţii care nu ne dădură ordin să ne retragem spre ţară, mai nainte ca tovarăşii bolşăvici să ne cer-cuiască definitiv; Acuşa să ştiţ că noi dăgeaba dăm vina pă sovieticii care ne ţâne însetaţi şi flămânzi, că dă fapt prostia este-n grădina românească.
-Cred că într-un fel ai dreptate soldat, dar să nu uităm că bolşevicii nesocotesc legile războiului, doar pentru a se răzbuna pe români.
-Aşa-i cum ordonarăţ dom locotenent, că dă unde mama dracu să găsâm nişte bolşăvici care să ştie ce-i respectu şi credinţa în Dumnezeu?
-Soldat, tocmai de aceea trebuie să ne facem frate cu dracu.
-Eu cred că din infernul sovietic, nici dracu nu ne mai scapă.
-Ştiu că este greu, dar nici la cheremul ruşilor nu putem rămâne.
-Dom locotenent, raportă soldatul pe un ton mai mult decât acuzator, eu nu pricep cum de stăturăm ca nişte dobitoci la cotul Donului, când era mai bine să fugim mai nainte ca tovarăşii să ne cercuiască şi să ne ia pri-zonieri pe vecie; De ce mai mereu românii sunt ultimii oameni?
-Dom locotenent, acuma vedeţ ce cleveteşte soldaţii români?
-Am auzit omule, dar tu ce părere ai? Cine crezi că-i vinovat?
-Păi dom locotenent, credeţi că are importanţă cine-i bou care ne-a vândut ruşilor? Cum deacuşa suntem c-un picior în groapă, trebuie să facem pe dracu în patru şi să îmbucăm ceva; Dacă stăm cu burta goală, mâine soldaţii sovietici ne va scoate ţepeni dân baracă.
-Da sergent, dar până mâine nu stă nimeni de vorbă cu noi.
-Cum dracu dom locotenent, nici măcar apă nu ne vor da?
-Mai ales apă! Asta dintr-o sadică răzbunare, ordonă locotenentul, în timp ce cu multă laşitate românească, pipăia bidonaşul pe care îl subti-lizase din raniţa unui soldat rănit de moarte.
-Păi atunci trebuie să ne pregătim pentru moarte dom locotenent; La cât suntem de însetaţi, eu nu cred că vom rezista până mâine dimineaţă, raportă cu glas scăzut gradatul ce părea nepermis de pesimist.
-Sergent, ordonă milos ofiţerul, dacă poţi vin-o mai aproape.
-Păi de ce dom locotenent? Vreţi să murim unu lângă altu?
-Faci cum vrei omule; Dacă aş vrea să mor, nu te-aş mai chema.
-Une-i ordin cu plăcere dom locotenent, raportă sergentul cu glas abia murmurat, după care în ciuda oboselii, execută un târâş ce avea să-l salveze de la moartea faţă de care cu toţii suntem datori.
-Bravo sergent! Atunci când vrea, omul poate să facă multe.
-Da dom locotenent, dar nu mereu este valabilă vrerea omului.
-Ai dreptate sergent, nu-i suficient să vrei; Mai trebuie să şi poţi face lucrul care uneori îţi trece prin cap, cu atâta uşurinţă românească.
-Nu ştiu cum să vă raportez dom locotenent, dar acuşa nu-mi trece mai nimic prin capul ăsta gol şi greu ca un bolovan de râu secat.
-Ascultă sergent, am un bidon cu nişte apă clocită; Bea şi tu puţină, dar cu mare fereală, ordonă cu glas abia murmurat locotenent Vernescu.
-Am înţeles, să trăiţ dom locotenent, raportă mirat sergentul, după care luă din mâna ofiţerului, boneta în care se găsea bidonaşul salvator.
Abia-n în dimineaţa zilei următoare, prizonierii români au fost scoşi din barăci şi aruncaţi într-o curte împrejmuită cu nişte garduri metalice, în timp ce înarmaţi până-n dinţi paznicii patrulau prin tunelul ghimpat; După ce prizonierii au fost numerotaţi sub privirea comandanţilor, au fost aruncaţi clae peste grămadă în nişte cuşti făcute în mare grabă din plasă de sârmă ruginită şi păziţi de nişte câini fioroşi; După o noapte cu doar o cană de a-pă adusă din Volga şi cu un sfert de pâine mucegăită, prizonierii români, atâţia câţi se mai puteau ţine pe picioare, au fost scoşi afară şi după nişte criterii tipic sovietice, au fost împărţiţi în echipe ce aveau să muncească la ridicarea unor barăci; În prima iarnă de prizonierat, mai mult de jumătate dintre românii aflaţi în lagărul de la Mihailovgrad, trecuseră în lumea de a-poi; Dimineaţa, după ce echipele plecau la muncă, c-o satisfacţie pe care doar demonii o încercau, soldaţii bolşevici scoteau morţii din barăci şi după nişte reguli doar de ei cunoscute, zideau din cadavre nişte stive uri-aşe în apropierea porţii; Cum piramidele mortuare creşteau de la o zi la alta şi mirosul cadaveric devenise insuportabil, soldaţii bolşevici încărcau morţii în nişte căruţe trase de prizonierii români şi le aruncau într-o groapă săpată la repezeală de aceeaşi prizonieri; Aflând despre întoarcerea ar-melor împotriva Germaniei naziste, prin actul isurecţional din 23 August 1944, locotenent Andrei Vernescu va încerca să evadeze din lagărul de la Mihailovgrad; Era la început de Septembrie când, într-o dimineaţă moho-râtă, locotenentul Vernescu este găsit mort în culcuşul de paie; Cum cămaşa era plină de sânge, bolşevicii l-au prins de mâini şi de picioare, pentru ca mai apoi să-l creadă mort şi să-l arunce în stiva pe care o construiseră la doi paşi de uşa barăcii; Din fericire, ofiţerul n-a trebuit să aştepte prea mult timp; Din ordinul venit de la comandantul lagărului, cadavrele începu-ră a fi încărcate în aceleaşi căruţe primitive şi aruncate într-o groapă săpată la repezeală în afara porţilor prin care prizonierii intrau vii şi ieşeau morţi; Cum niciodată bolşevici nu duceau o treabă până la capăt, locotenentului Vernescu nu ia fost prea greu să iasă din groapa improvizată, pentru ca mai apoi să se facă nevăzut pe malul fluviului Volga; Din păcate însă, me-toda era şi încă bine cunoscută de maior Vasiliov, motiv pentru care într-un timp record, ambiţiosul caghebist a reuşit să-l prindă pe înfometatul dezertor; Aflat într-o stare jalnică, locotenentul Andrei Vernescu este dus în biroul maiorului, abia după zece zile de carceră în care primea numai apă de râu; Când în cele din urmă caghebistul călit la şcoala tătucului de la Kremlin intră-n camera de tortură, locotenentul care deacum era foarte bine aranjat de tovarăşii cu pregătire specială, sta chircit într-un colţ plin de mucegai şi se gândea la un alt mod de-a evada din iadul sovietic.
-Dezlegaţi-l mă răcanii dracu, ordonă şi nu fără motiv maiorul, în timp ce-i ameninţa c-un bici de care nu scăpase nici-un subaltern.
-Mulţumesc frumos tovarăşu maior; Permiteţi să raportez?
-Să-l legăm iar tovarăşu maior, raportă unul dintre răcani? Nu dalce-va tovarăşu, dar să nu fugă românul ăsta hoţoman.
-Ieşiţi afar mă boii dracu, se burzului maiorul la soldaţii care temân-du-se de biciuşca aprigului ofiţer, plecară ca din puşcă germană.
-Credeam că mă înşel tovarăşu, dar abia acum vă recunosc.
-Recunoşti pă dracu locotenentule; Asta cred că recunoşti.
-Asta numai dacă dracul are nevoie de recunoştinţa cuiva.
-Gura locotenent Vernescu; Acuma doar eu pun întrebări.
-Întrebaţi ce vreţi dumneavoastră tovarăşu maior, dar eu am hotărât să mă înscriu necondiţionat în divizia Tudor Vladimirescu.
-Eşti un mare laş locotenent Vernescu şi ţi-o spun de la obraz.
-Da domnule maior, dar uneori este nevoie şi de puţină laşitate.
-Ascultă mă nazistu dracu, te căcaşi pă tine dă frică şi vrei să îţi salvezi pielea cu orice preţ? Ia spune mă locotenentule, nu vrei să trăieşti?
-Tovarăşe maior, dacă aşa cum spuneţi dumneavoastră, chiar vro-iam să-mi salvez pielea, astăzi nu mai aveaţi plăcerea de-a mă jigni.
-Ascultă locotenent, atunci de ce mama dracu mai făcuşi pe mortu în păpuşoi? Dacă pentru a se convinge că eşti mort, unul dintre soldaţii cu sarcini de verificare băga baioneta în tine?
-Da tovarăşu, dar eu am riscat doar ca să ajung la dumneavoastră.
-Locotenent Andrei Vernescu, te cred doar în cazul în care printre voi ar mai fi soldaţi care să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu.
-Eu cunosc câţiva care de bună voie, ar vrea să lupte pe front.
-Bine mă tovarăşu, dar pentru asta va trebui să facem un târg.
-Nu vă supăraţi domnule maior, dar la ce târg v-aţi gândit?
-Locotenent Andrei Vernescu, îmi aduci zece soldaţi care să accep-te condiţiile noastre, iar eu te voi scăpa de la execuţie; Acum ai înţeles?
-Da tovarăşe maior, dar în halu-n care arăt, vor crede c-am înnebunit; Pentru un asemenea joc, cred c-ar fi bine să mă cârpiţi puţin.
-Joci tare locotenent Vernescu, dar nu pot spune că n-ai dreptate; După trei zile în care vei primi hrană destulă, te voi îmbrăca într-o uniforă de-a voastră şi după alte trei zile, te vei prezenta cu zece voluntari; Acum ai înţeles, sau vrei să te dau pă mâna răcanilor care ştiu doar să ucidă?
Se înserase când locotenentul Vernescu era aruncat în baracă cu o brutalitate tipic sovietică; S-a ridicat cu greu din mocirla comunismului a-siatic şi a încercat să-şi aranjeze uniforma dată de maior.
-Dom locotenent, scăparăţ dă glonţul care nu-i iartă pe români?
-Nu aveţi puţină apă şi pentru mine, întrebă şi nu fără motiv locote-nentul, în timp ce din priviri îl căuta pe sergent Pădure Ilie? Ce sete îngrozi-toare, exclamă mai mult de formă ofiţerul majestăţii sale!
-Avem dom locotenent, numai că în apă sunt şi nişte mormoloci.
-Ce dracu să facem dom locotenent, raportă soldatul care cu mâini tremurânde înmâna o gamelă în care înnotau gângănii sovietice.
-Mulţumesc soldat! Decât de loc, este bună şi apa cu mormoloci.
-Dom locotenent, la noi în sat nici măcar boii nu bea apă cu gândaci.
-Da soldat, dar din păcate, noi am ajuns mai rău decât nişte boi.
-N-avem ce face dom locotenent; Altfel n-am muri dă sete?
-Ai dreptate soldat român; Rău cu rău, dar mai rău fără rău!
-Nu ştiu cum dracu facem, dar noi numa de rău avem parte.
-Păcate româneşti soldat şi până când vom ispăşi toate blestemele de care ne facem vinovaţi, vom trece de veacul războaielor mondiale.
-Da dom locotenent, dar cine dracu ne-a blestemat atât de rău?
-Prietenii, dar ia spune-mi: Tu nu-l cunoşti pe sergentul Pădure?
-Cum să nu-l cunosc dom locotenent, întrebă mirat soldatul?
-Caută-l şi spune-i să se prezinte urgent la mine; Ai înţeles?
Spre norocul său, sergent Pădure s-aprezentat destul de repede în faţa locotenentului Vernescu şi a raportat doar după uzanţa cazonă:
-Dom locotenent, sunt sergent Pădure şi mă prezentai la ordin.
-Ştiu cine eşti sergent şi mă bucur să te revăd printre oamenii vii.
-Şi eu mă bucur dom locotenent, dar acuşica ce dracu păţârăţ?
-Ascultă sergent Pădure, unde putem discuta fără să fim auziţi?
-Veniţi cu mine dom locotenent, raportă sergentul care văzându-se încurajat, mărşălui printre două rânduri de culcuşuri făcute din paie putrezi-te şi peste care sărmanii prizonieri aşterneau câte o bucată de pătură, sau mantaua zdrenţuită şi plină de păduchi născuţi şi educaţi de tătuca.
-Care îţi este patu sergent Pădure? Iartă-mă, dar nu văd nimic.
