Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

RESTITUIRI NECESARE: UN MĂNUNCHI DIN FLORILE DE COLŢ ALE BĂNĂŢENILOR (2)

de Cezarina Adamescu | Mai 5, 2010

Dan Floriţa-Seracin, Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică, Editura Semănătorul, iunie 2009

– continuare –

La ce ar fi de folos un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.
Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi şi în lume, a fost, este, dar mai ales, va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.
Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin Scrisul românesc din Banat, Lirica interbelică, apărut la Editura Semănătorul în iunie 2009 pledează pentru aceste valori tradiţionale şi pentru cunoaşterea lor. Cartea de faţă este o mărturie, o recuperare, o restituire, este aidoma unui Act de credinţă,unui Act de nădejde şi unui Act de iubire faţă de generaţia înaintaşilor, faţă de cei de azi şi mai cu seamă, faţă de generaţiile următoare.
Aşa cum reiese din scurta prezentare care însoţeşte volumul, – „Lirica interbelică, va fi perioada predilectă de studiu a autorului deoarece <În timp ce în România secolului al XIX-lea îşi făceau apariţia marii clasici ai literaturii naţionale, în Banat existau infinite greutăţi în calea răspândirii cuvântului în limba română.>”.
Am spune, cu atât mai mult trebuie preţuite, cu cât au fost zămislite mai greu, în condiţii mai vitrege, când bănăţenii trebuiau să se gândească mai întâi la apărarea graniţelor naţionale, la formarea Statului Naţional Unitar Român, la unirea cu Ţara, la traiul lor, nu lipsit de primejdii, aflat mereu la cumpăna drumurilor şi în calea tuturor celor pofticioşi de pământ românesc. Şi în aceste condiţii, sămânţa liricii a încolţit în pământ nu tocmai prielnic. Dar ea a răzbătut şi a străpuns piatra muntelui, a ieşit la iveală aidoma florilor catifelate de colţ, atât de rare şi gingaşe, adevărate bijuterii cioplite în stâncă, în pofida condiţiilor nu tocmai prielnice de evoluţie.
Între provinciile româneşti, Banatul îşi recapătă cu tărie şi convingere, astăzi, respectul, datorită acelor oameni merituoşi, răsăriţi din el, care au luptat cu mentalităţile timpului, depăşind cu mult condiţia de regionali, provinciali, zonali, locali. Fiindcă ei au ştiut şi ştiu încă să-şi apere valorile, să iubească Istoria, chiar dacă, nu întotdeauna le-a fost favorabilă, să pună pe primul plan credinţa şi neamul, spiritualitatea şi familia. Şi autorul, Dan Floriţa-Seracin face o superbă pledoarie pro domo în cartea sus amintită, pentru redescoperirea literaturii bănăţene interbelice, în chip deosebit a liricii care aducea un fior specific în cultura românească, tocmai prin vocea lor aparte şi prin vigoarea simţămintelor autentic patriotice care-i animau pe reprezentanţii ei. Dar nu puţini au fost cei care au trebuit să plătească, aşa cum a fost Valeriu Branişte, îndrăzneala de a scoate la iveală realităţile, în presa bănăţeană, cu greu înfiripată, cu preţul libertăţii lor şi uneori, chiar al vieţii. Cuvântul românesc era pus la zid, întemniţat ori sugrumat de-a binelea, într-o zonă, fără acces liber peste graniţă, din Principate. În aceste condiţii, nu se putea să nu răzbată, acele scrieri, aşa-zis „dialectale”.
„Acest fenomen interesant poate fi interpretat şi ca o reacţie a provinciei la politica de denaţionalizare din imperiu” – spune autorul în prefaţa cărţii. Şi explicaţia ar fi cea dată de Gabriel Ţepelea în: „Ano, Ano, lugojano”, versuri în grai bănăţean, Introducere, Facla, Timişoara, 1974: „Toate naţionalităţile din fosta «temniţă a popoarelor», românii, sârbii, croaţii, cehii etc., au răspuns la această politică printr-o accentuare a particularităţilor naţionale şi regionale.”
Dar şi, ne permitem noi să adăugăm, datorită dragostei neţărmurite a bănăţenilor, faţă de neamul şi limba din care făceau parte integrantă şi din care, în zadar au încercat să fie smulşi.Ei au rămas credincioşi trup şi suflet acestor repere fundamentale, ca şi credinţei în care s-au statornicit din neam.
