Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (1)

de Adrian Botez | Aprilie 1, 2010

SPRE TRANSCENDERE

1. SATUL-NATURĂ

La Eminescu, nu apare Ţăranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripă de fier-întunecare), dar apare Călugărul (ipostază ascetic-spiritualizată a Omului Locului, Omul-Axă (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împăratul fiind doar diversele trepte de intensitate a acţiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Moşia-Mocşă (tărâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile satului arhaic românesc, ca dispoziţie metafizică spre transcendere – satul arhaic românesc, ca singură formă complexă (vag fixată terestru) structurată supraindividual (şi cu finalitate supraumană, aproape invizibilă ca arhitectură terestrizată, dar absolut determinantă, ca forţă de impunere a gestului şi gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenţă) buddhistă sau zen (a iluminării), nu au importanţă construcţiile pentru în-temeiere terestră, ci Acoperişul Arcuit spre Cer al Pavilionului, aşezat peste încăperea-cuptor iniţiatic (încăperea templu, nesemnificativă spaţial, infinită ca radiaţie spirituală), susţinută nu atât de pereţi, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolţi, streşinile (uranizate: “Streşine vechi casele-n lună ridică”) – iar în odaie Râşniţa Timpului, Poliţa cu icoana Arhetipală, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivăţul (loc de meditaţie, anulare a individualităţii, prin somn-visare, dar şi situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferică: I-124 “Şi când în pat se-ntinde drept / Copila să se culce (…) … din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi, / Pe faţa ei întoarsă”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flăcări – Amon-Rá al egiptenilor). Şi cam atât, din compoziţia formală. Construcţia numită – este, de regulă, la Eminescu (în afară de castel-palat, echivalenţe ale spaţiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intră în colibă…” sau, mai simplu, odaia (“Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecă-n odaie”), ca uter pregătit pentru transcendere) – cu “păreţi coşcovi”, gata să se dizolve în oglindă uranică, în lumina neagră-ocultă, prin fereastra (uranizată: “Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, / Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie” – I-66).
În general, nu sunt relevate elemente ale construcţiei aparente săteşti – ci elemente ale experienţei interioare, ale ritualului demiurgic interior (iniţiatic) de existenţă umană arhaică: mediu de existenţă este labirintic – codrul, energia de existenţă are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre: a) halele sure, halele albastre ale mării (zone subacvatice de reinstaurare a stării de Mythos: rude mari împărăteşti sunt zeii nediferenţiaţi de la ospăţul energetizant – mitic din Odin şi Poetul) ;
b) munte (sinteză-cale, dinspre plutonic spre uranic); există şi sinteza trestie (subacvatică şi supraacvatică, demonică şi celestă, oricum, de contingenţă cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), ieşit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Mării). Muntele poate fi substituit de Arbore (rădăcini plutonice, coroană uranică): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeiţele etc.
Apărarea trupului (mistic) şi a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfică a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intră liniştiţi…”). Zidul nu este niciodată integrat complet în construcţia-casă, ci, mai curând, este o entitate metafizică (de sorginte spirituală) care susţine bolţile odăii (“Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă…”),deschizând odaia către uranic (“…Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”). Odaia cu boltă devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) şi cu centru balta-monadă sau Muntele-cu-Vârf (Âthman)-Stea. Faţă de odaia cu boltă uranică (din Luceafărul, spre exemplu), geamul-fereastră este transparentizarea(obţinută, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “După geamuri tremur numa / Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiinţare în lumină lunară sau mistică: (I-100) “[tu-lună] lin pătruns-ai prin fereşti”, sau (I-143) “La geamul tău ce strălucea…”, iminenţa Revelaţiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-formă), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditaţie, din starea-crivăţ, din singurătatea ascetică a Călugărului “în scorburi de părete” (I-306)) este starea care conţine, de fapt, energiile care se concentrează în vederea unui nou asalt demiurgic-Creaţie, sau pentru a străpunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-străpunse de raze). Acţiunea de străpungere este una procesual-iniţiatică: privirea (care “descojeşte” aparenţa, pentru a fuziona cu esenţa). Paşii sunt suportul acţional, căci ei desfac-secţionează aparenţa, pentru a ajunge la starea plutire uranică spre esenţă, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestră, în care se răsfrânge uranicul (“Ea pasul şi-l îndreaptă (…) [El, Luceafărul]Alunecă-n odaie (…) Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă” etc.): nu este o situare uranică sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregătit pentru Revelaţie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decăderii, degenerării, prăbuşirii – ca latenţe re-generative, resurecţionale, ale Spiritului (aflat în permanentă dispoziţie demiurgică – potenţială sau cinetică). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiinţei Spiritului, a şansei sau a succesului conglomerării, con-centrării forţei spirituale – este pământul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatră), până la Vârf Muntelui, până la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, călare – Povestea magului… (I13-304). Pământul este Mocşa-moşie – spaţiul iniţierii spre cunoaşterea supremă, Moartea – deci, paşii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenţă energetică absolută – spre Vatra Cosmică.

2. SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Creştetul-fruntea (vertexul fiinţei energetice, fontanela şi fruntea cu ochi-privire) se situează, cu raza-privire, spre lună, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor şi dacilor – în Memento mori ), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniană (Strigoii), sau piciorul atârnă deasupra oglinzii apei (Freamăt de codru), ca o amânare-pregetare, între cer şi pământ, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin călcarea Mocşei, a uraniculu-foc şi chtonicului-foc: plutirea Luceafărului între voievod şi demon, pe linia de unire a Zburătorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tărâmul Iniţierii Supreme), Luceafărul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocşei – spiritul conştient de propriile tensiuni-energii, neliniştit în eros, ca formă de titanescă creaţie a formulei mistice-mitice de Fiinţare, ca structură simultană a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirală a Creaţiei: venirea şi întoarcerea sunt mişcările ritualice de evidenţiere a Spiralei Creaţiei şi la fel, coborârea-aruncare (cercul-apă reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi…”), urmată de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacră), şi revenirea – sunt ilustrarea mişcării Spiritului, pentru a se în-fiinţa liturgic, ca imagine hieratică a Sinelui-Spirală.
Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adică scăpate din forţa modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicaţiile inutile ale mediului urban nu străbate în poezia eminesciană , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenţă rituală arhaică. Totul este ordonat conform liturghiei tradiţionale a gândirii (aduse al efervescenţă de Spiritul Etern, atemporal) şi a grandorii simple rurale (care este structurată conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cărarea-potecă, pierdere-regăsire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hală submarină (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocşa Uranică – Soare-Lună, fie în Mocşa-Apei – Halele-sure, fie în Mocşa-moşie, mandala chtonică, Codrul cu Izvoarele.
Atitudinea eminesciană faţă de Creaţie este una religioasă, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leagă Mocşele energetice prin permanenta efervescenţă (dor-deznădejde paroxistică, amar, scepticism, revoltă) a substanţei pentru modelare spirituală, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituală, dar şi reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificată de diversele mişcări sensuale: erecţia-catarge, străbaterea-pătrundere (în pământ, pentru a-l izbăvi de vălul lui Ormuzd) a păsărilor etc. Cântul este energia potenţializată, este energia de Creaţie, adică la Forma Hieratică. A cânta înseamnă a structura în stare, ceea ce s-a destructurat prin acţiune. Codrul cu doină este ipostaza hieratică a codrului-cu-izvoare (ipostază dinamică a Creaţiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “ţinere”, nedesprindere de originar: “Iară noi locului ne ţinem” – ca şi b) codrul legănat cu crengile la pământ, adică zonă cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamică, revelatorie a Titanului Pământ, şerpuind crengi-izvoare în chip de cărări labirintice iniţiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranică (“Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele”) şi, pe de altă parte, rândurelele – şiruri care duc gânduri, duc noroc, întunecă, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, veştejind şi amorţind) – nu sunt decât aversul şi reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteză a Mocşelor: doina şi dorul de îngânat sunt acelaşi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetică, structură statică: Spiritul-Icoană, revelat în La mijloc de codru…: luminişul, legănat şi pătruns în inima-oglindă-monadă, este tocmai icoana (mocşele uranică, subacvatică, erotico-chtonică se contopesc într-o imagine energetică potenţială a Creaţiei).
Stâlpul-Icoană, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinţa umană ca Făptură Hieratizată, re-unind Cerul cu Pământul. Un phalus etern genetic şi re-generat, e Cruce a Răstignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocşe.
Arborele Sephiroth (arborele vieţii) este icoana cea mai potrivită, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor şi sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are două stări:
a) dinamică (efectivă): viaţă-moarte (expresie-tăcere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectată a Spiritului.
Iată Sephirothul – Figura 6:
I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potenţiale, haosul care aşteaptă punctul de mişcare = voinţa-forţă de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmează unui ciclu de fiinţare din care s-au închis rănile (“Soarele… se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”), s-au retras frunzele-stele ale aparenţei (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic: deci, urmează reluare ciclului, într-un