-Este în colţu ăsta; Dacă vreţi, vă cazez şi pe dumneavoastră; Acuşi-ca faceţi cum vreţi, dar până la urmă tot trebuie să dormiţi undeva.
-Bine sergent; Cum n-am ce să fac, accept condiţiile de cazare.
-Cum vreţ dom locotenent, dar noi n-avem nici-o speranţă?
-Ar fi ceva segent, dar numai în cazul în care românii joacă teatru.
-Ce dracu dom locotenent, românii trebui să dea mereu darul cerut de bolşăvici? Altfel nu mai ştim cum dracu să ne mai cârpim?
-Aşa fuse mai mereu sergent Pădure, dar tu nu poţi găsi zece soldaţi de încredere, întrebă cu glas abia şoptit locotenentul Vernescu?
-De dom locotenent, din tot plutonu mai rămasă numai soldat Udilă Ion; Sărac dă mama lui, acuşa este cu un picior în groapă.
-Sergent Pădure, tu nu vrei să scapi din lagărul ăsta nenorocit?
-Mai încape vorbă dom locotenent! Păi cine dracu nu vrea să scape dântr-un Iad ca ăsta? Ia spuneţi, este vreo portiţă şi pentru mine?
-Este şi vom ajunge departe, asta numai dacă în trei zile vom înscrie în divizia care luptă împotriva nemţilor, măcar zece soldaţi.
-Păi cum dracu dom locotenent? Doar pentru a ne salva pielea, va trebui să ne vindem sufletu?
-Sărgent Pădure, până când trecem puntea sovietică, trebuie să ne facem frate cu dracu; Altfel nici Dumnezeu nu ne mai poate salva.
-Aveţ dreptate dom locotenent; Parcă tot mai bine ar fi să mori dă glonţ nemţăsc, dăcât să fii batjocura bolşăvicilor şi hrană pentru viermi.
-Atunci ce spui sergent, crezi că vom găsi măcar zece soldaţi?
-În două zile vă dau lista cu zece soldaţi care să lute cu nemţii; Nu ştiu, dar eu m-am săturat să mănânc şobolani şi să beau apă din Volga.
-Bine sergent Pădure, dar să lucrezi cu multă atenţie; Ai înţeles?
-Am înţeles dom locotenent; Nu ştiu de ce mama dracu, dar pentru o buca de pâine mucegăită, românii începură a se turna unii pe alţii.
-Da sergent Pădure, dar nu cred că toţi românii sunt turnători.
-S-ar putea dom locotenent, dar eu cum dracu să fac? Să le spun că va fi duşi în linia întâia, doar pentru a scăpa din lagăru de exterminare?
-Spune-le că pentru a scăpa din acest lagăr nenorocit, va trebui să accepte condiţiile de pe front; Asta trebuie să faci sergent Pădure, dar cu foarte mare discreţie, ordonă cu glas scăzut locotenentul Vernescu.
-Vă gândiţi c-am putea să evadăm, sau dându-ne prinşi…?
-Sergent, la ce altceva mă pot gândi într-o asemenea situaţie?
-Aveţ dreptate dom locotenent, păi cum altfel? Dă fapt şi eu mă tot gândesc de-o bună bucată de vreme, cum dracu să scap mai repede din-tr-un iad în care nici cele mai proaste animale n-ar vrea să stea.
-Acum la treabă sergent şi foarte multă discreţie; Ai înţeles?
-Am înţeles dom locotenent, da-mi permiteţi câteva vorbe?
-Ce dracu vrei sergent? Raportează şi nu mai pierde vremea.
-Cu toate că bietul om, abia dacă mai stă în picioare, aş vrea să îl iau şi pe nea Ion Udilă; Ce spuneţi dom locotenent, să-l trec pe listă?
-Da sergent Pădure, dar bolşăvicii vor nişte soldaţi care să poată ţine arma în mână; Până la urmă tu hotărăşti pe cine treci şi pe cine nu.
-Am înţeles domnule locotenent; Când ai daface c-o luptă pe viaţă şi pă moarte, soldaţii ceva mai nevoiaşi va trebui să meargă la Dumnezeul care-i va primi bucuros, raportă sergent Pădure, după care mai îngândurat ca de obicei, pleacă printre culcuşurile prost rânduite.
* * *
Cu puţin noroc, domnişoara Ioana Basarab a găsit-o şi încă destul de pe Nataşa; Auzind care-i pricina, rusoaica lasă totul în grija unei colege despre care unii spuneau că este prima turnătoare; Nu după multă vreme, sora Nataşa o prinse de mână pe Ioana şi împreună plecară din spitalul în care cu voia celebrului caghebe, tovarăşul Vlasov încă mai era director.
-Mamă, să ştii c-am venit cu doamna doctor, strigă mulţumită domni-şoara Ioana, de cum intră în celula familiei Iorgovan.
-Bine Ioană, dar cum de i-aţi păcălit pe caghebiştii sovietici?
-Ia mai dă-i la dracu soră Maria! Acu ia spune-mi, îţi veni sorocu?
-Eu aşa cred, dar tu cum de-ai scăpat de un director nebun?
-Ia mai dă-l la dracu dă cretin! Azi nici nu ştiu pe unde umblă şi ce nod în papură mai cată, raportă zâmbind încurajator rusoaica.
-Nataşă, ahhhh…; Dar ce durere îngrozitoare mă cuprinde şi abia dacă mai suport teroarea facerii, începu a se văicări doamna Maria!
-Fetiţu, ordonă grăsana care abia dacă mai putea să-şi tragă răsufla-rea, tu mergi afară şi spune la câine să nu mai latre; Ai înţeles fetiţ frumos?
-Dar căţeluşul nostru nici să latre n-are voie, întrebă mai mult retoric domnişoara Ioana Basarab, după care tristă a ieşit din celula familiei?
În uşa barăcii era întâmpină de Lăbuş; Văzând-o supărată, câinele ia sărit în braţe şi s-a bucurat doar până când o moaşă poloneză care ve-nise doar Dumnezeu ştie cum, ordonă într-o limbă destul de stâlcită:
-Fetiţ, aduce tu doi ghileţi di apa; Hai, da iuti fetiţ; Mai iutiii.
Însoţită de Lăbuş, harnica domnişoară a reuşit să aducă cu foarte mare greutate două găleţi de apă, după care mulţumită a ieşit din celulă; S-a aşezat pe bancă şi a încercat să scape de ţipetele mamei care pentru a naşte o viaţă, trebuia să suporte durerea despre care înţelepţii spun c-ar fi preţul păcatului fără de care pruncul n-ar putea să prindă viaţă în pântec de femeie sănătoasă; Trezindu-se din amorţeala aşteptării care deacum se prelungea până peste bruma de răbdare, fiica locotenentului Marghiloman Mihai, privea mirată la bărbatul din faţa ei.
-Ce faci Ioană, ce naiba s-a întâmplat? De ce dracu stai afară?
-Păi dacă mămica are dureri la burtă, eu unde naiba să stau?
-Am înţeles, dar mama nu ţi-a spus să chemi pe cineva-n ajutor?
-Ba da, mi-a spus; Ma trimis la spital şi am adus-o pe Nataşa.
-Foarte bine, dar nu mai sta afară; Hai în baracă, îndemnă învăţătorul Iorgovan, după care fără să ezite a prins-o pe fată de mână.
-Da tăticule, încercă fetiţa să se împotrivească, dar nu vreau…,
-Păi de ce nu vrei să fii mai aproape de mămica ta frumoasă?
-Ba vreau tăticule, dar nu atunci când ţipă de durerea facerii.
-Tu n-ai de unde să ştii, dar o asemenea durere este inevitabilă, ra-portă cu oarece convingere învăţătorul Victor Iorgovan.
-Bine tăticule, dar de ce să fie inevitabilă, întrebă domnişoara care neprimind un răspuns pe măsură, intră împreună cu învăţătorul Iorgovan, în baraca condamnaţilor la moarte prin muncă forţată şi înfometare?
Găsind uşa de la bucătărie deschisă, Lăbuş care de departe era un căţeluş isteţ, intră în micuţa cămăruţă; Focul încă mai ardea în soba vopsită-n roşu, cum mai toate erau zugrăvite într-un timp pe cât de tulbure, pe a-tât de potrivnic credinţei creştine şi bunului simţ.
-Da Ioană, dar când pentru te miri ce, oamenii ajung să se mănânce între ei, tu caută prietenia unui câine care obligat să ajungă la liman, a ştiut să se ferească din calea răutăţii umane.
-Bine mă tată, dar atunci când din grabă nu faci o treabă ca lumea, de ce bătrânii cu înţelepciune spun c-ai trecut ca un câine prin apă?
-Ioană, eu cred că bătrânii pledează doar pentru cartea care se li-peşte de capul unor elevi, precum apa de câinele care stă în ploaie.
-Am înţeles tată, dar câinii n-au dreptu să latre întotdeauna?
-Da, dar ce naiba vrei să facă? Păi nu asta este datoria câinilor?
-Păi tăticule, câtă vreme câinii au voie să latre când şi unde vor, de ce oamenii n-au dreptu să vorbească doar când au ceva de spus?
-Ioană, raportă învăţătorul care rostise cu mândrie numele domni-şoarei pe care o îndrăgise ca pe propria lui fiică, prin vorbe oamenii cer doar libertatea şi alte câteva drepturi indispensabile vieţii; Tocmai cu a-semenea cereri, tovarăşii sovietici nu sunt de acord.
În timp ce aşteptarea punea la grea încercare răbdarea prietenilor noştri, câţiva tovarăşi intrară în baraca românilor deportaţi fără voie; Aşa cum le era obiceiul, educaţia, cultura, dar şi credinţa în ateismul leninist, tovarăşii începură să urle, asemenea nebunilor calificaţi la balamuc:
-Dar unde mama dracu se piti muerea pă care o căutăm de zor?
Neânţelegând ruseşte, Lăbuş începu să latre româneşte, dar cum tovarăşii continuau să strige cu aceeaşi furie, câinele a ieşit din bucătărie, urmat de Ioana şi de învăţătorul care abia stăpânindu-se întrebă:
-Bună ziua tovarăşe Sclavov, dar pe cine Dumnezeu căutaţi?
-Bă român împuţât, dă când măta în cur ai dreptu să mă întrebi pă mine nişte întrebări pă care le pune numai tovarăşii sovietici?
-Vă rog să mă iertaţi tovarăşu Sclav, dar am crezut că mă cunoaşteţi şi încă destul de bine; Eu sunt soţul doamnei Maria Iorgovan.
-Să te ia dracu bă românule împuţât, înjură onorabilul tovarăş.
-Dracu ia doar pă cine vrea el tovarăşe Sclavov, dar până una alta poate c-ar fi bine şi frumos, să vorbim ca nişte oameni civilizaţi.
-Bă român dobitoc şi idiot, păi tu ca ce dracu vrei să vorbesc?
-Ca nişte oamenii civilizaţi tovarăşe Sclavov, altfel nici nu ştiu…,
-Altfel ce mă român împuţât, întrebă bolşevicul care deacum ame-ninţa cu bâta de care nu se despărţea nici măcar când făcea sex şi pipi?
-Tovarăşu Sclavov, raportă unul dintre soldaţii care îl însoţeau peste tot, ca să nu mai pierdem timpu, daţi-ne ordin şi noi o cătăm pă curva ca-re se regulează şi daia nu mai vine la buştenii dân pădurea sovietică.
-Până nu este prea târziu fii înţelegător şi opreşte-te ovarăşe soldat, ordonă pe un ton mai mult decât sever, învăţătorul Victor Iorgovan.
-Ia uite mă tovarăşu Sclavov, raportă soldatul care furios ameninţă cu arma din dotare, idiotu dă român vrea să oprească armata roşie.
-Soldat, ordonă învăţătorul Victor Iorgovan cu aceeaşi voce fermă, dacă nu vrei să ai de-a face cu tovarăşu căpitan Glipkov, încetează imediat.
Auzind numele celebrului căpitan, tovarăşul Sclavov şi soldaţii care-l însoţeau mai peste tot, păreau puţin descumpăniţi; Încercând un oarece profit din deruta-n care deacum se scăldau tovarăşii bolşevici, învăţătorul Victor Iorgovan ridică puţin tonul şi atacă cu şi mai mult curaj:
-Trebuie să mai ştiţi că tovarăşu căpitan Glipkov Ivan, este informat de starea soţiei care fiind gravidă, acum naşte în celula familiei.
-Bine bă românule împuţât, dar cum măta în cur este gravidă?
-Adică-i borţoasă tovarăşe Sclavov şi astăzi i-a venit sorocu, rapor-tă în limbajul bolşevicilor de rând, învăţătorul Victor Iorgovan.
