Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL ISTORIEI

de Cezarina Adamescu | Aprilie 16, 2010

NICOLAE N. TOMONIU: ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC Note de călătorie Tismeana – Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam, SEMĂNĂTORUL Editura – online, Iulie 2009

O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?
Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.
Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii.
Cartea începe, firesc, cu o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur că nu poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi demnitatea de român îl îndeamnă să le pună, măcar pentru urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri: „Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi, cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului?”
Întrebări care pot părea crude, dar sunt în cea mai perfectă legitimitate, mai ales, aşezate în gura unui fost soldat care-şi vede toată jertfa distrusă, risipită, luată în derâdere, azi, când cuvântul PATRIOTISM a devenit atât de vetust încât aproape nimeni nu-l mai pomeneşte. Şi chiar dacă o face, este imediat pus la punct şi luat în batjocură de cei care s-au trezit stăpâni pe o moşie pe care nu ei au trudit şi şi-au dat sudoarea şi sângele.
Luând drept interlocutor un ilustru profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza, domnul Constantin Giurgincă, un astfel de brav trăitor al istoriei cu toate fibrele fiinţei, autorul acestei cărţi-document, Nicolae N. Tomoniu ne introduce chiar în inima Banatului montan, în satul Petnic, spre depresiunea Almăjului, loc încărcat de glorii, pentru că se ştie că bănăţenii sunt foarte buni păstrători ai tuturor componentelor Fiinţei Naţionale. Discuţia celor doi este un bun pretext pentru a face cunoscut un segment de viaţă despre care astăzi se vorbeşte mai puţin, sau deloc. După ce fixează cadrul geografic natural, „sat brăzdat de râul Craiova, o apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii Semenicului şi Munţii Amăjului”, autorul insistă asupra contribuţiei acestui colţ de ţară şi a oamenilor lui, la făurirea Istoriei, spunând că: ”atât de zbuciumată fu viaţa locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană, craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic că va fi fost aici marginea Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi, alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se întâlneau teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud de Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi vizigoţilor.”
De ce merge atât de adânc în negura timpurilor Nicolae N. Tomoniu? Pentru ca cititorul să înţeleagă de unde ţâşnesc precum izvoarele de munte, dimensiunile patriotismului acestor oameni de ispravă care şi-au apărat dintotdeauna cu sfinţenie fruntariile.
Păstrarea identităţii proprii a bănăţenilor a fost unul din idealurile lor seculare, cu obsebire „după ce imperiile austriac şi otoman, în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor prin foc şi sabie”. Despre grozăviile care s-au petrecut în aceste sate de graniţă, au rămas multe urme şi mărturii, încă din anul 1695, când satele au fost pârjolite şi mai apoi, când românii de aici şi-au pierdut autonomia, prerogativele şi libertăţile de care mai beneficiau.
Cu toate acestea, bănăţenii s-au întors întotdeauna la vetrele lor după ani de surghiun, fiind din nou trecuţi prin foc şi sabie. Autorul subliniază: „Zbuciumată viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici!”
Interlocutorul, C. Giurgincă povesteşte un episod din tristul proces de maghiarizare a limbii române şi a numelor româneşti, trăit de străbunicul său, învăţător în şcoala din satul Domaşnea, când a fost dat afară din învăţământ, cu anularea tuturor drepturilor şi diplomelor câştigate de-a lungul anilor, fapt ce l-a silit să ceară o audienţă la Viena, direct împăratului Franz Josef I. Aici îşi dovedeşte curajul şi dârzenia, refuzând să fie primit de şambelanul curţii imperiale.
Autorul conchide: „Aşa erau toţi vechii români sub talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului până-n Maramureş şi mai departe în teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi astăzi!”
Acestea fiind amintirile despre strămoş, dar nici urmaşul nu e mai prejos în păstrarea demnităţii sale de român pentru că: „…păstrează nealterate amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună,
, presupune el. Cert este că tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi au primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima tot română a rămas.
<- I-au ros şoarecii un colţ, zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu tot îl pup şi-l arborez afară!>”
Întrebare: câţi români păstrează tricolorul cu sfinţenie de la strămoşi? Şi mai ales, câţi din ei, de Ziua României îl scot şi-l sărută cu evlavie ca pe icoane, arborându-l la poartă sau pe zidul casei lor, să se ştie că acolo locuieşte un român?