 Arborele fiinţei uman - divine

Figura 6 – Arborele fiinţei uman – divine

alt Logos. Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchipările lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclică a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în altă stare a Logos-ului: cel înălţat decade, cel decăzut se ridică).
II. Naissance de l’Être (naşterea Fiinţei înseamnă desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însăşi a mulţimei omeneşti”. Talpa este formă-amprentă (virtuală) spirituală asupra Haosului, prin care din pământul pacificat-Eden, cu rănile multiplicării închise (norii-răni retraşi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înălţare. Sensul înălţării, după desprinderea din Virtualitatea haosului-Pământ (Geea cea neagră = Zona mistică, a reciclării energiei spirituale şi a resurecţiei) este dat de indicaţia: “suind în susul scării pân’la frunţile crăieşti”; o subliniere stilistică a sensului de înălţare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca şi cele trei Mocşe: I. tărâmurile fiinţei psihice, matrice-triunghi, II. tărâmul fiinţei spirituale, matrice-triunghi şi III. Fiinţa divină, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capătul de sus al scării, este coroana (Couronne-Naissance dernière): frunţile crăieşti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinţă divin-spirituală, ci şi Nimbul-Coroană (coarnele sacre), care sunt naşterea de după desăvârşire, adică deschiderea (potenţială) pentru re-creare. În primul rând, însă, coarnele-coroană reprezintă potenţarea maximă a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tărâmul mistic, absolut nevăzut, din care se (re)-creează regatul (Malkuth) = starea de pregătire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potenţială). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creaţia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealaltă parte, la care se adaugă Vârful-Coroană.
III. Primul triunghi, cel al fiinţei psihice, matricea triunghiulară (1), este compus din fundamental enigmă (partea din talpă care stă în contact cu Pămîntul-Regat Mistic, al Potenţei Demiurgice Infinite): “De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi” – enigmă care se transfigurează, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în bază de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiinţei Spirituale), în Naşterea Fiinţei Spirituale. “îi vedem pe toţi munciţi” de enigmă: deci, Spiritul se amprentează în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinţa expresivă a Regatului Spiritului şi inerţia non-expresivă, ambele fiind amprente produse de către Regatul mistic (şi impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratică la b) starea dinamică a Arborelui o produce dorul nemărginit (voinţa oarbă, adică mistică:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forţă ne-explicabilă, această voinţă-dor. Noi-exprimaţii vedem doar efectul: cauza rămâne dincolo de Logos, dincolo de porţile “dezlegărei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:
A. stânga: Gloria-Maiestatea (Măreţia),
B. dreapta: Victoria-Puterea
În stânga, ramura vizibilă, în dreapta, cea mistică: Măreţia – “deasupra tuturora se ridică cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusă în adevărata Putere-Victorie, obţinută prin “inimă smerită”, “stând în umbră” – adică, retrăgându-se, ca amprentă, din lumea expresivă, peste hotarul-umbră, în energia mistică a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinţa se ascunde “în taină, ca şi spuma nezărită” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetică ce se retrage şi se condensează, din formă spre Spirit (a se vedea şi “caii de spumă ai mării”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbră – Victoria-putere (adevărată) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inimă (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, conţinând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinţa Divină: Zeul – şi vădeşte proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii şi vădirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinţa vădită în forme ritmice şi b) fiinţa ascunsă, cauza pulsărilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune şi retragere, este Nodul Vieţii şi al Morţii, este venire şi plecare, este Spirala Demiurgică, între demon şi înger, între Lună şi Soare, între Soarele Alb şi Soarele Negru.
A. Ramura stângă (vădită) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) şi Dreptatea (Justiţia).
B. Ramura dreaptă (mistică) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorită schimbării acestor două stări ale Fiinţei Spirituale, se poate naşte nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Naştere a Fiinţei Divine, pentru triunghiul conţinând Fiinţa Divină: este singurul triunghi (pentru că e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiinţare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroană, între coarnele de consacrare.