-Tovarăşu Sclav, raportă unul dintre soldaţii care de o bună bucată de vreme asigurau victoria barbariei sovietice în dauna bunului simţ, să mă conving dacă românca face un viţăl românesc?
-Ascultă soldat, ameninţă disperat învăţătorul Iorgovan, cu aceeaşi voce fermă, dacă dai buzna peste femeia care naşte, să ştii că voi raporta personal căpitanului Glipkov; Acum ai înţeles cum şi ce să faci?
În timp ce ruşii tocmai încercau să pareze şarja învăţătorului, uşa celulei în care supravieţuise familia Iorgovan se deschise brusc şi în cel mai slinos dreptunghi de lumină, apăru tovarăşa Nataşa.
-Maria născu la băiatu frumos, exclamă bucuroasă rusoaica!
-Tovarăşu Sclavov, raportă învăţătorul care deacum nu-şi mai încă-pea în piele de atâta bucurie împlinită, vedeţi că nu v-am minţit?
-Şi tu dă ce dracu mai venişi cu soldăţoii după tine, întrebă şi nu fă-ră motiv sora Nataşa? Doar n-o să vă alăpteze şi pă voi biata femeie?
-Fă Nataşă, tu ai noroc că eşti rusoaică de-a noastră; Altfel dădeai dă dracu, ameninţă barbarul, după care făcând semn răcanilor care îi asi-gurau puterea şi cu coada între picioare crăcănate, plecă pe drumul ateilor lipsiţi de credinţa care-l face pe om mai înţelept şi mai bun.
-Ducevă-ţi în pustii! Mă omule, acu dă ce dracu mai stai ca blegu? Până când nebunu de Sclavov nu să întoarce cu armata dă soldaţi, vin-o să-ţi vezi frumuseţea dă băiat; Hai mă, hai ceva mai repejor.
Învăţător Victor Iorgovan s-a oprit lângă patul în care după o luptă epuizantă, sora Maria părea să doarmă; Regăsindu-se cu destulă greutate, locotenent Andrei Vernescu abia dacă reuşi să ordone:
-Am venit doamnă Maria! Ca întotdeauna, sunt alături de tine.
-Victor, avem un băieţel! Acum eşti mulţumit domnule învăţător?
Mai fericit ca niciodată, învăţătorul Victor Iorgovan îşi îmbrăţişă soţia cu dragoste şi patimă; Revenind la fireasca verticalitate, ridică pruncul în mâini şi convins de puterea adevărului exclamă cu voce tare:
-Frumoasă şi îngăduitoare doamnă, ai născut un mare român!
-Da cum să nu fie român mă omule? Şi apăi ce naţie poate fi pruncul care nici măcar un nume nu are, întrebă retoric doamna Maria?
-Îi vom pune un nume frumos, răspunse în timp ce-şi admira comoa-ra care-i adusese o imensă bucurie, tatăl cu adevărat fericit.
-Pân atuncea pune cupilu la ţâţa lu mamă-sa; Mă omule, tu nu vezi cum îl cuprinsă tremuriciu şi cere lângă mămica lui bună?
-Păi dacă Dumnezeu la adus pe lume într-un loc îngheţat, cum nai-ba să nu tremure puiul de om, întrebă mulţumit învăţătorul Iorgovan, după care uşor, la aşezat pe micuţ la sânul mamei sale?
-Omule, eu zic să nu-l amesteci pe Dumnezeu într-o daravelă comu-nistă; Păi tu nu vezi că în loc de respect, găseşti numai scârbă şi dispreţ?
-Tu ai dreptate Nataşa, dar pe noi cine dracu ne amestecă?
-Eu nu ştiu cât este lucrarea demonilor şi cât a comuniştilor lipsâţi de credinţă, dar până când vom afla adevărul, daţi-mi voie să mă duc la spital; Nu dalceva, dar nebunii dracu m-au şi dat dezertoare.
-Da Nataşă, dar tu care riscându-ţi libertatea, ai ajutat-o pe Maria s-aducă pe lume un copil frumos, nu poţi să pleci ca de la şedinţa de par-tid, ordonă zâmbind învăţătorul Victor Iorgovan, în timp ce dintr-o lădiţă ascunsă privirilor indiscrete, scotea o sticlă plină cu vodcă rusească.
-Ce vrei să faci mă omule? Otrava nu este pentru femeile grăbite.
-Ca să vezi cât de rea este vodca mă otrăvesc primu, ordonă învă-ţătorul Iorgovan, după care trase un gât zdravăn de vodcă; Vezi că n-am murit, întrebă tăticul, în timp ce înmâna sticla cu otrava pentru care ruşii fac moarte de om? Hai Nataşă, încearcă şi bea numai puţin.
Ca orice rusoiacă care se respectă într-o manieră nu tocmai potrivi-tă cu statutul de tovarăşă, Nataşa n-a făcut prea multe mofturi; A dus sti-cla la gură şi a tras binişor la măseaua-i cariată.
-Ce bună-i otrava care arde ca focu, exclamă rusoaica, după care se strâmbă ca orice amator şi înmână sticla moaşei poloneze!
-Nataş, da eu bolniv şi nu beu la otrav rusesc mai niciodat.
-Mă femeie, insistă Nataşa care indignată rămăsese cu mâna întinsă, vodculiţa este leac şi pentru rus şi pentru român şi pentru toată lumea ca-re se duşmăneşte dân cea mai mare prostie.
Mai mult pentru a le face pe plac prietenilor care o îndemnau cu a-tâta patimă, moaşa poloneză luă sticla din mâna doamnei Nataşa şi după ce înghiţi puţină vodcă, exclamă într-o manieră puţin hazlie:
-Dar ce înţăpatu esti la otravu rusesc!
-Şi de unde atâta înţăpatu, întrebă rusoaica, după care chicotind o prinse pe moaşă de braţ şi ieşiră din celula celor patru români fericiţi?
Domnişoara care deacum se bucura de fratele care abia dacă venise pe lume, s-a uitat la tată, s-a uitat la mamă, s-a uitat la căţel şi a înţeles cât de mult se bucura animalul, când stăpânul era fericit cu adevărat; Dar vai, oftatul doamnei Maria Iorgovan, o îndemnă pe fetiţă să întrebe:
-Ce naiba s-a întâmplat mămico? Iar te doare burta?
-Mă mai doare puţin, răspunse zâmbind doamna care deacum îşi luase fetiţa de mână, dar aşa cum bine ştii, durerea nu este veşnică.
-Mamă, se bucură domnişoara şi nu fără motiv, bine că am un fră-ţior şi atunci când voi sunteţi plecaţi la muncă, n-o să mai fiu singură.
-Te înţeleg fata mea dragă, dar singură n-ai fost niciodată.
-Ba da mamă; În timp ce tu erai cu tăticu, eu rămâneam singură în puşcăria în care mai mereu am tremurat de frig şi de frica bolşevicilor.
-Bine Ioană, dar acum fii bună te rog şi las-o pe mama în pace.
-Am înţeles tată, dar eu n-o las în pace? Tu care vrei s-o răpeşti pe mămica mea bună şi aşa de frumoasă, acum încerci să scapi dă mine.
-Stai liniştită Ioană mamă şi nu-ţi mai fie teamă; Până astăzi nimeni nu a reuşit să mă răpească, deşi cred c-au existat câteva tentative.
-Pe tine nu mămico, dar inima ţi-au furat-o doi bărbaţi frumoşi.
-Ce vrei să fac drăguţa mami, răspunse cu oarece mândrie proaspă-ta mămică? Cred că eu m-am lăsat furată de cei doi cavaleri.
-Cum soră Maria, acum pe lângă alte calităţi, mai sunt şi hoţ?
-Ioană, ordonă sora Maria, fără să ia în seamă întrebarea soţului său, tu care te bucuri atât de mult pentru frăţiorul tău, va trebui să te gân-deşti la un nume care să-i placă şi lui, atunci când va fi mare.
-Mămico, răspunse fetiţa fără a se gândi prea mult, eu aş vrea să îl cheme ca pe băiatul care la şcoală stă în bancă cu mine; Ce zici mămico, Traian nu este un nume potrivit pentru un băiat frumos?
-Iată un nume frumos pentru românul care mai ceva decât strămoşul său roman, va creşte mare şi voinic, exclamă încântat peste măsură, fericitul tată! Aşa să-l ajute Dumnezeul a toate ziditor!
* * *
* * *
Peste gulagul îngheţat s-au mai scurs doi ani, dar şi o parte însemnată din viaţa oamenilor care se făceau vinovaţi doar pentru că se născuseră în ţări râvnite cu multă poftă, de gura tătucului de la Kremlin; Nu fără temei, se spune că timpul este esenţa vieţii, dar în lagărul morţii, viaţa era esenţa timpului; Stăpâni în acea parte de lume îngheţată, bolşevicii au încercat să scoată viaţa deportaţilor în afara timpului, dar în ciuda disperatelor eforturi, au reuşit să asiste neputincioşi la dezintegrarea imperiului care în perioada de glorie, stăpânea aproape două continente; În acele vremuri însă, mare parte din oamenii care populau forţat nişte ţinuturi îngheţate din Siberia de Nord, vedeau în moarte unica lor salvare şi nu de puţine ori, sărmanii oameni chiar şi-o doreau; Din păcate însă, prea multe şanse deportaţii nu aveau; Mai slabi de înger, unii renunţau la credinţa în Dumnezeu şi se fă-ceau frate cu dracu, doar pentru a supravieţui timpului care nepăsător şi rece, îi condamnase la moarte; Alţii, prin cine ştie ce învârteli, îşi constru-iseră la marginea cartierului Novinso, case frumoase; Văzând că totuşi se poate, familia Iorgovan îşi dorea o asemenea căsuţă, chiar dacă se aflau la margine de lume şi istorie; Dar cum să-ţi faci un cămin, câtă vreme ne-cazurile continuau? Era iarnă şi un ger năpraznic se abătuse peste întregul ţinut; Ca şi cum frigul nu era suficient, caghebeul care tot încerca să-şi fa-că de lucru, la ridicat într-o zi de Ianuarie, pe învăţătorul Victor Iorgovan; Rămânând cu doi copii, doamna Maria era nevoită să muncească zi lumi-nă, doar ca să supravieţuiască de la o zi la alta; Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în preajma sărbătorilor de Paşti, băieţelul s-a îmbolnăvit; Neavând încotro, doamna Maria Iorgovan deschise cutiuţa pe care Victor scrisese casă şi împrumută o sumă destul de măricică; După Paşti, sărbătoa-re care adusese prea puţine bucate pe masa românilor pribegi, a venit lu-na Mai şi odată cu Florar, s-au abătut peste întreg ţinutul ploile de primă-vară; În ciuda umezelii, doamna Maria se afla la muncă iar de casă trebuia să se îngrijească domnişoara Ioana; La vârsta de cinsprezece ani, în loc să cocheteze cu primii muguri de iubire pentru cine ştie care flăcăiandru, aşa cum era normal într-o lume normală, fata trebuia să aibă grijă de ca-să, dar şi de fratele care la trei ani fără câteva luni, era dornic de cunoaştere şi mai mereu pus pe şotii; Odată cu venirea lunii Iunie, vremea s-a încălzit cât de cât; În fiecare seară, copiii mergeau la capătul barăcilor şi o aşteptau pe mama lor; De fiecare dată doamna Maria îi lua în primire cu zâmbetul ei fermecător, după care ţinându-se de mână, plecau spre baraca în care principala preocupare era prepararea hranei; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Într-o seară, pe când doamna Maria şi cei doi copii abia dacă intraseră în micuţa celulă, cineva începu să bată cu putere în uşă; Urmă un ordin dat în limba rusă, pentru ca mai apoi, soldaţii care cu multă mândrie patriotică declarau că fac parte din armata de un roşu bolşevic, să spargă uşa celulei şi asemenea barbarilor, să năvălească peste români.
-Arestaţ-o imediat, ordonă ofiţerul care furios se oprise lângă pătuţul în care Traian tocmai încerca să încalece un căluţ de lemn; Bă răcanii dra-cu, acuşica dă ce mai căscaţ gura la mueri? Arestaţ-o şi gata.
Încercând o satisfacţie de care doar nebunii sunt responsabili, răcanii executară cu zel ordinul ofiţerului şi-n doar câteva clipe, doamna Maria Iorgovan Basarab era încătuşată şi cu nişte sudalme care în ciuda frivolităţii acompaniau cadenţa şutului în fund, era scoasă din celula repartizată încă de la începutul detenţiei; Cum domnişoara Ioana se agăţase de mămica ei bună şi cu nici-un chip nu vroia să-i dea drumu, bravul ofiţer a prins-o de păr şi cu un şut de mare maiestru a trântit-o la pământ; Animată de o forţă care n-o va părăsi niciodată, domnişoara s-a ridicat din mocirla timpului de cea mai tristă amintire şi disperată, a început să strige.