Autorul relatează faptul că liceele militare au fost desfiinţate ca „ iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca .
Punerea
a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej, , n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii 1970 deja liceele
militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente de confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a lucrurilor fireşti din istoria sa.”
Bine documentat, Nicolae N. Tomoniu vine cu date certe despre istorie, învăţământ, cultură, tradiţii, legate de aceste locuri încărcate de legende vii care circulă din generaţie în generaţie pentru ca toţi cei de azi să ia aminte şi să ducă mai departe flacăra luptei pentru păstrarea fruntariilor şi a fiinţei naţionale, aşa cum au primit-o de la înaintaşi. Dar autorul, nu poate constata decât cu regret faptul că „astăzi patriotismul ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea Armatei Române şi nici măcar duşmani ai ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape întreg continentul. A venit pacea. Până când? Va mai fi război? Mergem să stingem focul războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea. Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile noastre?
Poporul român se află iar în momente de răscruce, de confuzie.
Vom fi nevoiţi să abandonăm patriotismul ostăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l
remodelăm în larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum îl
remodelăm?”
Cineva care a trăit în parte, sau în întregime grozăviile regimurilor trecute, nu poate rămâne nesimţitor la aceste realităţi româneşti actuale, care se ocupă de cu totul altceva decât de cultivarea patriotismului în rândul generaţiilor tinere şi de cinstirea celor care l-au avut la inimă ca pe o înaltă distincţie, ori ca pe steagul păstrat la icoană, sub chipurile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.
Credinţa şi patria, două dimensiuni majore ale personalităţii umane. Fără una din ele, omul nu este întreg. Grigore Vieru avea două icoane în faţa sa permanent, în tot ce a făcut şi a scris: Patria şi Mama, care deseori se confundau în versurile sale. Bănăţenii au drept efigii spirituale şi blazon de onoare, Credinţa şi Neamul (Istoria) şi nu se abat de la slujirea lor cu nici un preţ.
Scriitorul Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu constate însă că: „Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului românesc.”
Mergând mai departe în cercetarea sa istorică, în eseul: „Ostaşii care nu mai apără ţara”, autorul constată, împreună cu cei intervievaţi că „Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg patriotism românesc, menirea Armatei Române astăzi, erau nişte sintagme care i se învârteau fără noimă în minte, aidoma reportofonului deschis care nu înregistra nimic. Probabil gândea ceea ce gândeşte orice român patriot astăzi: neobligativitatea satisfacerii stagiului militar aduce grave prejudicii apărării neamului românesc tăind o verigă extrem de importantă în cizelarea ideologiei statului român.”
Rolul armatei nu era doar de a-i învăţa pe recruţi cum să tragă cu arma şi să răpună duşmanul. „Armata era o a doua şcoală: aici învăţai să fii ascultător, să laşi deoparte proastele cutume civile,” – spune autorul. Aici se făceau cursuri de alfabetizare, de culturalizare, de educaţie adevărată. Şi, în afară de disciplina obligatorie, tânărul învăţa să fie om şi să-şi cinstească ţara, valorile tradiţionale, fiinţa naţională.
Paralel cu reînvierea istoriei, Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu menţioneze şi aspecte etnologice şi etnoculturale din zona Banatului, care sunt păstrate cu mare acurateţe „Dar şi casa ţărănească a devenit prototip tot înainte de venirea romanilor în spaţiul geto-dac.
Mărturie stând Coloana lui Traian, care-şi începe spirala sculpturilor sale ascendente cu case dacice tip. Un secol şi jumătate cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu nimic configuraţia tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici austriecii. Privind însă de pe şosea satul Petnic, ai putea crede că renumita casă bănăţeano-transilvană nu mai aparţine prototipului românesc arhaic. Nimic mai fals! Privind din grădina de legume, casa bănăţeană are o altă perspectivă. De acolo, descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde ţărăneşti cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente în fostul Regat al României. Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră pe unde arunci bălegarul exact într-un capăt al grădinii de legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi ţarcul adiacent. (…)
Sate româneşti păstrând veşnicia! Trecut-au milenii, trecut-au migratorii prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au trecut şi ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi munţi s-au refăcut la fel. Abia astăzi noua ciocoime începe să le strice fasonul cu vile hidoase, kitschuri imitând vestul.”