Dreptatea nu se face aici, Fiinţa Spirituală este purtată pe valurile iluzionării, în ce priveşte posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: înţelegere, comunicare, deci, comuniune spirituală, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporală (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalităţii, rezultând cunoaşterea prin moarte, înţelegerea divină). Adăpostul scrierii (adăpostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevăzut (Spiritul). Speranţa adăpostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituală este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect şi la somnul-adăpost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformată imaginea Arborelui Spiritual: “Ca şi iedera din arbor (spirala dinamică a Arborelui) de-o idee i se leagă” (viaţa-fiinţare). Apar semnele rupturii-Revelaţie: Fiinţa spirituală rămâne în urmă, ca amprentare-voinţă exprimată, şi se transfigurează mistic (prin implozie) în Fiinţa Divină. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ţi trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tăcerea mistică-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezultă, din retragerea Logos-ului către Mythos, sfâşierea lumii amprentate de Spirit şi sfâşierea-desfiinţare a succesivităţii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivităţii) de imagine-o fâşie (Logos secvenţial, fără rost-rostuire, fără logică, neliniştit, nelegat-rătăcitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în căutarea-cale mistică spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbră de gândire (cugetarea retrasă în limita-umbră, pentru reintegrarea în voinţa-potenţial, proiect expresiv, ieşire în afara efectivităţii), ori un petec de hârtie (ştergerea semnelor evidente-coerente, odată cu secvenţialitatea-ruptura Fondului Fiinţei-fiinţare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente înşirate în semne: semnele se pierd odată cu fundalul lor cosmic, deci, semn şi fundal al semnului – Hârtie Unică – sunt consubstanţiale, sunt din aceeaşi esenţă şi se auto-absorb în Esenţa-Fiinţă Divină )”.
“… propria viaţă n-o şti pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” (I-103).
Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurată şi proprie a verbelor, rezultând o “cimilitură” mistică, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamnă Logos repetat “la indigo”, similitudine în formă a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamnă şi pe gură, gură expresivă lipită de gură mistică, una trecând suflul-voinţă în cealaltă: voinţa de expresie, dinspre gura mistică spre cea expresivă (“lumească”), voinţa de re-absorbţie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresivă la gura mistică. Este pulsaţia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însăşi Sacralitatea, este suflul cu numai două sensuri, înainte şi înapoi, cercul de jos şi cercul de sus, Spirala Demiurgică, conţinând expresia şi reintegrarea în sacral, ca simultaneităţi. Deci, viaţa expresivă însăşi figurează ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu există în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, după ce la regurgitat-răsuflat – şi-l transfigurează în Fiinţă Divină-Mythos.
Nu cantitativul, meschin şi fără sevă, fără “causa causorum” deci nu brăcuirea (“Printre tomuri brăcuite, aşezat şi el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurdă a bracului – ci calitatea spirituală din tomul-carte Cartea revelată-ca-lume şi lumea revelată ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înălţa în pofida neînţelegerii şi cu tot cu neînţelegerea. Revelaţia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotică în haos, de fapt, rânduind mistic haosul să nu mai fie haos, structurându-l (mistic) să redevină Regat. Pedantul cu ochi verzui şi ochelari (gheaţa demonică), stăpân al colbului, este Satan însuşi. deci, înălţarea calitativă a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participă efectiv – fără el nici nu se poate – la înălţarea calitativă, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“de-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă” – cele două şiruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicităţii şirurilor în coarnele consacrării, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea există, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridică spre privirea demonică de foc îngheţat, focul privirii demonice re-transformă colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cărţile, cantitativ în vraf-vrac-brac, le şi strânge, ca vraf-înălţare, Demonul care desface semne în colb, el şi strânge colbul în semne (ca Piatră a Muntelui, recompusă din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfăcând în coadă şi frunte, el se situează deja în fruntea vrafului-stâlp “aşezat şi el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înălţarea Arborelui Sephiroth; desfăcând, în pustie şi înţelepciune, Spiritul – el îl şi ascunde-adăposteşte (de vârtejul-Māyā), în zona mistică a prizăririi.
V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treaptă, într-o inteligenţă demonică, ambiţia înălţării vrafului-stâlp, prin Satan şi înţelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirală, în Cântul, forţa de pătrundere-înţelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul său pozitiv-demiurgic. Ambiţia demonică s-a relativizat: “poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi – orice-ai spune, / Peste toate, o lopată de ţărână se depune”. Suişul şi coborârea, zidul şi non-zidul, limita şi dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagră, mistică – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de ţărână” le-ngroapă prin răsturnarea ţărânei, dar prin sugerarea lopeţii, ca remanenţă a focului fertilizator, deasupra în-gropării, se sugerează resurecţia viitoare. Deocamdată, “totul cade” în virtualitate divină.
Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înălţării-erecţie demiurgică ce combină cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mână erectilă şi gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere conţine viitoarea victorie sublimă-cristică.
Urmează relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or să vie pe-a ta urmă, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistică, îngropată, trecută în registrul ocult: urma se transformă în în-covoiere şarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepăsătoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferică. Deasupra devine zonă relativă, a mititelului lustruit: Satan se dizolvă, se auto-persiflează, focul interior este păstrat acoperit, la suprafaţă nu mai rămâne decât umbra focului – lustrul (urmă mistică a efortului de răzbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tău umbră: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor două triunghiuri prăbuşite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.
Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twam asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinţă Divină laşi în urmă, te rupi de Fiinţa ta spirituală care dezvoltă un suflu şi un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inimă, expulzând suflu-ser, care este desprins de plămânii sacri. Biografia “se subţiază” – formele Fiinţei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizează în umflături ale nărilor – amprente cărora li s-a retras energia vital-expresivă: nările umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prană inimii şi plămânilor (biografia e “subţire”, pentru că se rafinează dincolo de inimă-plămâni, în zona Spiritualităţii Pure – devine biografie sacră – hagiografie). Deci: blocajul primelor două trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghină care interiorizează energia-sine. Cuvântul-Logos îşi pierde şi el, deci, energia – devine laudă – formalitate lipsită de conţinut (“… să te laude-n cuvinte”). Mâna erectilă-demiurgică (sceptrul) devine mână a oricărui (“Astfel încăput pe mâna a oricărui …”) – pronumele nehotărât relevă omogenizarea şi stârpirea-sterilizarea acţiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamnă a repara ceva stricat-ruinat – până la ruinarea-dispariţie finală, a cârpi, până la aneantizarea peticului însuşi – opus lui a face, ca simultaneitate şi originaritate stihială, divină). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Răul (“Relele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocşa a treia, cea a Fiinţei Divine.
Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu şi doi (viaţă) devine moarte (transfigurare): pete (zona mistică a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastră, zonă în care Răul e în curs de transfigurare divină), răutăţi (esenţa Rău, absorbită de Demiurg-Fiinţă Divină), mici scandale (Logos derizoriu, vehemenţă sterilă, reciclată, în Mocşa a treia, în tăcere-potenţialitate demiurgică). “Astea toate te apropie de dânşii”. Iată efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocşa a treia (până la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): dispariţia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying şi Yang), nuanţat dintru început, ca axă de dezvoltare pe verticală a Sephiroth-ului: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e-n toate”.
Negarea luminii vinovate şi păcătoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistică a nopţii bogate. “Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, / Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfăţişările lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe şira spinării, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), până la rădăcina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inerţia (şarpele) originară. Se îngroapă în Pământ-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurecţiei. Chinul suprem, vehemenţa supremă a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant şi resorbire în UNU, înafara cugetării-gând (amprentele cugetării sunt părăsite, pe linia descendentă spre Regatul Inerţiei – Kundalini).
Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I există trei părţi: al doilea rând de puncte de suspensie marchează Naşterea de După…, Naşterea Mistică, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiinţei Divine: Luna = Cunoaşterea Supremă (Moartea) – “Raza ta şi Geniul Morţii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)- intrării în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumina fecioară = lumea mistică, de neatins, decât de iniţiaţi; pustiul ce scânteiază = Mythos-ul plin de lumina mistică, dar vid de forme şi de voinţa formei-amprentă: doar proiect, fără semne ieşite în evidenţa-expresie) “… codri-ascund în a lor umbră strălucire de izvoară” (din nou, “strălucire de izvoară” sugerează nu dinamismul resurecţiei, ci potenţialitatea infinită a resurecţiei; valuri cu strălucire lunară = semicercuri în zona mistică-jos, “mişcătoarea mărilor singurătate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivităţii-amprente; singurătatea, însă, este nucleul stare divină, care uneşte cele două semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singurătatea Supremă, căci e Virtualitatea Supremă. Puterea sorţii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsă-absolvită în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Morţii (lumile resorbite în zona mistică a Cunoaşterii absolute).