-Mamă, mămicooo; Unde pleci mamăăă? Unde pleciii?
-Ioană, fii cuminte şi nu mai plânge; Ai grijă de Traian.
-Ce aveţi cu mămicaaa? Criminalilor, lăsaţi-o în paceee.
-Alioşa, nu mai căsca gura şi pune mâna pe arma din dotare.
-Am înţeles tovarăşu ofiţăr, dar cu biata gură ce dracu să fac?
-Soldat idiot, ordonă furios peste măsură bravul ofiţere, la toţi dracii cu scârba asta mică! Bă răcan dobitoc, nici acuma nu înţelesăşi?
-Păi dacă nu-mi dădurăţ nici-un ordin, eu ce dracu să înţeleg?
-Ia-o dacilea şi închide-o în cuşcă; Ai înţeles mă bou dracului?
-O bag, dar nu cred că şade; N-ar fi mai bine s-o bag la bulău?
-Soldat idiot, ordonă ofiţerul care deacum încerca să pară cât mai nervos cu putinţă, o închizi în celulă şi pentru ca tâmpiţii dă români să nu se răsculeze momental, tu stai dă pază; Acuşa înţelesăşi ordinu?
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu ofiţer, raportă cu multă mândrie bol-şevică viteazul soldat, după care c-o răutate greu de imaginat, a smuls-o pe fată de lângă mămica ei dragă şi a început s-o târască.
Cum domnişoara Ioana Basarab Iorgovan încerca să se împotri-vească, soldatul care de la o vreme se bucura de o bună educaţie stalinistă, îi aplică câţiva pumni de maiestru bine calificat, după care o luă în cârcă şi o aruncă în celula în care micuţul Traian plângea ca orice copil despărţit atât de brutal, de mămica lui bună şi dragă.
-Ia mai taci dracu dân gură, ordonă răcanul care egzasperat de ţi-pătul băiatului de doar câţiva anişori, la lovit în gură cu bombeul bocancului care în piciorul unui barbar calificat, devenea o armă de temut.
Ameţit de lovitura călăului desemnat de partidul ateu, bietul băiat s-a rostogolit printre căluţii de lemn; Din gura-i strivită începu să-i curgă sânge şi faţa se scălda într-un amestec de lacrimi colorate în roşu; Crezând că fratele său murise, domnişoara Ioana s-a năpustit asupra soldatului şi la muşcat de mâna care nespălată mirosea îngrozitor; Asemenea animalului întărâtat, călăul a prins-o pe fată în labele de urs şi în timp ce rânjea mai abitir decât un alienat mintal, o aruncă în pătuţul de scândură nefinisată; Stăpânit de porniri animalice, soldatul Alioşa se dezbăcă în mare grabă şi sub privirea unui băieţel însângerat, o penetră pe domnişoara care deacum zăcea leşinată, doar până când vlaga s-a terminat şi trupu-i scârnav rămâ-nea întins lângă femeia care deacum era contaminată cu sămânţa unui că-lău incurabil; Fiindu-i teamă, răcanul se-aridicat cu greu din patul de scân-dură prost finisată, după care încercând să-şi arate ura care-i îmbolnăvise sufletul meschin, la scuipat pe băieţelul care deacum începuse să-şi mişte mânuţele şi înjurând asemenea birjarului calificat la locul de muncă, a ieşit din celula celor mai periculoşi deportaţi; Când în cele din urmă şi-a reveni cât de cât şi la văzut pe frăţiorul care sta însângerat lângă pătuţul răvăşit, domnişoara nu ştia ce să mai creadă; Cum deocamdată nu realiza tragedia ce avea s-o marcheze pentru tot restul vieţii, fiica doamnei Maria şi a lo-cotenentului Mihai Marghiloman, a reuşit să coboare din pat şi c-un ultim efort să-l ridice pe frăţiorul care abia dacă mai putea să respire; În timp ce cuprinsă de o firească disperare, domnişoara care deacum începuse să plângă cu lacrimi amare, încerca să-i şteargă sângele de pe faţă.
-Mamăăă, mămicooo; Unde eşti mamăăă? De ce nu viii?
Dar cine s-o audă în infernul care băgase durerea în oasele deporta-ţilor, mai abitir decât decât orice boală reumatică? Până la urmă uşa celulei s-a deschis brusc şi o voce românească încerca să se facă ascultată; Cu greu biata fată reuşi s-o vadă pe vecina care împreună cu românii care iz-butind să-şi învingă frica de hommo-sovieticus, veniseră să dea o tardivă mână de ajutor, copiilor aflaţi în mare nevoie; Aşa cum adesea se întâmplă, vecinii veneau mult prea târziu, dar ca mai mereu, s-au aşezat la taifas şi optimişti încercau să despice firu în patru:
-Bine mă Ioană, întrebă mai mult de curiozitate doamna Savu Ileana, dar ce dracu mai făcură bolşăvicii? Iar o arestară pă tanti Maria?
Cum fata nu putea să răspundă, vecina care deacum părea să înţe-leagă drama care abia dacă se consumase, a zgâlţâit-o uşor de umăr şi cu aceeaşi voce îngrijorată întrebă:
-Păi ce păţâşi Ioană? Nu vrei să ne spui şi nouă care-i năcazu?
-Fă muere, interveni soţul care furios privea la băiatul care neputin-cios dădea doar din mânuţe, păi tu nu vezi că fata-i cătrănită rău de tot?
-Da mă fraţilor, dar ăla micu mai trăieşte? El ce dracu o fi păţit, în-trebă un altul care nervos îşi frângea mâinile în semn de neputinţă?
-Băiatul încă mai trăieşte, raportă furios Gheorghe Savu; Din ferici-re, românii nu moare când vrea bolşăvicii sovietici.
Privindu-şi frăţiorul care deacum rămăsese fără dinţii de lapte, Ioana începu să vadă adevărata nenorocire; Disperată, ea începu să strige:
-Traianeee, spune mă ceva; Acu de ce dracu taci ca mutuuu?
-Vino-ţi în fire Ioană, fratele tău nu este mort, încercă s-o liniştească Ileana Savu; Încă-i mai curge sânge din gură şi din nas, dar atâta tot.
-Mamă, mămicooo; Ia uite ce ne-au făcut soldaţii criminali.
-Ia nu mai plânge Ioană; Doamna Maria va veni cât de curând.
-Mamăăă, când o să vii acasă, eu nici n-am să mai fiu printre oamenii vii, strigă cu disperarea omului rănit, fiica locotenentului Marghiloman.
-Da Ioană, dar potoleşte-te şi nu mai ţipa; Ce dracu te-a apucat?
-Euu n-o să mă potolesc niciodată; De ce dracu nu înţelegi?
-Păi ce păţâşi Ioană? Spune odată, doar în mine ai încredere.
-Dar nu mai pot Ileană; Păi tu nu înţelegi că nu pot să-ţi spun?
-Şi de ce Dumnezeu nu poţi? Uite Ioană, frăţiorul tău trăeşte.
-Ştiu Ileană, dar soldatul care a venit s-o aresteze pe mămica…,
-Păi ce naiba făcu soldatul ăla nenorocit? Este ceva de ruşine?
-Ileană, dobitocu dracu s-a culcat peste mine şi m-a murdărit tare rău; Eu nu ştiu dacă mămica mă va ierta, dar eu n-o să-l iert niciodată.
-Ce zice c-a făcut Ivan, întrebă şi nu fără motiv Gheorghe Savu?
-Gheorghe, tu ce dracu vrei să faci? Bagă cuţitul în teacă şi potoleş-te-te odată, interveni femeia care speriată îşi prinse bărbatul de braţ.
-Bine fă muere, dar tu n-auzâşi ce-i făcu bolşăvicu ăla nenorocit?
-Da mă omule, dar românii nu prin crimă trebuie să facă dreptate; Acu dacă nu vrei să dăm dă dracu, renunţă la cuţit şi vezi-ţi de treabă.
-Uite că mă iau după gura ta, raportă bărbatul care abia dacă mai putea să se stăpânească, dar să ştii că c-o să vină timpu când n-o să mai pot asculta nici măcar de Dumnezeu; Ileană, dă ce dracu nu înţelegi?
După o vreme, în celula familiei Iorgovan mai rămăsese doar Ileana Savu; Împreună cu domnişoara care în urmă cu puţină vreme căzuse vic-timă barbariei sovietice, încercau zadarnic să-l potolească pe băieţelul care nu îşi mai găsea împăcarea decât prin lacrimi; După câteva încercări nereuşite, cele două femei necăjite începură a rătăci pe tărâmul suferinţei fără margini; În lumea durerii nici măcar victime nu se mai puteau socoti; Ce tiran s-ar fi mulţumit doar cu resturile răului săvârşit de un alt confrate? Mai erau fiinţe umane? Încă mai sperau la ceva mai latin şi mai creştin în-tr-o mare slavă şi atee? De la începutul începutului, până în zilele de o in-suportabilă durere, creştinii au luptat în numeroase rânduri, cu nişte monştrii care de fiecare dată aveau chipul omului cu frică de Dumnezeu; Să fie ro-mânii care deacum rătăceau prin ţinuturile îngheţate din Siberia de Nord, nişte îndureraţi care cuprinşi de ciuma disperării trebuiau să plătească tri-but destinului pus la cale şi înfăptuit doar de americani şi sovietici, în pro-porţii stabilite cu mai multă vreme în urmă? În America, cine ia viaţa unui om, plăteşe tot cu viaţa; Ascultându-i pe juraţi, scaunul electric niciodată nu a dat ascultare Domnului care a poruncit să nu ne ucidem aproapele; Vânduţi bolşevicilor doar ca să le astupe gura veşnic nesătulă, basarabenii s-au întrebat şi nu fără motiv, cine va plăti pentru morţii care putrezeau în acel ţinut îngheţat? Până acum nimeni n-a fost obligat să plătească pentru asasinarea, dar nici pentru suferinţa românilor care forţaţi de împrejurări istorice, au fost nevoiţi să traverseze înfometaţi şi bătuţi cu aceeaşi besti-alitate bolşevică, deşertul Infernului Roşu; Cum orice om de bună credinţă îşi poate da seama, astăzi nimeni nu mai crede fie şi într-o vagă recunoaş-tere, vânzărea care până la urmă a făcut posibil comunismul în ţările din Europa de Răsărit, cu întreg noianul de atrocităţi pe care le-a născut dea-lungul unei jumătăţi de veac; Cum timpul ne cam presează, să lăsăm aceste considerente în seama istoricilor de diverse orientări politice şi noi să re-venim la prietenii pe care i-am lăsat în baraca românilor împuţiţi; Cerându-le scuze pentru această necesară digresiune, să poposim numai cât este posibil, în carcera familiei Iorgovan; O revedem pe Ioana care trăia poate cea mai neagră zi din viaţa ei; Cum să-i spun lu mama? Când va afla ce s-a întâmplat cu mine, se întreba disperată şi nu fără motiv fiica locotenentului Mihai Marghiloman şi a doamnei Maria Basarab, cum mă va pedepsi şi ce va spune mămica mea bună şi dragă? Odată cu trecerea timpului care neavând altă treabă se scurgea liniştit spre infinitul viitor, obligaţii fel de fel, pregătirea hranei, grija permanentă pentru fratele mai mic şi nu în ul-timul rând, dorinţa de a supravieţui cu orice preţ, i-au schimbat vremelnic o bună parte din cele mai negre gânduri; Şi uite aşa mai trecu o bună bu-cată de vreme, dar şi o parte din viaţa prietenilor noştri; Tocmai îşi îmbră-case fratele când, uşa celulei în care deportaţii basarabeni erau obligaţi să trăiască chiar mai rău decât nişte animale înfometate, s-a deschis de parcă un infractor venit de cine ştie unde, încerca să fure sărăcia sovietică; Spe-riată, Ioana îşi ţinea frăţiorul de mânuţă; Din fericire însă, prin ceaţa sufe-rinţei juvenile, fata văzu chipul răvăşit al mamei sale; Cuprinşi de bucuria revederii, cei doi copii săriră în braţele doamnei Maria Iorgovan şi fiecare încerca să-şi verse amarul care-i otrăvea inima şi sufletul atât de chinuit.
-Mămicooo, să ştii că pe mine m-a bătut nenea soldatuuu.
-Trăenele mamă, cine spui că te-a bătut în halul ăsta? Ioană, întrebă sora Maria, în timp ce-şi lua fiul în braţe, cine dracu la bătut pe băiat?