Autorul deplânge starea de degradare materială şi morală a bravei Armate Române post-revoluţionare, nu numai prin faptul că „bravii noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca pensionarii” – scoşi din activitate la vârste abia depăşind 40 de ani, în plină forţă şi creativitate, dar azvârliţi în tăvălugul tranziţiei interminabile dar şi siliţi „să uite” că au apărat graniţele şi că şi-au dedicat viaţa unui singur ţel: Patria română. Şi autorul se întreabă:
„Să fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai cinci ani, în judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre militare, din care 163 ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190 maiştri militari.
La nivel de ţară, numărul acestora este de 43 de ori mai mare.
Iată cadre calificate profesional, cadre care au avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre cărora le-au rămas scrise numele în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin peste noapte un nimic, într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele, bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective!
Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”
Al treilea segment al lucrării, numit: „Băsărabă apărând ţara” – îl are ca protagonist pe comandorul Traian Popescu.
„Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese . Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare. Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.
Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa – Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.”
Şi scriitor şi profesor şi comandor sunt de acord că: „Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.
Autorul explică pe larg originea cuvântului „Băsărabă” şi în urma cercetărilor demonstrează continuitatea acestui neam pe meleagurile româneşti, precum şi a urmaşilor lor de astăzi. Discuţia de taină în jurul mesei încărcate cu bucate alese, se încinge pe marginea acestor subiecte:
„Adevărul era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă
concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată, Iorga devine brusc inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană a numelui.”
„Pornind de la aceste etimologii, cei trei parcurg istoria semantică a cuvântului strigoi, cu diferite forme în Oltenia şi Banat. Ei sunt de acord că este o „străveche construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune, fitonime comune, etc. Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de oiconime!”
De la „ umblând prin Ţara lui Litovoi” – cum se intitulează următorul document literar, autorul cu amfitrionii săi trec la interferenţele dialectale care au rămas ca „vechi urme ale străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan, zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu, pentru că axul central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.”
Autorul dezvoltă miturile din Carpaţii Meridionali, acel „ansamblu de credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna – Jiu – unde Iovan Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic”.
Aflăm date şi amănunte foarte interesante despre aceste locuri legendare:
„- Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”. „Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta, biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.
– Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi seama cât de străvechi este poporul nostru care a transmis prin legendă date despre acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.
– Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules legendele Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă, foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din Carpaţi sunt ale Cernei pentru că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta dar mici, Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi. Mai mult, arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium” montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei şi Munţii Banatului.”
În căutarea castrului roman de la Mehadia, călătorii au prilejul să treacă în revistă istoria acestei cetăţi vechi, oferind date istorice şi arheologice, îmbinate cu legendele care circulă pe baza acestor ruine.
„- Un fel de bază militară NATO de astăzi. Romanii au plantat castre din pământ sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi, pe drumurile principale ale Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte din cele două drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se împreuna lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava, Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…
– Berzovia, Timişoara şi apoi un singur drum spre Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu Roşu…
– Apoi Tapae, Ponte Augusti sau Poarta de Fier a Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei romane. Ele sunt înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi Pretorio – castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit pre limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.”
Ajungând în preajmă, autorul împreună cu ceilalţi doi, constată cu uimire că, de fapt, în locul castrului roman nu sunt decât gropi şi bolovani, pricinuite de săpăturile arheologice „de moment”, ale unor presupuşi specialişti în domeniu.
„Mergeam încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul peste Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce păzea vaca şi cosea pe marginea drumului. Aici trebuia să mai întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes însă. Unii spuneau să trecem de Mehadia şi să suim un deal, alţii ziceau s-o luăm înapoi. Un puşti cu bicicleta ne lumină rapid:
„Castrul? Aici, la Zizina! Prima la dreapta şi mai mergeţi vreo trei sute de metri.”
Ehei! Visasem o variantă de drum asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri iar la intrarea în castru o poartă imensă cu „Bine aţi venit la Castrul Roman”. Dar visul nostru se spulberă imediat ce coborârăm din maşină când mânaţi cu mare tam-tam de doi dulăi fioroşi, ne trezisem rapid într-o parcelă de porumb. Traversasem în fugă, pe unde putusem fossa, adică ce mai rămăsese din şanţul exterior al castrului, urcasem gâfâind un val de pământ şi ne trezisem pe un teren plin de gropi şi bolovani.
Binefacerile „libertăţilor revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tiomir din Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tiomir căutătorii de comori căutau printre calcare comorile basarabilor, aici se căutau comori romane în plină parcelă cu porumb.”
