Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Ioniţă Titinaş – Părintele Ionichie (1)

de admin | Mai 21, 2010

Ctitor al Turnului de pe lângă biserica Sf. Gheorghie şi al bisericii Sf. Haralambie şi Mina din Bârlad

Închinare: Fr. Scriitor misionar Ion Gr. Oprişan

Între figurile populare şi mai modeste ale Bârladului de-acum aproape o sută de ani, care, atâta prin sufletul lor bun, cinstit şi caritabil, cât şi prin faptele lor înălţătoare şi creştineşti s-au ridicat deasupra semenilor lor – figura lui moş Ioniţă Titinaş merită să fie scoasă la iveală.
Dacă el era de loc din Bîrlad sau poate venit în acest târg de pe alte meleaguri, nimeni nu poate şti. O singură amintire, păstrată, ni-l arată că era un om singuratic, un schivnic, fără ştiinţă de carte, însă un harnic şi neîntrecut colector de bani de la public, ca nimeni altul! El înţelegea să adune bani nu numai pentru nevoile bisericii Sf. Gheorghe – pe lîngă care se alipise în ultimul timp, – ci şi pentru toate celelalte biserici din Bârlad, sărindu-le în ajutor şi împlinindu-le diferite lipsuri, ajutându-le până şi la reparaţiile clădirilor şi încă, mai mult, luând singur iniţiativa ca aceia pentru clădirea Turnului de pe lângă biserica Sf. Gheorghe, sau la ridicarea noului locaş al bisericii Sf. Haralambie şi Mina. Dar, în afară de aceste griji Moş Ioniţă având şi un suflet milos, ca a unui adevărat samaritean, nu-şi putea găsi astâmpărul şi liniştea sufletească, decât după ce săvârşea zilnic o „faptă bună”, singura în stare să-i aducă cea mai mare mulţumitre ce se poate închipui, trăind prin ea şi pentru ea!
În adevar, iată cum ni-l descrie pe moş Ioniţă – pe care l-a şi apucat în viaţă – fostul institutor Ioan Vasiliu, din Bârlad, într-un Memoriu scris de el în anul 1907 şi publicat de Episcopul Iacov Antonovici, în opera sa „Documente Bârlădene”, vol. 5, pag. 220-222 :

1. Cine era moş Ioniţă?

„În cea mai modestă cameră a chiliilor bisericii Sf. Gheorghe, vieţuia un bătrîn pe care, noi copiii – spune Vasiliu – îl numeam Moşu Ioniţă. Vârsta acelui bătrân, pe când eu eram între 6-7 ani, era trecută de peste 50 ani, cred că nu era departe de 60 de ani. Mic la corp, faţa uscăţivă, dar vânjos, părul pletos şi ondulat, barba lungă şi din furculiţă, una şi alta aproape albe, îmbrăcămintea sa era călugărească. Nu-mi amintesc dacă până la moarte a mai avut şi al doilea costum.
„În acele zile de lucru, ca şi în zile de duminică şi sărbători, de la toaca întâia şi până la ieşitul din biserică – căci pe atunci slujba în biserică se făcea în toate zilele – moşul Ioniţă sau mai bine zis călugărul Ioniţă, schivnicul Ioniţă, se aşeza la strana de la uşa bisericii, lângă masă, unde se vindeau lumânările de ceară, într-o postură plină de umilinţă, cu mâinile la piept, cu faţa spre catapiteasmă, cu ochii în lacrimi, asculta toată slujba bisericească pînă la ieşire, când lua sfânta nafură şi mergea umilit, făcând des semnul sfintei cruci, ca să intre apoi în modesta lui chiliuţă ca să-şi ia gustarea, ce era mai mult din vegetale”.