-Mămico, lasă-l pe Traian; Încă-l mai doare buba de la guriţă.
-Bine mă fată, dar ce-a păţit bietul băiat, insistă doamna Maria, în timp ce-l privea pe băieţelul care de bucurie începuse să plângă?
-Da mamă, dar pe Traian şi acum îl doare buba de la guriţă.
-Nu te supăra Ioană, dar băiatul cum de-a căzut în halul ăsta?
-Nu ştiu cum să-ţi spun, dar fratele meu n-a căzut de nicăieri.
-Cum n-a căzut? Păi atunci cum de şi-a spart buzele şi nasu?
-Mamă, dar uite că nici nu ştiu cum Dumnezeu să-ţi spun…,
-Ioană, tu-mi ascunzi ceva? Ia spune, ce dracu s-a întâmplat?
-Nu pot mămico, nu pot să-ţi spun; Ştiu doar că s-a întâmplat du-pă ce te-au arestat pă tine, raportă fata care deacum începuse să plângă.
Răul se scurgea încet din ochii săi frumoşi, iar mama care în repetate rânduri încercase oarece remediu, se străduia s-o înţeleagă şi s-o ajute.
-Ioană mamă, s-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?
-Da mamă, raportă fata care deacum încerca să-şi ferească privi-rea, dar nu pot să-ţi spun ce a fost în ziua în care te-au arestat barbarii.
-Păi dacă nu poţi să-mi spui ce dracu s-a întâmplat, atunci să lăsăm pe altădată; Doar n-aţi trăit cine ştie ce tragedie omenească.
Dar Ioana nu ştia prea multe în legătură cu filozofia tragediei umane; Ea măsura tragicul prin durerea pricinuită de samavolnicia bolşevicului, dar şi prin teama de-a mărturisi întregul adevăr; Cu experienţa pe care-o avea, biata mamă a înţeles că ceva deosebit de grav s-a petrecut cu co-piii care rămăseseră în celulă; Cu toată îngrijorarea care deacum o tulbu-ra, doamna îşi păstră calmul necesar şi pe căi ocolitoare încerca să-şi a-propie fata care de la o vreme plutea în spaţiul de dincolo de ea.
-Dar cât de târziu? Iartă-mă, dar eu n-am să pot uita niciodată.
-Ştiu Ioană, raportă doamna Maria Basarab Iorgovan, după câteva clipe de adâncă chibzuinţă, dar tu n-ai nici-o vină; Fetiţa mea drăguţă şi scumpă, orice s-ar fi întâmplat în acea zi nefastă, eu n-am să mă supăr pe tine şi nici pe frăţiorul care până la urmă se va vindeca.
-Traian poate că în cele din urmă se va vindeca, dar nici pe bolşevic n-o să-l poţi pedepsi; În timp ce el are puşcă, noi nu avem nici măcar un băţ cu care să ne apărăm de câinii făcuţi cadou de americani.
-Bine Ioană, dar pe care bolşevic trebuie să-l pedepsim şi de ce?
-Mămico, se hotărî nefericita care deacum se cuibărea la pieptul doamnei Maria Iorgovan, după ce nişte bolşevici nemernici te-au arestat cu forţa, un răcan cu suflet dă câine turbat, m-a luat în cârca lui de urs po-lar şi după ce m-a aruncat în celulă s-a năpustit peste mine.
În doar câteva fraze nu prea bine meşteşugite, fata povesti tot ce s-a întâmplat; Când a terminat trista povestire, fata privea tulburată în hă-ul decepţiei juvenile; O vreme, cele două femei căzură pradă tăcerii; Cu-vintele parcă-şi pierduseră rostu pentru femeile care-şi trăiau cu demnitate viaţa hărăzită de soarta care condamnase milioane de români, la o lungă şi grea suferinţă; După un timp pe care numai Dumnezeu putea să-l măsoa-re, doamna Maria reuşea oare pentru a câta oară, să-şi învingă durerea şi apoi să găsească forţa care să-i permită trecerea peste toată nenorocirea care din păcate, îi victimizase chiar pe copiii care abia dacă se angajaseră în lupta pentru care milioane de creştini îşi dăduseră viaţa pe frontul care-şi găsea obârşia într-o cetate în care împăratul Nero declarase război di-vinităţii; Dumnezeule mare şi bun, ajută-i şi pe românii pribegi!
-Potoleşte-te şi nu mai plânge; Nu dalceva, dar rusul va plăti pentru orbila-i faptă, interveni cu aceeaşi fermă hotărâre doamna Maria.
-Ai dreptate mamă, dar eu nu mai vreau o altă nenorocire.
-Da Ioană, numai că idiotul va trebui să-şi primească pedeapsa.
-Bine mamă, dar bolşevicii n-au plătit niciodată pentru tot răul pe care l-au făcut credincioşilor cu frică de Dumnezeul a toate ziditor.
-Soldatul va plăti chiar dacă pentru asta voi fi nevoită să reclam la comandantul despre care cineva mi-a dat câteva informaţii.
-Mamă, raportă femeia care deacum gândea în maniera oamenilor mari, dacă vrei ca tata să se mai întoarcă, nu trebuie să reclami nicăeri.
-Bine Ioană dragă, răspunse doamna Maria, puţin surprinsă de ri-posta fiicei care în ciuda celor pătimite, găsea puterea de-a fi raţională în-tr-o lume iraţională; Vom vedea ce dracu vom face.
-Da mamă, dar pentru asta va trebui să avem multă răbdare.
-Noi am învăţat să fim răbdătoare, dar cu rana de la gură, băieţelul nu cred că mai poate răbda şi nici nu va înţelege rostul unui barbar.
-Măcar nu-i mai curge sânge, dar când soldatul l-a lovit cu bocancu în gură şi faţa i s-a înroşit, am crezut că băiatul murise; Mamă bună, dacă atunci aveam o puşcă, trăgeam în acel soldat nemernic.
-Bine că n-ai avut cine ştie ce armă, dar puţină apă nu avem?
-Cum să nu avem mamă, dar să ştii că ne este o foame de lup.
-Te cred Ioană, dar nu vrei să ne spălăm? Doar n-o să mâncăm cu mâinile murdare şi cu lacrimi în ochi, ordonă zâmbind sora Maria.
-Dar la cât sunt de murdară, nu cred că îmi ajunge apa din puţ.
-Păi ce dracu facem drăguţo? Iar o luăm de la capăt cu durerea?
-Mamă, dacă fiind prea îndepărtat cel la care trebuie să ajungem şi nici măcar cu gâdu nu-l putem vedea, măcar să ştim capătul de la care să plecăm; Nu ştiu de ce Dumnezeu, dar cred că visăm degeaba.
-Pân la urmă vom vedea şi capătul la care trebuie să ajungem, dar pentru a nu fi respinse la examenul timpului care nu poate fi prea îndepărtat, trebuie să ne spălăm cât mai bine şi cât mai des de murdăria trecutului; A-cum ai priceput fata mea bună şi frumoasă?
-Şi dacă n-o să trec examenu timpului, eu unde dracu m-ascund?
-Ţine minte fata mea dragă: Nu care cumva să te ascunzi de mine.
-Nu m-ascund, dar atunci nu vei fi prea bătrână? Mult prea însingu-raţi, voi nu veţi rătăci până la moarte în labirintul Infernului Roşu?
-Nu ştiu cum şi pe unde vom rătăci, dar până un alta, fii bună te rog şi adu o găleată cu apă rece; Doar aşa mai scăpăm de viruşii timpului, or-donă sora care deacum încerca să-şi păstreze cumpătul.
* * *
* * *
Apoi zilele mohorâte începură a curge nestingherite şi reci; Seară de seară, Ioana şi Traian ieşeau în capătul barăcilor şi aşteptau să vină doamna Maria; De multe ori mămica lor întârzia, dar copiii aşteptau într-o tăcere explicabilă doar prin teama de care erau stăpâniţi; Într-o seară, doamna Maria a întârziat mai mult ca de obicei; Ioana tocmai renunţase la aşteptarea care deacum putea să se prelungească prea mult când, într-o grupă de răcani la văzut pe soldatul care o violase; Împinsă de instinctul răzbunării de la care puţini oameni fac rabat, surioara şi-a luat fratele care nu înţelegea nimic din toată alergătura şi a plecat în urmărirea răcanului pe care-l socotea un criminal incurabil; Până la urmă s-au oprit în faţa porţii dincolo de care lătrau câţiva câini fioroşi; Când într-un târziu, fratele şi sora ajungeau la baraca deportaţilor basarabeni, au găsit-o pe mama ca-re deacum era mai îngrijorată ca în multe alte dăţi; Încercând să-şi revină cât de cât, sora întrebă cu aceeaşi dulce asprime:
-Bine mă copiilor, dar pe unde dracu v-au purtat paşii nesăbuiţi?
-Păi mămică bună, în timp ce te aşteptam la locul nostru de întâlnire, l-am văzut pe soldatul care m-a murdărit; Ştiu că n-o să fac mare brânză, dar trebuia să aflu unde este unitatea din care face parte nemernicul acela de soldat sovietic; Ce spui mamă îngăduitoare, nu este bine să ştim?
-Eu am întârziat doar pentru că tovarăşii ne-au obligat să rămânem la lucru, dar tu trebuia să-l ei de mână pe băieţel şi să veniţi acasă; Numai de gânduri negre n-aveam nevoie, într-o vreme mai neagră decât Iadul.
-Ai dreptate mamă, răspunse fata c-o hotărâre greu de stăvilit, dar eu nu trebuia să ştiu unde poate fi găsit barbarul care m-a violat?
-Ţi-am promis Ioană, dar din păcate, tu n-ai încredere în mine.
-Am înţeles mamă, raportă femeia care deacum încerca să pară cât mai dezamăgită, dar până la urmă m-am ales doar cu promisiunea.
-Mă fata mea bună şi frumoasă, tu crezi că eu doar promit şi nu mă ţin de cuvânt? Asta crezi tu despre mine? Poate n-am fost prea convingă-toare, dar să ştii c-o să mă ţin de cuvânt; Ioană, acum ai înţeles?
-Nu mamă, răspunse fata care abia dacă-şi mai putea stăpânii lacri-mile-n care pluteau frumoşii săi ochi, dar nici eu nu-i mai suport pe bol-şevicii care sunt oamenii cei mai răi din lumea în care trebuie să trăim.
-Eu nu ştiu dacă bolşevicii sovietici sunt cei mai răi oameni din a-ceastă lume prost croită şi însăilată şi mai prost, dar ştiu că nu trebuie să ne pierdem raţiunea şi bruma de răbdare; Doar aşa vom învinge răul.
-Bine mămico, dar până când să-i mai răbdăm pe nemernicii şi pe criminalii care îşi bat joc de noi? Până când dracu să tot îndurăm mizeria şi crima bolşevicilor sovietici, întrebă şi nu fără motiv Ioana Iorgovan?
-Ştiu doar că într-o bună zi, va înceta şi bătaia de joc.
-Poate că în cele din urmă bunul Dumnezeu ne va ajuta să trăim zi-ua de care spui, dar până atunci noi cum ne vom descurca fără tata?
-Este greu fără Victor, dar câtă vreme nici măcar motive nu mai au, eu nu cred că-l mai ţin prea mult în cine ştie ce arest caghebist.
-Mamă, ripostă fata care abia dacă se mai putea stăpâni, tu vorbeşti doar ca să ne facem curaj, dar aşa cum bine ştii, bolşevicii n-au nevoie de cine ştie ce motive, doar ca să ne ţină arestaţi în coteţe de porci.
-Eu mă bucur auzind ce şi cum vorbeşti, dar va trebui să înţelegi că spuse unde şi când nu trebuie, asemenea vorbe ar putea să ne coste li-bertatea sau poate chiar viaţa, ordonă şi nu fără motiv doamna Iorgovan, după care vădit îngrijorată, începu să pregătească masa de seară.
