Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (2)

de Adrian Botez | Aprilie 14, 2010

SPRE TRANSCENDERE 2

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este BISERICA-ORTODOXIA. Dar biserica hristic-ortodoxă a eului eminescian este codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte heraldic liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele re-învietoare, are arborele – axă a lumii, are păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos). Codrul are ca preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi – este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cormul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… [se pătrunde balta] Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82)). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită = tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (cf. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “… pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?
Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251), “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte: Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292)), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) – împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;
b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).
c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” – “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.
Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.”
Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.
Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării.”.
Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) – sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?
Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.
Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare : “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă – poate neasemănată – a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel.”
Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.
Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.
De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.

* * *

La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împărat şi proletar marchează trecerea de la postura şi calitatea de om social-neiniţiat – la cele de Poet-Cezar-Iniţiat. Apare Înţelepciunea, conştiinţa faptului că nu contează (în economia cosmică) forma şi poziţia spaţială-morală prin relaţie, ci calitatea spirituală, care este absolută: Cezarul veghează singur, ca un Cavaler-Călugăr – şi are revelaţia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere şi spre re-facere: Înşelăciune şi Adevăr-Visare). Nu există, în fapt, bogat şi sărac, ci forma bogat şi forma sărac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentări absolut fără logică (umană), ale unor forţe opuse: Spiritul coerent şi Demonul – Haos incoerent. Coerenţa spirituală este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Mişcare al naşterii universului şi tămăduirea-leac pentru rana despărţirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în liniştea eternă.
Totul este să elimini nefirescul şi impostura (să smulgi şi să distrugi toate măştile Histrionului), care sunt forme de fixare aberantă în iluzie. Totul este să te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: să curgi şi să ştii să curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolvă criza trecerii timpului. Nu există trecere a timpului care să afecteze esenţa orfică (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul şi doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Conştiinţa morţii ca teroare îi lipseşte cu desăvârşire lui Eminescu. El e convins că moarte e înger cu chipul frumos, adică este calea-aripă-zbor spre cunoaşterea supremă, mistică (s-a văzut cum civilizaţiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-şi transmit, în mod ocult, energia specifică, pentru a realiza, într-o nevăzută structură, Desenul Mântuirii Omului). Nu există, deci, lumea de aici şi lumea de dincolo, ci calitatea superioară a Spiritului, prin care se înlătură impostura, tradusă în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomadă-minte, bâlbâială-degradare caricaturală a Logos-ului – dar, toate, promiţând, prin vehemenţa lor, o stare post-apocaliptică, de destindere edenică) şi în inflaţie a formelor: starea monstruoasă (broască, ochi-privire-mpăroşată, ilot, fonf, găgăuţ) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotrivă, oboseala Spiritului, care provoacă impostura, fixaţia în iluzia, creatoare de inflaţie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumuseţii, Adevărului, ascunzând matca Firii, ca sumă a entelehiilor).
Consecinţa este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Şi, mai exact, descoperirea, darea la o parte a vălurilor de peste gesturi şi cuvinte, şi regăsirea stării de Ritual. Roata poate fi sterilă, dacă o agăţăm de fenomenalităţile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipală a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea să fie formă autonomă (secţiune în Desenul Unic şi Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptată de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profundă şi unica formă de existenţă a Omului ca Dumnezeu) înlătură dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democraţia înjositoare a lumii. Prin această poziţie, Eminescu este tiranic, căci toleranţa sa extremă faţă de formele sociale, deformările cosmico-existenţiale, îşi are izvorul în ignorarea suverană, în suprimarea draconică şi definitivă a tuturor canalelor de legătură dintre Spiritul-Centru născător şi dizolvator al Logos-ului expresiv – şi dezmăţul gregarităţii contingentului. În definitiv, în fiecare înţelept de pe prispa unei case (cosmos) ţărăneşti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranţa faţă de toţi şi de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neiniţiat – şi de aceea “de gloată”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este ORTODOXUL, metafizicianul „trăirist” prin excelenţă, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Supremă a Ritualului (Garanţia Supremă a Divinului, el însuşi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare ocultă de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuală). Aristocraţia absolută a “fatalistului” român constă în conservarea, de o încăpăţânare infinită, a libertăţii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorbă. Totul este jertfit supra-individualităţii. “Înrobirea” faţă de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), faţă de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul ţăran anonim, rămas la stelajul său fecundator, cu vita imemorială şi fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-şi pune problema salvării în sine, ci a colaborării fireşti (perfecte, deci) dintre Satan şi Dumnezeu. Să nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemulţumire şi grijă a lui Eminescu. Pentru a nu greşi Dumnezeu, îl exaltă (în Andrei Mureşanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie să fie înscris în schema cosmică a Compensaţiei. Înecul (din Odin şi Poetul) compensează (prin resurecţie divină-Revelaţia Frumuseţii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forţează absolut nimic, Eminescu nu are nici o ambiţie, Eminescu este neliniştit doar de un singur lucru, acelaşi care-l face să fie cuprins de dor şi amor: că trebuie să uzeze de gesturi suplimentare de voinţă şi curaj, pentru a se menţine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Iniţiat. Că genialitate-geniu e o nefericire, că virtutea e o nerozie – acestea sunt slăbiri ale forţei originare, sunt degenerescenţe: Basarabii (domnii Soarelui) şi Muşatinii (domnii Frumosului) să fie apăraţi de Focul-Ţepeş – şi totul re-intră în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului / (…) O, maică prea curată / Şi pururea fecioară / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – moşia-Mocşa din Scrisoarea III (“iubirea de moşie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei să fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curăţeniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbră din mila sfântului, amprentă cu energie-Spirit: direcţia de raportare este sinele Luceafăr al Mărilor, Soarele Negru, Christosul nearătat, mistic. Regina peste îngeri să păstreze starea de Revelaţie (Sănătate a Spiritului), apărată de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clară, a Revelaţiei eterne, este Edenul, echivalent cu forţa Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înaltă şi cea mai constantă a gratuităţii metafizice a existenţei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocşi, suveranul ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude şi Eminescu (-Rege-Împărat-Mag-Cavaler al Graalului-Călugăr), gloata ignorantă, ca proliferarea nefericită a fenomenalului expresiv, şi ne referim doar la Spiritele româneşti, la adevăraţii, misticii, arhetipalii Ţărani-revelatori ai Titanului Pământ, stâlpii de foc ai acestui tărâm-Mocşa, în care Zamolxe, prin rugăciunea sa, făcea (face) să ţâşnească lumina Akes Samenos-urilor, Grădinile Vrăjite străbătute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viaţă]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.