2. Care era ocupaţiunea acestui schivnic?

„Când era să se îmbrace icoanele bisericii Sfântului Gheorghe cu argint şi cu aur – spunea Vasiliu – când era să se facă sau să se refacă catapeteasma bisericii, când era să se facă candele, cadelniţe, vestminte preoţeşti, reparaţia bisericii, etc., călugărul Ioniţă îşi atârna de gât o cruce şi o pungă şi, apoi cu toiagul în mână parcurgea străzile, intra în casele bogaţilor unde era primit cu mult respect, şi zicea: ”Daţi bani şi îi aşezaţi în această pungă, căci ei sunt pentru biserică şi pentru a ajuta pe cei săraci!”. El umbla şi în celelalte oraşe ale ţării. În Iaşi, capitala Moldovei, era cunoscut de toată boierimea. Palatul Domnitorului îi era deschis ca la unul din cei mai înalţi demnitari ai ţării. Atît domnitorul cît şi boierimea, îl încărcau de bani şi daruri. Călătoria o făcea pe jos şi, dacă cineva i-ar fi oferit trăsura el o refuza, zicând: ”pe gios au mers apostolii Mântuitorului, pe gios merg şi eu!”
În această privinţă şi spre lauda lui moş Ioniţă, care – după cum vedem – se bucura de o trecere deosebită, chiar în rândurile înalţilor dregători, aflăm dintr-o notă a Episcopului Iacov (Documente Bârladene, vol. I, p. 325) următoarele: „Guvernul Moldovei, după cum îmi spune părintele Econ. I. Carp, luase dispoziţiuni că, oriunde îl va întâlni pe drum căruţa de poştă (pe Titinaş) să-l ia şi pe dânsul numai decât!”
Cu toate acestea, ne îndoim să credem că moş Ioniţă se va fi urcat vreodată în căruţa poştei, faţă de ferma lui hotărîre de a merge numai pe jos, întocmai ca şi apostolii pe care înţelegea să-i urmeze fără şovăire!
Şi Vasiliu continuă:
„Idealul lui moş Ioniţă era biserica şi persecutatul de soartă. Nu numai îngrijirea bisericii Sf. Gheorghe era idealul lui. La toate hramurile bisericilor din oraşul nostru, lumânările policandrelor, ale sfeşnicelor şi uleiul candelelor se cumpărau cu banii strânşi de pe la cei avuţi şi păstraţi în punga lui. Când mântuia cu ale bisericii, alerga prin mahalale şi căuta bolnavul, căuta văduva, căuta orfanul, căuta fetele sărace bune de măritat, şi le aducea doctorul de cercetat, medicamentul de luat, lemnul de încălzit, hrana de trăit şi banul de înzestrat”.
Adică întocmai – adăugăm noi – ca un adevărat doctor sufletesc şi mai mult decât atâta, deoarece el le procura celor ce-i vedea în suferinţă şi mijloacele materiale necesare. Iar bucuria ce le-o aducea acestora era bucuria lui.