* * *
* * *
Timp de aproape doi ani, cei doi copii ascultară de mămica lor şi n-au mai supărat-o cu nimic; Seară de seară, stăteau în capătul barăcilor şi reveneau toţi trei în cămăruţa în care respectau ritualul care consta în pregătirea mesei fără de care deportaţii români ar fi sfârşit-o de multă vreme; După ce mâncau, de cele mai multe ori modest, românii se culcau pentru ca în ziua următoare, viaţa să fie trăită după aceleaşi draconice re-guli; În timpul zilei, după ce făcea tot ce-i lăsa mămica ei dragă, Ioana era preocupată de muzică; Cânta, egzersa şi începuse să scrie cântece cu o vădită tentă antisovietică; Cum celula din baracă era mult prea mică, Ioana îşi lua frăţiorul de mână şi împreună mergeau la şcoală; Într-o improvizată sală de clasă, fiica locotenentului Mihai Marghiloman, cânta în spectacole vizionate de copii, dar şi de câţiva oameni mai mari; Într-una din zile, unul dintre spectatorii care veneau s-o asculte cu oarece interes, o îndemnă şi nu fără motiv: Tu ai putea deveni o mare artistă, dar pentru o performanţă atât de nobilă şi atât de frumoasă, trebuie să mergi la o şcoală de muzică; În acea seară, Ioana Iorgovan povesti mamei sale despre succesu pe ca-re-l avusese la şcoală şi bucuroasă încercă să redea întocmai lauda specta-torului care-i prevăzuse o frumoasă carieră artistică.
-Da mă fată, răspunse decepţionată doamna Maria Iorgovan, dar în Iadul din Siberia îngheţată, nu cred că vom găsi o şcoală de muzică.
-Ştiu mamă, insistă fata fără prea multe speranţe, dar cel puţin pe cineva care să ştie oleacă de muzică; Tu ce zici, nu am putea găsi?
-S-ar putea Ioană, dar tu te gândeşti la un profesor de muzică.
-Cred că pentru mine n-ar fi prea mult un asemenea profesor.
-Şi tu crezi că o artistă trebuie să fie modestă în pretenţiile pe care le impune societăţii, întrebă şi nu fără motiv doamna Maria Iorgovan?
-Eu n-am cine ştie ce pretenţii, dar cred că mi-ar fi de folos profesorul care să-mi spună cum şi dacă chiar trebuie să fac muzică adevărată.
-Mă voi interesa drăguţo, promise doamna Maria nu atât pentru a scăpa de gura domnişoarei care de cele mai multe ori era nepermis de in-sistentă, cât mai mult pentru a se convinge de talentul odraslei pentru care în urmă cu nişte ani, înfruntase rigorile frontului rusesc.
* * *
* * *
Era iarnă şi un ger năpraznic se abătuse fără pic de milă peste în-tregul ţinut; Într-o dimineaţă de Duminică, doamna care simulând cine ştie ce boală chiulise de la munca obligatorie, era animată de febra pregăti-rilor despre care caghebiştii sovietici încă nu ştiau nimic; Din puţinii bani pe care reuşise să-i agonisească, cumpărase câte ceva bun de la magazinul bolşevicilor sovietici; Doamna Maria tocmai terminase cu pregătirea când, în jur de prânz, cineva începu să bată discret în uşă celulei în care au fost arestaţi doar pentru a fi exterminaţi; Speriat, băieţelul întrebă:
-Mamă, iar au venit soldaţii răi? Nu vreau să mă mai bată în gură.
-Nu băiatul mami, nu-ţi fie frică; Nu dalceva, dar comuniştii nu bat niciodată la uşa creştinilor, încercă doamna Maria să-şi liniştească fiul.
-Bine mamă, raportă abia stăpânindu-se fiica locotenentului Mihai Marghiloman, dar comuniştii care niciodată nu bat la uşă ca oamenii ci-vilizaţi, năvălesc ca nişte barbari şi ne arestează fără motiv.
-Ai dreptate fata mea frumoasă, se declară de acord doamna Maria Iorgovan, dar până una alta vezi cine Dumnezeu bate în uşa celulei.
După numai câteva clipe de ezitare, Ioana deschidea uşa celulei în care tovarăşii o arestaseră-n urmă cu mai multă vreme şi nu mică-i fu mi-rarea când, într-un slinos dreptunghi de lumină polară, a văzut un bărbat care după înfăţişare, părea să fi trecut binişor de şaizeci de ani.
-Bună ziua domnişoară! Nu aici este arestată familia doamnei Iorgo-van Maria, întrebă străinul care nu vroia să pară prea străin?
-Intraţi domnule Roşca, răspunse femeia care într-o vreme în care românii plângeau, încerca să zâmbească într-o manieră încurajatoare.
-Doamnă Iorgovan, mă simt onorat să intru-n casa dumneavoastră, raportă cu glas abia şoptit bătrânul cu părul încărunţit doar de vremuri şi necazuri, în timp ce mai temător ca niciodată încerca să închidă uşa.
-Nu vă supăraţi domnule Roşca, dar dumneavoastră glumiţi.
-Mă iertaţi doamnă, dar cui serveşte un asemenea crezământ?
-Păi domnule Roşca, ceeace într-o manieră politicoasă dumnea-voastră numiţi casă, este doar carcera în care bolşevicii ne ţin arestaţi.
-Aveţi dreptate doamnă Maria, dar cu permisiunea dumneavoastră, daţi-mi voie să cred că cei doi copii se vor bucura într-un viitor pe care îl vrem cât mai apropiat, de case frumoase şi de o viaţă tihnită.
-Să vă audă Dumnezeu, dar cine naiba nu vrea domnule Roşca?
-Da mamă, dar Dumnezeul în care cred toţi bunii creştini, de ce nu mi-a sărit în ajutor? El nu vedea cum soldatul mă tortura şi mă siluia?
-Nu vă supăraţi doamnă Maria, dar domnişoara care cere socoteală Domnului, este chiar fiica dumneavoastră, întrebă motivat străinul?
-Da domnule Roşca, dar aşa cum vă spuneam şi săptămâna trecu-tă, trebuie să avem puţină înţelegere pentru domnişoara Ioana Basarab.
-Mamă, până şi străinii cunosc tragedia trăită de mine? De ce ma-mă, de ce trebuia să le spui, întrebă şi nu fără motiv Ioana Basarab?
-Chiar dacă-ţi sunt străin domnişoară dragă, raportă bătrânul care greoi se aşeza pe un scaun care deacum scârţâia poate mai jalnic decât toată politica sovietică, dar vreau să te bucuri de înţelegerea mea dezinte-resată; Iartă-mă fată frumoasă, dar iubirea nu-i puţin lucru.
-Domnule, raportă fata care înfuriată se aprinsese la faţă, eu nu am de unde să ştiu ce înţelegere aveţi cu mama şi cum nici măcar bunul Dumne-zeu nu-mi sare în ajutor, sunt obligată să mă predau.
-Ioană, ordonă doamna care deacum încetase să zâmbească, termi-nă cu acuzaţiile pentru care Dumnezeu ar putea să se supere pe toată fa-milia noastră şi să ne pedepsească cum doar divinitatea ştie s-o facă.
-Iartă-mă mamă, dar sunt o proastă care nici nu ştie ce spune.
-Doamnă Iorgovan, întrebă profesorul care decepţionat se ridicase în picioare, n-ar fi mai bine să vin altădată? Cum vreţi dumneavoastră doamnă Maria, dar astăzi nu ştiu dacă pot să încerc marea cu degetul.
-Eu vreau să luaţi loc pe scaun şi deacum să frizăm formalitatea.
-Cum doriţi dumneavoastră, dar cu supărare nu cred că se poate.
-După câte-mi dau seama domnule profesor, fata mea crede c-am pus la cale cine ştie ce complot; Din fericire însă, nimic nu-i adevărat.
-Doamnă Maria Iorgovan, ferească Dumnezeu de asemenea intenţii; Aşa cum bine ştiţi, eu am venit doar pentru a testa calităţile fiicei dumnea-voastră şi nu pentru altceva, raportă motivat bătrânul profesor, în timp ce greoi se aşeză pe scaunul care scârţâia mai rău decât comunismul sovietic.
-Da mămică dragă, dar eu de ce dracu n-am ştiut nimic? Nu crezi că pentru un asemenea examen trebuia să mă pregătesc mai bine?
-Iartă-mă drăguţo, încercă o scuză de o firească complezenţă doam-na Maria, dar tu nici măcar nu ştii cu ce efort ţi-am făcut această surpriză.
-Eu îţi mulţumesc pentru bunele intenţii, dar mai bine fii mândră de tine însuţi şi nu mai cere scuze până şi copiilor mofturoşi.
-Sunteţi copiii mei şi meritaţi mai mult decât o mică atenţie.
-Ce facem doamnă? Nu încercăm o probă care să ne edifice?
-Cum să nu domnule Roşca, dar până una alta n-aţi vrea să mâncaţi ceva? Iertaţi-mă, dar ca orice pribeag, cred că sunteţi tare înfometat.
-Dacă v-aş zice că nu-mi este foame aş poza într-un un mare min-cinos, dar mai întâi treaba pentru care m-aţi chemat doamnă Maria.
-Ca să nu deranjăm, eu şi băieţelul vom merge la nişte vecini.
-Fie cum doriţi dumneavoastră, raportă politicos bătrânul profesor, după care dintr-o servietă jerpelită, dădu la iveală un caiet de muzică.
Ridicând privirea din caietul pe care abia dacă îl aşezase pe masă, bătrânul profesor a văzut-o pe eleva care timorată sta lângă uşa care ră-măsese deschisă spre o lume poate mai bună şi mai puţin potrivnică.
-Domnişoară Ioana Iorgovan, îndrăzni să întrebe bătrânul profesor, din teamă faţă de mine ai lăsat întredeschisă portiţa de scăpare? Nu ştiu de ce naiba, dar aveţi sentimentul de teamă puţin exagerată.
-Nu domnule profesor; Eu cred că din prea multă grijă pentru fră-ţiorul care oricând putea s-o zbughească, mama n-a închis bine uşa.
-Se poate, dar să ştii că nu sunt profesor de muzică, chiar dacă am o pregătire mai bună decât mulţi dintre dascălii cu diplomă şi pretenţii.
-Dacă nu sunteţi profesor, atunci în ce calitate mă ascultaţi domnule dragă, întrebă eleva care continua să stea lângă uşa întredeschisă?
-Sunt un român pentru care muzica a însemnat totul, dar pentru a ne apuca de treabă, fii bună te rog frumos şi închide uşa; Altfel putem tul-bura cine ştie ce ureche caghebistă cu muzica noastră românească.
-Am înţeles domnule profesor şi voi ţine minte un asemenea sfat.
-Bine domnişoară, dar cum ţi-am mai spus, eu nu sunt profesor.
-Am înţeles domnule Roşca, dar mie-mi place să vă spun aşa.
-Atunci spune-mi cum vrei domnişoară Ioana, dar cum timpul este bine drămuit, te rog pentru început să-mi cânţi o melodie de acomodare.
-Da domnule, dar neştiind că veniţi, nu am pregătit nimic special.
-Cu atât mai bine domnişoară Ioana; Atunci cântă-mi melodia ta de suflet, sau măcar unul dintre cântecele pe care le cânţi la şcoală.
După două ceasuri, chemată de domnişoara care nu-şi mai încăpea în piele de atâta bucurie, doamna Maria Iorgovan intra în carcera familiei; Bine motivată, fosta soră de front întrebă cu glas abia şoptit:
-Cum este domnule Roşca? Va plăcut cum cântă fata mea bună?
-Are ceva talent doamnă Maria Iorgovan, dar şi o voce încântătoa-re; Tocmai de aceea cred că domnişoara poate îmbrăţişa o frumoasă ca-rieră artistică, doar dacă face şcoala de muzică; Asta-i părerea mea!
-Da domnule Roşca, numai că în Infernul Roşu românii n-au prea multe posibilităţi materiale; Doar dacă dumneavoastră vreţi să mai faceţi nişte lecţii cu domnişora Ioana, fireşte, nu pe gratis; În aceste condiţii, nu aţi putea să continuaţi cu meditaţia? V-am spus, nu de pomană.
-Cum bine ştiţi doamnă Maria Iorgovan, la mine nu-i vorba despre bani; Nu mă cunoaşteţi, dar eu vin doar din dragoste pentru muzică.
-Foarte frumos domnule Roşca, dar eu sunt obligată să insist.
-Văd doamnă Maria, dar vremea ne este drămuită de parcă nemer-nicii educaţi la şcoala tătucului, vor să ne scoată în afara timpului.
-Şi credeţi că vor reuşi domnule Roşca, sau până la urmă bolşevicii vor ieşi cu comunism cu tot, în afara istoriei care nemaiputând să-i găzdu-iască, va face ceeace nici-o armată din lume n-a făptuit?
-Doamnă Maria, pentru acest examen nu sunt prea bine pregătit.
-Sunteţi prea modest domnule profesor, dar fiţi mărinimos vă rog şi nu ne ocoliţi, raportă sora Maria Iorgovan, în timp ce privea dincolo de bătrânul care deacum rătăcea în labirintul infernului stăpânit doar de ateul sovieticus, ajutat pe ici pe colo, doar de cozile toporului comunist.