Mergând mai departe spre Columnele lui Hercule autorul povesteşte:
„Privind imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul său?”
De la Legenda lui Heracles, autorul trece cu dezinvoltură la schimbările glaciare care au avut loc în aceste locuri în urmă cu sute de mii de ani înainte erei noastre.
„Pentru că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a acestui areal geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea trei izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul din Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice. Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit Danubius.
De partea cealaltă, pe versantul estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea izvor, izvorul estic numit Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina la Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea î.e.n., aminteşte în al său „Periplus” că şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar cu deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele ascunse sub suprafaţa apei.”
Autorul vine cu date concrete despre istoria acestor locuri, pe care însă le presară cu umorul specific românesc şi cu ironia aferentă. Păreri şi supoziţii despre existenţa Columnelor lui Hercules, reflecţii despre soarta trăitorilor pe aceste meleaguri şi despre vitejia lor, converg spre o discuţie cu date concrete, bine documentate. Argumente pro şi contra, încing discuţia:
„-În fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât şi în alte mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La Gibraltar, Heracles al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a uni Mediterana cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul pentru a uni Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi unit Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules ar fi îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare care împiedica balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci care afirmă că stâlpii lui Hercules se pot identifica cu stâncile de pe insula nordică Helgoland. Nimic nu e sigur însă. Chiar şi Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fi acolo stâlpii lui Hercules”.
– Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin mitul lor doar se consemna pentru istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice dar se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini.”
Alte şi alte prilejuri de reflecţie despre evoluţia societăţii contemporane post-decembriste şi a reducerii la maximum a armatei româneşti prin decrete absurde sunt puse în faţa cititorului cu argumente cât se poate de plauzibile.
„După 1989, din cauza lipsei de fonduri, multe unităţi au fost desfiinţate şi multe echipamente eliminate. De asemenea, capacitatea militarilor români a scăzut din cauza lipsei de combustibil şi a unei instruiri insuficiente.
Legea Nr. 395 din 16 decembrie 2005 suspendă pe timp de pace serviciul militar obligatoriu şi se trece la serviciul militar pe bază de voluntariat.
În 2007, armata română mai avea doar 90.000 de oameni dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 reprezentau forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.”
Reflecţiile nu se opresc aici, ci în contrapunere cu situaţia ante-revoluţionară, se face o analiză a necesităţii forţelor româneşti de ordine şi de apărare a graniţelor ţării, aşa cum s-a întâmplat de veacuri pe pământul românesc.
„În timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra vigoarea. E adevărat că devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese să strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea practici nu mai sunt posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne strict la instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat. Vremurile unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte astăzi conflictul armat ca modalitate de a acapara noi teritorii pentru înavuţire?
Şi totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război dus pe multiple fronturi. Avem deschis un front de război în domeniul economic! Materiile noastre prime sunt feudele unor trusturi străine care ne vând produsul finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi. Ne-am trezit în plină criză financiară datorită globalizării. Având în frunte cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce şi ea la exasperare prin dezastrele naturale care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că în societatea românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns jalnic iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza.
Cine ne apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în frunte cu guvernul au alte priorităţi, mai degrabă personale şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?”
Sunt întrebări care nu pot să nu răscolească fiinţa şi mai ales, conştiinţele unor buni români, puţini rămaşi, într-adevăr, dar care nu pot rămâne indiferenţi la soarta neamului, a fruntariilor ţării şi a bunului mers al societăţii.
Autorul îşi încheie lucrarea cu aceste întrebări pe buze, dar mai ales cu conştiinţa că trebuie făcut ceva şi că, măcar dacă nu a putut schimba lucrurile, cel puţin a tras un semnal de alarmă, pentru cei care au ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi simţitoare, la fel ca ale românilor trăitori în zonele mai sus amintite.
Prin toate aceste lucrări, de reînviere a spiritului şi a cugetului naţional, Nicolae N. Tomoniu se dovedeşte un bun român, cinstitor al neamului său şi al ţării care i-a fost, îi este şi-i va fi veşnic leagăn.

Notă: reportajul se poate downloada integral de la www.editura-online.ro si se poate citi usor pe Internet la adresa: http://www.tomoniu.ro/opinii/reportaj/ultimii-soldati.htm

16 februarie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL ISTORIEI

Comentarii închise.