3. Construirea Turnului clopotniţă de la biserica Sf Gheorghe

Un alt ideal ce şi l-a pus în minte şi pentru care nu s-a lăsat până ce nu l-a adus la îndeplinire, fiind opera lui personală, a fost construirea în Bârlad a unui turn înalt care să semene cu turnul Goliei de la Iaşi şi de care rămăsese foarte impresionat. Ideia era măreaţă. În adevăr, iată mai departe ce ne spune Vasiliu în astă privinţă: „Desele preumblări ale lui moş Ioniţă pe la Iaşi, vederea şi cercetarea turnului monasterei Goliei produse asupra lui o impresie aşa de mare, încât a zis: „Cu ajutorul lui Dumnezeu am să ridic un asămenea turn pe lângă biserica Sfântului Gheorghie din Bârlad”. Cu toiagul în mână, cu crucea şi cu punga legate de gât, moşul Ioniţă colindă satele, colindă oraşele, bate cu toiagul în uşa palatului Domnitorului, umple punga cu bani, începe turnul bisericii, îl ridică până unde se vede astăzi; când moare şi cu dânsul a murit şi isprăvirea turnului. Abia, cu chiu cu vai, după ce a trecut zecimi de ani, a putut să se tencuiască şi să i se facă căciula, unde stă pompierul ce priveghează asupra oraşului izvucnirea vreunui incendiu.”
Cu aceste rânduri îşi sfârşeşte Vasiliu însemnările sale despre moş Ioniţă si parcă regretăm că despre el nu ne-a putut spune mai mult, cum de pildă ar fi fost anul când s-a construit acest turn înalt şi de către ce anume meşter, precum şi anul când a închis ochii ctitorul lui care n-a avut măcar norocul să-l vadă complet terminat!
Dar aceste lipsuri de informaţii ne-au fost împlinite din altă parte şi anume din citirea unor preţioase acte, aflate între documentele bisericilor din Bârlad şi publicate tot de Episcopul Iacov (Ibidem vol. I, pag. 197-198) între care găsim chiar contractul încheiat de moş Ioniţă cu un maistru, Mihaiu Popoiu şi prin care acesta se învoieşte să zidească turnul-clopotniţă cu preţul de 13.000 lei (vechi). Se spune în acel Contract: „Prin carile eu gios iscălitul arăt că m-am alcătuit cu dumnealui Ioniţă Titinaş, ca să zidesc clopotniţa bisăricii sfântul marelui mucenic Gheorghie… cu chetrarii mei şi salahorii trebuincioşi”.
La punctul al 2-lea ni se spune că: „grosimea zidirii de gios are fi cvadrat de 15 stânjeni, şi înălţimea adică din zidu are a fi de 6 stânjini, şi acoperământul de 5 stânjini. Al 3-lea: „În clopotniţă, deasupra bolţii mă îndatorez a face o căsuţă cu două fereşti, pentru şidere”. Această căsuţă era hărăzită, probabil, pentru locuinţa lui moş Ioniţă şi pe care – după cum vom vedea – n-a mai apucat s-o lucuiască.
La punctul al 4-lea se specifică astfel: „Dumnealui Titinaşul eşti dator a-mi da tot materialul trebuincios la această zidire”.
Şi apoi, în al 6-lea punct se arată costul lucrului, spunându-se: „Tocmeala am săvârşit… ca să-mi numere 13.000 lei, iară alt nimica; însă acum înainte am primit una sută galbeni, adică 3700, – iară ceilalţi bani mi-i va număra rânduri, după lucrare ce voiu face”. În sfârşit, semnează: Mihai Papoiu. Acest contract poartă jos data de 1 August 1856, ceea ce ne face să presupunem că, la această dată au început şi lucrările de construcţie. Cât timp au durat ele? Dintr-o altă însemnare în care se arată sumele pe care le-a primit în 9 „rânduri” de la Titinaş, maistrul Popoiu pune şi datele respective şi din care putem înţelege timpul cât a durat clădirea turnului.
Astfel prima suma, (ca arvonă) de 3700 lei, Popoiu a primit-o după cum am văzut, la 1 Aug 1856, apoi au urmat primirile a altor rânduri de bani, iar ultima sumă a încasat-o la 1 Iunie 1858, aşadar după aproape 2 ani, în care interval de timp s-a terminat de clădit turnul. Dar din această preţioasă însemnare mai constatăm, că totalul sumelor încasate de la Titinaş de către maistrul Popoiu, este numai de 11.470 lei şi nu de 13,000 lei , cu cât acesta se învoise, rămânând un rest de 1.530 lei de plată, fapt din care s-ar deduce că, din această pricină, turnul a rămas neisprăvit. În acest caz, se confirmă cele spuse de Vsiliu mai sus.
Este interesant de menţionat, în legătură cu aceasta, că într-o notă a Episcopului Iacov, în care se comentează acest fapt, se spune: „După datele ultimelor trei primiri de bani rezultă că clopotniţa a fost gata în Iunie 1858, rămânând a i se face tencuiala pe dinafară şi a casei de locuinţă – ceia ce s-a săvârşit tocmai în 1900, cu cheltuiala inginerului Negruţ, care a început atunci planul cadastral al oraşului. Poate netencuirei se datoreşte restul rămas de plată către chetrari, după contract, dacă nu şi morţii lui Titinaş întâmplată în 1858…”
Înclinăm totuşi să credem, că în ultimul timp, viaţa lui Titinaş fusese un adevărat zbucium pentru a putea aduna, nu numai banii pentru plata lucrului, dar şi aceia pentru plata imensului material: cărămizi, var, lemn, fier, etc., şi de aceea, obosit peste măsură de aceste griji, slăbit de ani, poate bolnav, n-a mai fost în stare să adune şi restul de bani (1853 lei) cu care să se fi terminat definitiv lucrările turnului.
El moare totuşi cu mulţumirea sufletească că şi-a văzut implinit visul cu ochii, lăsând bârlădenilor un monument pe care aceştia ar fi trebuit să-l desăvârşească cu mai mult bun gust în anul 1900, dându-i-se jos urâtul acoperiş şi completctându-l în aşa fel ca să semene cu turnul Goliei, adică cum îşi pusese în minte ctitorul lui.(se pare că meşterul Popoiu l-a convins pe Titinaş să pună turnului acoperiş)….

de Nicolae Antonovici
Articol publicat în revista: „Tribuna Avântenilor”, iulie-sept., Buc., 1943

– va continua –

Topice: Studii | Comments Off on Ioniţă Titinaş – Părintele Ionichie (1)

Comentarii închise.