* * *
Timp de aproape un an, profesorul bine stimulat de doamna Maria Iorgovan, a ţinut în carcera familiei, adevărate lecţii de muzică; În tot acel răstimp, profesorul părea destul de zgârcit cu laudele care aşa cum bine ştim, conduc doar la rezultate mediocre; Era într-o după amiază de Dumi-nică şi cum satisfacţia domnului profesor părea mult prea evidentă, fru-moasa domnişoară Iorgovan îşi luă inima în dinţi şi în ciuda emoţiei care o stăpânea, întrebă abia şoptit:
-Ce spuneţi domnule profesor, astăzi n-am cântat mai bine?
-Da frumoasă domnişoară; Astăzi ai cântat ca o privighetoare.
-Eu vă mulţumesc frumos domnule profesor, numai că privighetoarea despre care vorbiţi, este liberă să cânte unde vrea şi pentru cine vrea.
-Ai dreptate domnişoară Ioana; Atuncea când vei fi liberă, vei cânta doar pentru oamenii care ştiu să te asculte şi să te preţuiască.
Domnişoara Ioana Iorgovan tocmai încerca să-şi etaleze scepticiz-mul faţă de viitorul pe care bătrânul profesor încerca să-l desecretizeze cu doar câţiva ani mai devreme când, cineva care nici măcar nu-şi anunţa-se vizita, unde nu începu să bată în uşa celulei.
-Mă scuzaţi domnule profesor, dar cred că-i nebunaticul de Traian; Iar o fi zbughit-o de lângă mama şi acum bate în uşa de lemn scorojit.
Deschizând uşa doar pentru al certa pe frăţior, Ioana vede în slinosul dreptunghi de lumină polară, silueta învăţătorului Victor Iorgovan; Puţin mirat, locotenentul Andrei Vernescu ordonă cu glas scăzut:
-Ioană, eu sunt tata Victor; Ce Dumnezeu, nu mă mai recunoşti?
-Iartă-mă tăticule, se scuză fiica doamnei Maria şi a locotenentului Mihai Marghiloman; Ce bine c-ai venit acasă, se bucură domnişoara care învingându-şi emoţia şi teama, sărea în braţele tatălui adoptiv!
-Ioană, cine este domnul care puţin circumspect se uită la noi?
-Mă tată, să nu-ţi închipui cine ştie ce lucruri urâte despre mămica; Nu dalceva, dar domnul este profesorul meu de muzică.
-Mă bucur de cunoştinţă dom profesor, îndrăzni cu ceva mai mult curaj învăţătorul Victor Iorgovan, dar după atâta amar de vreme…,
-Domnule Iorgovan, raportă dezamăgit profesorul care deamu în-tindea mâna, mă numesc Roşca Marin şi mă bucur să vă cunosc.
-Domnule profesor, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să vă spun.
-Nu va trebui să-mi spui nimic domnişoară Ioana; Cum audiţia mi s-a părut destul de mulţumitoare, permiteţi-mi să plec la rostul meu.
-Cum doriţi domnule profesor, dar de ce n-o aşteptaţi pe mama?
-Ce rost mai are frumoasă domnişoară? Deacum pe doamna Maria are cine s-o aştepte, raportă vizibil dezamăgit, bietul profesor.
-Mergeţi sănătos domnule profesor şi vorbiţi cât mai puţin.
-Rămâneţi cu bine domnule Iorgovan şi purtaţi-le de grijă, îndrăzni bătrânul profesor, după care a părăsit în grabă celula românilor condam-naţi prin muncă forţată şi s-a făcut nevăzut în labirintul Infernului Roşu.
-Dar mama şi Trăienel unde Dumnezeu s-au dus, întrebă la puţină vreme de la plecarea domnului profesor, locotenent Andrei Vernescu?
-Nu te îngrijora tăticule, răspunse zâmbind cu înţelegere fiica doam-nei Maria; Sunt la familia Savu; Când am lecţii de muzică, continuă domni-şoara pe acelaşi ton misterios, Trăienel care s-a făcut un mare nebunatic, pleacă împreună cu mama doar ca să nu mă deranjeze.
-Am înţeles Ioană, dar fii bună şi spune-le c-am venit acasă.
-Da tăticule, dar aşteaptă numai puţin, răspunse c-un zâmpet provo-cator, sclava cumpărată mult prea ieftin la târgul de la Yalta.
După doar câteva clipe, domnişoara care intra în celula familiei ţi-nea de mână un băieţel; Abia stăpânindu-şi emoţia, în spatele copiilor ve-nea zâmbind ademenitor sora Maria Iorgovan; Bănuind că băiatul care deacum îl privea mirat era chiar fiul său, învăţător Victor Iorgovan la luat în braţe şi c-o nedisimulată bucurie în glasu-i puţin cam şifonat exclamă:
-Noroc fiule! Ia uite ce mare şi voinic s-a făcut flăcăul lu tăticu!
-Ce trăieşte creşte domnule Iorgovan, dar cum de-ai venit?
-Am venit acasă soră Maria; Ce bine că v-am găsit sănătoşi!
-Victor, deşi suntem mai bătrâni decât ne ştii, avem mai multă poftă de viaţă şi poate mult mai multe speranţe de împlinit.
-Foarte bine doamnă Maria! Doar asta doream să găsesc.
-Păi domnule dragă, atunci fii bun şi dă-mi voie să mă bucur şi eu, raportă şi nu fără motiv sora Maria Iorgovan, după care puţin rezervată, îşi îmbrăţişă soţul venit doar Dumnezeu ştie de unde.
La fel ca întotdeauna, timpul continua să zboare peste oameni şi a-propia sfârşitul pedepsei la care milioane de români fuseseră condamnaţi fără vină şi fără judecată, de regimul ultra represiv; La doar câteva luni de la sosirea învăţătorului Victor Iorgovan, domnişoara Ioana n-a mai supor-tat secretul care-i împovăra inima şi deacum încerca să se elibereze de un balast chinuitor; Cum de una singură nu reuşea mare lucru, într-o seară li-niştită, victima represiunii staliniste încercă fie şi o firavă destăinuire:
-Tăticule, este ceva de făcut în sala de clasă şi-ar fi foarte bine da-că ai vrea să mergi până acolo; Nu dalceva, dar numai tu poţi repara.
-Ioană, ştiu doar că într-o şcoală improvizată totul pare stricat.
-Ai să vezi când ajungem acolo; Aici n-am cum să îţi explic.
-Mergem, dar nu ne trebuie nişte scule? Altfel cum să repar?
-Lasă tăticule; Te vei descurca cu ce mai găseşti în magazie.
-Da Ioană tată, dar cum bine ştii, eu nu sunt prea descurcăreţ.
-Pentru tine este destul de uşor tăticule, insistă domnişoara care pe atunci habar n-avea despre ştiinţa învăţătorului Victor Iorgovan.
-Hai să plecăm, ordonă învăţătorul Victor Iorgovan, după care lu-ând-o de mână pe fată plecară spre baraca numită şcoala românească.
Au intrat în sală de clasă şi s-au aşezat în banca întâi; Privind în tre-cut, domnişoara Ioana reuşea să povestească tragedia pe care familia o trăise, doar de când învăţătorul a fost arestat de bravii soldaţi; La sfârşit aproape că la implorat pe bărbatul care deacum o privea mirat:
-Tată, nu-l pedepseşti pe acel soldat nemernic şi atât de tâmpit?
-Cerând răzbunare, tu vrei doar să faci dreptate; O să-l pedepsim Ioană, asta numai dacă istoria nu-l va condamna înaintea noastră.
-Care istorie să-l condamne, întrebă abia stăpânindu-se domnişoara Ioana? Aşa cum bine ştii, istoria pe care o trăim în lagărul morţii este scri-să doar de bolşevicii care fără judecată încearcă să-i ucidă pe români.
-Da Ioană, dar va veni o vreme când alţii vor scrie istoria.
-Bine mă tăticule, dar de să hotărască alţii în locul nostru?
-Încă nu ştii, dar soarta românilor a fost hotărâtă doar de străini.
-Tu ai dreptate în tot ce-mi spui, dar povestindu-ţi tot ce s-a întâmplat cu familia noastră, eu cred că mi-am răcit gura de pomană.
-Voi încerca să-l pedepsesc pe acel soldat nemernic, dar cum poţi vorbi c-un aşa mare păcat? Ioană, tu nu ştii că un părinte care se respectă, are dreptul şi datoria să ştie totul despre copiii lui?
-Mă întreb ce poate şti despre mine tăticul care nu m-a văzut nicio-dată, răspunse domnişoara care deacum privea spre trecutul îndepărtat? El tot aşa onora dorinţa unei fiice pe care nici măcar n-a dorit-o?
-Cum bine ştii nu-ţi sunt tată natural, dar cum bine cred c-ai obser-vat, mereu am încercat să-ţi fiu un prieten de care cu multă părere de rău, constat cu oarece dezamăgire că nu prea eşti mulţumită.
-Eu nu am spus că sunt nemulţumită, dar cred că ar fi mult mai bine să mergem în celula în care mama şi Traian ne aşteaptă cu masa modest asortată cu mâncarea scump plătită; Asta-i tot ce putem face tăticule.
-O clipă doar şi vom merge în carcera în care suntem aşteptaţi cu dragoste şi respect, ordonă dezamăgit locotenentul Andrei Vernescu.
-Bine mă tată, dar ce poate însemna doar o singură clipă?
-Poate însemna mult, dar fii bună şi spune cum vrei să-l pedepsim pe idiotul care a învăţat să-i murdărească doar pe deportaţii români?
-Mă tăticule, eu ştiu doar că trebuie să-l pedepsim şi atâta tot.
-Să-l prindem pe soldat şi făcându-i în ciudă Domnului care a porun-cit să nu ne ucidem aproapele, să-l omorâm în maniera tătucului?
-Da tăticule, dar soldatul acela nenorocit nu este aproapele meu.
-Poate nu este, dar aşa cum bine ştii, nimeni n-are dreptu să ia via-ţa care este dată numai de Dumnezeu şi doar o singură dată.
-Da tată, dar el cum a putut să-mi ea tot ce aveam mai de preţ? El cum a putut să-l pocnească cu bocancu în guriţă pe frăţiorul despre care credeam c-a fost omorât? Tovarăşii de ce dracu pot să facă atâta rău, în-trebă şi nu fără motiv domnişoara Ioana Iorgovan?
-Bine Ioană, dar comiţând o crimă după tipicul la care te gândeşti, ce deosebire ar mai fi între românii care se cred creştini şi bolşevicii care hulindu-l până şi pe Dumnezeu, comit abominabile barbarii?
-Nici-o deosebire tăticule, dar în război, creştinii n-au omorât cu acceptul preoţilor bine plătiţi, alţi creştini poate la fel de nevinovaţi? Păi aşa cum bine văd şi constat, Dumnezeu nici măcar nu s-a supărat pe că-lăi; Ba dimpotrivă tată Victor, s-a prefăcut că nu-i vede şi ia iertat.
-Da Ioană, dar asta-i o filozofie care trebuie discutată mai pendelete; Până atunci însă, tu încearcă şi vezi ce ar însemna pentru familia Iorgovan, un gest complet necugetat; Nu ştiu cum şi când Ioană, dar cred că bolşevi-cii ne-ar împuşca pe toţi şi ne-ar arunca într-o groapă comună.
-Nu înţeleg, raportă furioasă peste măsură fiica doamnei Maria.
-În schimb eu te înţeleg şi de aceea vreau să păstrezi un secret.
-Da tăticule, dar ce mare secret vrei să păstreze o fată violată?
-Am să discut cu comandantul unităţii şi-ţi promit că destul de curând, acel soldat nemernic îşi va primi pedeapsa meritată cu vârf şi îndesat.
-Tată, tu crezi că un comandant care cu siguranţă este tot un bolşevic habotnic şi barbar, îl va pedepsi pe soldat Alioşa, doar pentru că a violat o româncă împuţită? Domnule învăţător, eu nici măcar în ruptul capului nu cred asemenea presupuneri idioate, contră motivată Ioana Iorgovan.
-Nici eu nu sunt împăcat cu felul în care vrei să faci dreptate, dar fii bună şi spune-mi cum şi unde putem găsi cel puţin pentru moment, o so-luţie prin care să reparăm un rău deja produs?
-Lasă tată, până la urmă tot eu voi găsi pedeapsa pe care acel sol-dat nemernic o merită cu vârf şi îndesat; Acum hai să mergem acasă şi să nu mai vorbim dă pomană, ordonă complet dezamăgită victima răului.
-Da Ioană, dar tu eşti prea mică pentru un război atât de mare.