* * *
(I-147, Odă (în metru antic) -“Suferinţă tu, dureros de dulce”: sunt marcate două etape, aduse în simultaneitatea Revelaţiei: chinul paroxistic este condiţia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistică a echilibrării orfice, între Apollon şi Dionysos, între lumină şi vârtejul întunericului (lumină ocultă). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respiră împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehemenţei, ca vârtej purificator, care ridică-trasfigurează zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenţeles” – mistic devine Cânturi, străbătute de Revelaţie, intră în rezonanţă cu stihiile reechilibratoare: Sagesse şi Intéllingence, unde inteligenţa-valurile alternative mişcări sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Înţelepciunea-vânturile, ca părăsire a mediocrităţii alternanţei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe şira spinării-arborele Sephiroth, şi aducându-l – liniştindu-l (dulce) în Fiinţa Divină Încoronată (coarnele strâng mitul şi redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).
Gândul nenţeles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacră. Împlinirea te să fie privirea gândului, străbaterea spre sacru şi a sacrului. Păsările străbat negrul (mistic) pământ (zbor al reintegrării în Spirit), în paralel, arhetipul păsărilor (gândul nenţeles străbate albul-lumina (zbor al reintegrării în Fiinţa Divină). Păsările sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsă) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenţeles, fiinţa Spirituală – care, la rândul ei, e absorbită în Cânturi = Fiinţa Divină, Fiinţa ce integrează valurile-fenomenalitate şi vântul-energie ascensională, dinspre Kundalini spre vertex (Om şi Cosmos au aceeaşi structură spirituală: de la energia originară-Kundalini, la centrul uranic al Fiinţei cosmicizate: fontanella, fântâna ţâşnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al ţâşnirii (acvatice) a Energiei).
Acvaticul şi mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealaltă, prin transparenţa acvaticului –  MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui  MAREA, Susul şi Josul, Verticala şi Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capătă, ritualic, aceeaşi semnificaţie (unitară): de imagine hieratică a Făpturii Divine, Arborele Vieţii, Arborele Sephiroth.

* * *

– va urma –

Notă: A fost utilizată ediţia Petru Creţia: Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc.-, 1978.

Topice: Studii | Comments Off on SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (1)

Comentarii închise.