*

Arhetipul iubirii, Fiinţa iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiinţare – poate fi încă un argument pentru opţiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona creştină. Nu există o singură picătură de ură (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare şi dezgust (urmate de înteţirea promptă a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradării Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehemenţa-Foc (a se vedea Ţepeş-Focul, din Scrisoarea III care rezolvă problema monştrilor-proliferări), îngrijorarea este urmată de vehemenţa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasă (a) – tăiere a surselor lumi-inflaţie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atrăgând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refăcut în Sfera-Foc – clopot-sferă a focului metalic, toacă-sferă a focului vegetal) şi de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Şi Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogată (semantica re-trezită spre împlinire).
Avântul, pregătirea pentru Revelaţie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvării sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar căutările se înscriu în înalta, suverana metafizică a gratuităţii eforturilor spirituale.
Căutând şi negăsind, el rămâne la fel de încordat şi, totodată senin, ca şi cum ar fi la începutul gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea în care sufletul este pregătit să transcendă.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu. Firescul ORTODOXIEI.
„Panteismul” şi teologia lui Eminescu sunt ale oricărui om tradiţional-român, Om-Natură, Om-Ritual: nuanţa lui Călin-Soarele se întrepătrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementară fiind viorile, amintind de finalitatea sacră a Eros-ului – celesta Floare albastră (Femeia este sclavă şi arhetipală: roşie ca mărul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nuntă). Zburătorul Călin şi Zburătorul-Fluture tind către acelaşi ideal: Cercul uranic (roş şi albastru, foc şi sfinţenie orfică a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu barbă în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sărac-ascet prin nebunie ispăşire a trufiei cărnii (văluri înşelătoare, moşneagul rege Lear) şi bogat-cosmic, ca noapte bogată. Codrul este labirintul şi Craiul este, prin confirmarea nunţii iniţiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”) I-65) – este starea circulară: încrederea demiurgică, prindere în văluri, sărăcia-ascetism pentru Revelaţie – revenire la bogăţie-noapte bogată.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a stării hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat şi confirmat prin ploaia fertilă, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfântă, de foc, revărsare de monade spirituale, care transfigurează zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfinţenie, la Eminescu, este în tot şi peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituală este maximă: “Şi nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînţeles, dar asimilabil prin absorbţia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al nopţii, prin farmec-răpire a energiilor-amprente; aceasta, pentru că iubirea ei este veşnică, euharistică, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi şi-n veci / Va rămânea departe” – ceea ce simte şi Luceafărul, în legătură cu Ea: iubirea este creatoarea depărtării, adică a Cercului Infinit al Sacralităţii.

* * *

4. SAT – CASĂ, SAT – VATRĂ

(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater ((II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omăt ((III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) – privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),
d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină – / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” – bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!”
Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.
Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).
Satul-vatra conţine, deci, Centrul-Crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză – (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.
Muntele se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide – jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).
Deci, satul este Starea de sat, adică Starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască – spre a anula-depăşi, mereu, condiţia banal-umană.
Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).
…Contemporaneitatea concepţiei eminesciene, despre Ortodoxia-Sat? Priviţi în jur: cât Sat-Templu a mai rămas, câtă pângărire vine…! Dar, contează, în primul rând, şi câtă speranţă mai avem, în Focul-Hristos Purificator/Mântuitor!

Notă: A fost utilizată ediţia Petru Creţia: Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc.-, 1978.

Topice: Studii | Comments Off on SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (2)

Comentarii închise.