-Poate sunt prea mică şi prea neputincioasă, dar tu pentru cine te temi mai mult? De ce-aş păţi eu care oricum nu am ce Dumnezeu să mai pierd, sau de ce se poate întâmpla cu tine şi mai cu seamă cu fiul tău?
-Păi ca să fiu sincer până la capăt, află dar că eu mă tem şi de una şi de alta; Ioană dragă, cred că până la urmă va birui raţiunea dreptăţii.
-Eu nu ştiu când şi care raţiune va birui, dar cum mămica ne aşteaptă cu masa, cred c-ar fi mai bine să ne grăbim; Ce spuneţi domnule învăţător, nu sunteţi de acord cu propunerea fetei care nu mai este fată mare?
* * *
* * *
Câteva săptămâni mai târziu, domnişoara Ioana urma să participe cu ajutorul fostului profesor, la un concurs cu vădite accente patriotice; Fiind animată de răzbunarea la care deacum se gândea c-o furie de nestă-vilit, fiica doamnei Maria Basarab îşi exprimă şi nu fără motiv dorinţa de-a participa la concursul organizat pentru soldaţii sovietici; Astfel mobiliza-tă, în după amiaza zilei cu pricina, a plecat doar împreună cu părinţii spre teatrul în care până atunci intraseră numai bolşevicii; Modest îmbrăcată, domnişoara Ioana Iorgovan urca pentru prima oară pe o scenă; Cu toată emoţia inerentă începutului, Ioana a încercat să cânte doar cum o făcea la repetiţiile din sala în care era aplaudată doar de nişte copii care abia dacă desluşeau buchia cărţii; Mai că nu-i venea să creadă; Era pentru prima oară când, era aplaudată de atâta lume; La insistenţele publicului format în mare parte din răcani, domnişoara Ioana Iorgovan a cântat o melodie de suflet; Vocea ei frumoasă şi dăruirea cu care interpretase acel cântec românesc, au ridicat în picioare întreaga sală; În vacarmul tot mai greu de stăpânit, Ioana la văzut undeva în sală pe răcanul care o murdărise; Cum rămăsese ţintuită locului, victima barbariei n-a mai reacţionat la intervenţia unui organizator bine plătit de caghebeul sovietic; Tovarăşul care deacum o dezbrăca din privirea ce părea atât de lacomă, a condus-o şi nu fără un anume motiv, în culisele teatrului comunist; Oprindu-se locului, caghebistul ordonă: Fă românco, să stai dracu acilea pân ce să termenă tot concursu; Ai înţeles românco, sau pun nişte soldaţi să te păzească? Neluând în sea-mă ordinul bolşevicului, domnişoara care deacum fremăta de furia puternic catalizată de imaginea soldatului care o violase mai abitir ca un barbar, a ieşit afară; Undeva pe o bancă prost meşteşugită aşteptau părinţii şi frăţio-rul său; Când într-un târziu, cineva interesat a venit s-o cheme doar pentru a fi prezentă la decernarea premiilor, domnişoara Iorgovan Ioana, acuză o groaznică durere de cap şi tulburată a încercat să se eschiveze; Poate tocmai de aceea privighetoarea Nordului siberian, s-a adresat doamnei Iorgovan: Mamă, acu fii bună te rog şi mergi în sala de concurs; Nu dal-ceva mămico, dar trebuie să vezi cum sunt apreciată de nişte barbari.
-Bine Ioană, dar în cazul în care vei lua premiul întâi, cine Dumnezeu vrei să cânte? Doar nu mama, exclamă şi nu degeaba tatăl adoptiv!
-Tată, dacă chiar trebuie, voi urca pe scenă şi voi cânta, răspunse furioasă domnişoara Ioana, pentru ca mai apoi să se lase condusă în sala în care nişte spectatori înfirbântaţi aşteptau rezultatele concursului organizat doar pentru culturalizarea soldaţilor sovietici.
Când freamătul răcanilor părea să se stingă, un bolşevic care purta pe vârful nasului nişte ochelari cu rama ruginită, anunţă în cel mai agramat jargon: Atanţiune, atanţiune mă tavariscilor; Premun întâi se acordează tovarăşei Iorgivan Iona din Novâi Gorod; Cum câştigătoarea încă ezita, învăţător Victor Iorgovan a prins-o de mână, pentru ca mai apoi s-o con-ducă pe scena în care tovarăşul cu ochelarii pe nasul îngheţat aştepta furi-os; Vădit emoţionată, românca Ioana Iorgovan reuşeşte să mulţumească publicului care nu mai contenea cu atâtea aplauze; Apoi, ţinând în mână un petec de hârtie, Ioana încercă să dovedească bolşevicilor adunaţi în sala de concurs, cât era de curajoasă; Riscând sfânta libertate şi poate chiar viaţa, fiica doamnei Maria Basarab şi a locotenentului Marghiloman Mihai, a interpretat din tragedia românilor pribegi aria speranţei.
* * *
* * *
După doar câteva zile, învăţătorul care deacum nu mai suporta tă-cerea domnişoarei Iorgovan, încercă şi chiar reuşi să poarte conversaţia prin care să dezamorseze bomba răzbunării; Era o seară frumoasă de vară polară; Traian şi alţi câţiva băieţi de vârsta lui, tocmai ieşeau din ba-raca românilor care în ciuda deprimării încă mai sperau la o viaţă într-o deplină libertate când, domnişoara Ioana Iorgovan Basarab, admonestă cu asprimea datorată mai mult stării de nervozitate:
-Traiane, să te joci lângă baracă; Mă băiatule, tu ai înţeles?
-Ioană, lasă-i în pace; Prichindeii noştri n-au unde să se ducă.
-Ai dreptate tăticule, noi nu prea mai avem unde să ne ducem.
-Ce Dumnezeu s-a întâmplat Ioană? Ţi-este rău, sau altu-i necazu?
-Ce poate însemna răul meu, pe lângă răutatea care-i cuprinde pe români? Câtă vreme oamenii stau ca nişte animale bune doar pentru a fi sacrificate, ce simt eu nici măcar nu mai contează pentru timp şi istorie.
-Este trist ceeace-mi spui, numai că pentru mine contează.
-Iartă-mă tăticule, dar ce bine ar fi să cred ce-mi povesteşti.
-Dacă nu pe mine atunci pe cine naiba crezi, întrebă învăţătorul ca-re deacum lăsa să se vadă îngrijorarea de care era contaminat?
-Câtă vreme dreptatea stă de partea celui mai puternic şi nimeni nu poate să facă nimic doar pentru ca starea de anormalitate să se schimbe întrucâtva, eu nu ştiu în cine şi nici ce dracu să mai cred.
-Ioană, răspunse învăţător Victor Iorgovan, doar după câteva clipe de adâncă chibzuinţă, adevărata schimbare îşi găseşte rost, doar în afara lagărului de exterminare prin muncă forţată; Acum ai înţeles domnişoară care de la o vreme eşti atât de pătimaşă şi atât de pornită?
-Am înţeles tată, dar până când vor fi liberi, bieţii români chiar tre-buie să poarte jugul bolşevic şi să cadă pradă morţii în pădurea rece?
-Dacă vrem să fim liberi cu adevărat, nu trebuie să ne pripim.
-Aşa este tăticule, dar lenevind timpul nu ne poate aşteapta.
-Ştiu Ioană, dar la o crimă nu se răspunde c-o altă crimă.
-Mă tăticule, dacă eram fiica ta bună şi-l prindea-i pe soldat călare pe mine, tot aşa spunea-i? Iartă-mă tată adoptiv, dar cred că în acel mo-ment l-ai fi strâns de gât pe nemernicu dracului.
-Nu ştiu ce făceam, dar nu încerca să mă pui la zid fără judecată.
-Nu încerc domnule Victor Iorgovan; Eşti mult prea calculat pentru a face totul din inimă şi nici măcar nu eşti tăticul meu adevărat.
-Nu sunt tăticul tău natural, dar pentru numele lui Dumnezeu, înţele-ge că fac tot ceeace omeneşte este posibil, numai pentru a pleca cât mai repede din infernul care deacum încearcă să ne îngheţe pe toţi.
-Şi eu pentru ce dracu trebuie să plătesc? Vorbeşte şi nu mă mai menaja; Spune că pentru tine contează doar libertatea fiului tău natural şi nu viaţa care se scaldă în mocirlă, de când un răcan nemernic m-a murdă-rit; Eu nu mai pot suporta murdăria bolşevică şi pentru a mă salva din a-tâta dezonoare, voi încerca să-mi fac singură dreptate.
-Ioană, ripostă învăţătorul după numai câteva clipe de adâncă chib-zuinţă, indiferent ce crezi despre mine, te rog să nu întreprinzi nici-o ac-ţiune care fiind necugetată, ne-ar putea costa pe toţi; Gândeşte-te doar la Maria; Păi n-a suferit destul? Tu de ce crezi că ai dreptu să-i faci viaţa şi mai amară decât este în prezent? Nu Ioană, nu trebuie altă nenorocire.
-Dar rusului cine ia dat dreptul să mă batjocorească? Cine tată?
-Cum cine, dacă nu demonul care în cu mai multă vreme le ordona răcanilor să-mi dărâme casa şi rostul, răspunse învăţătorul care deacum era cuprins de fiorul amintirilor răscolite.
-O casă se mai poate construi tăticule, dar cum eu nu îl pot pedepsi pe acel răcan nemernic, onoarea mea rămâne pătată pentru totdeauna.
-Ai dreptate Ioană; O casă mai poate fi reconstruită, numai că sub dărâmături şi-au găsit sfârşitul mama, dar şi o surioară mai mică; În acea situaţie crezi că puteam să merg la Stalin şi să-i spun: Ia uite tovarăşu se-cretar ce au făcut soldaţii tăi? Mi-au omorât mama şi sora; Ce spui tătucu-le, nu-mi dai voie să-i împuşc pe cei care se fac vinovaţi?
-Da tată, dar cine mai cunoaşte drama familiei Iorgovan? Nu cumva în confruntarea cu demonii, tocmai acest secret te obligă la prudenţă?
-Eu nu fac din drama familiei Iorgovan, un motiv de prudenţă exage-rată, dar să ştii că numai tu şi doamna Maria cunoaşteţi adevărul care m-a îndemnat să dau credit ordinului prin care bunicul tău îmi cerea să intru în bârlogul lupilor care din totdeauna sunt atât de flămânzi.
-Am înţeles că vrei să mă opreşti de la nişte fapte necugetate, numai că eu nu asta v-am cerut domnule învăţător; De ce naiba nu înţelegeţi?
-Ioană, chiar dacă nu sunt tăticul tău bun, nu-mi refuza sprijinul pe care astăzi încă mai sunt în stare să ţi-l ofer; Ai înţeles fată dragă?
-Vă mulţumesc domnule învăţător, dar eu nu de ajutor am nevoie.
-Şi atunci ce dracu vrei mă fată? Să omor un răcan dobitoc şi idiot peste măsură? Păi tu crezi că Dumnezeu m-ar ierta vreodată?
-Păi dacă pe tine nu te iartă pentru crima care m-ar răzbuna, atunci Dumnezeu de ce nu l-a oprit pe soldatul care s-a urcat pe mine doar pen-tru a mă murdări cu scârnava-i sămânţă? De ce mă tată, de ce?
-Da Ioană, dar câtă vreme bolşevicii nu au nici-un Dumnezeu, cine să îl fi oprit de la o faptă pe cât de murdară pe atât de necugetată?
-S-ar putea să ai dreptate, dar nici măcar sfinţişorii nu l-au oprit pe soldatul sovietic; Doar nu s-au temut de puşca nemernicului.
-Domnul şi sfinţii nu se tem doar pentru că sunt deasupra oamenilor; Au socotelile lor, iar noi nici măcar nu cunoaştem taina judecăţii divine.
-Tată, doar n-o să cred că Dumnezeu l-a trimis pe soldat; Tu crezi că l-a lăsat pe nemernic să mă murdărescă, doar pentru că aşa i s-a nă-zărit? Nu ştiu de ce mă tată, dar atunci când îmi spune despre căile Domnu-lui care de multe ori sunt atât de încâlcite, mama are dreptate.
-Eu cred că doamna Maria s-a referit la o pricină bisericească şi tu n-ar trebui să-l faci vinovat pe Dumnezeu, de răutatea oamenilor care din naştere sunt doar nişte fiinţe mai mult sau mai puţin raţionale, dar vremelnice pe planeta care nu întâmplător le găzduieşte gratuit.
În ciuda argumentelor care la prima vedere păreau convingătoare, fiica doamnei Maria Basarab şi a locotenentului Mihai Marghiloman, nu a încetat să creadă în dreptatea care nu trebuie cerşită.

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (6) – Lagărul îngheţat (2)

Comentarii închise.