Aceste nevoi spirituale au dat naştere unei tradiţii culturale solide care merită din plin a fi repusă la masa îmbelşugată a culturii româneşti. Uitarea şi indiferenţa în această privinţă sunt condamnabile. Şi locuitorii acestor meleaguri o ştiu cu prisosinţă, de aceea nu irosesc nici un prilej de a-şi manifesta bucuria, atunci când sărbătoresc, comemorează, evocă, aduc omagii, unor personalităţi istorice, spirituale, culturale, sportive ori de altă factură. Ei sunt cinstitorii adevăraţi ai valorilor neamului românesc, alături de maramureşeni care au şi ei un cult al acestor tradiţii şi al Istoriei neamului.
Trecând în revistă principalele perioade ale literaturii secolului trecut, autorul scoate în evidenţă principalele trăsături ale acestora, punctând reviste şi nume de referinţă în activitatea editorială şi gazetară.
„După Unire, începutul deceniului al treilea din secolul trecut este pentru literatura din Banat o perioadă de reculegere, de opintire a forţelor pentru revirimentul care se va produce
în anii următori. Limba română era „abia scăpată de sub obidă”, după cum se exprimă scriitoarea Dridri Goroniţă, iar cei cu harul scrisului se numărau pe degete. Prima revistă literară, Banatul, apare abia în anul 1926 la Timişoara, urmată doi ani mai târziu de Seminicul la Lugoj. Activitatea editorială este săracă. Camil Petrescu, ce a trăit aici o vreme după război, se plângea de numărul foarte mic al tipografiilor, de faptul că ele nu aveau literă românească şi culegători români, de penuria de hârtie etc. Din fericire, în Banat au început să pătrundă fără oprelişte publicaţiile şi apariţiile editoriale de peste Carpaţi. S-au stabilit aici, fie şi temporar, intelectuali de elită, artişti importanţi, care încearcă să stimuleze dezvoltarea literaturii”
Autorul menţionează şi modificările care au survenit, o dată cu înaintarea în veac în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor literare. „Numărul publicaţiilor literare creşte, se ivesc Vrerea, Fruncea, Luceafărul la Timişoara, Banatul literar la Caransebeş ş.a.”
Descrierea acestor fenomene literare este deosebit de importantă pentru Istoria Literaturii româneşti. Un reper central pentru acest domeniu important al spiritualităţii româneşti este: „La 29 mai 1933, scriitorii bănăţeni se pot constitui într-o asociaţie literară care a purtat iniţial numele Altarul Cărţii, iar ulterior – Asociaţia Scriitorilor Români din Banat.”
Simpla denumire de Altarul Cărţii – nu mai are nevoie de nici o adăugire, el fiind emblema pe care bănăţenii au purtat-o, semnificând cinstea de care se bucura cartea în sufletul lor, făcând parte integrantă din fiinţa lor.
Nu numai bănăţenii au contribuit la propăşirea culturii lor în această perioadă, ori în perioadele următoare dar şi cei „legaţi spiritual de Banat, erau foarte dornici să contribuie la emanciparea culturală a acestuia.” Aşa a fost Romul Ladea, personalitate de excepţie, sculptor de talie mondială, care a întreţinut flacăra spirituală a scriitorilor bănăţeni.
„Poezia bănăţeană a anilor ce au urmat Primului Război Mondial nu depăşeşte decât arareori, aşa cum remarca pe atunci tânărul profesor al Liceului „C.D.Loga” din Timişoara, George Călinescu, faza eticistă. Epigonismul eminescian, ecourile poeziei lui Coşbuc şi Goga se resimt adesea în prea mare măsură. Suflul înnoitor al curentelor moderniste pătrunde cu timiditate. Tradiţia literaturii în grai bănăţean se perpetuează, având în vedere mai mult efectul umoristic, anecdotic” – menţionează autorul Dan Floriţă-Seracin în prefaţă.
Autorul studiază nu numai personalitatea şi opera unor autori, dar şi fenomenul în sine, „Poezia chtonică, a pământului natal de care nu se poate rupe sufletul, a rădăcinilor ancestrale, şi-a găsit expresia la noi în perioada interbelică în opera unor Mihai Novac, Constantin Miu-Lerca, Romulus Fabian, Pavel Bellu, Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu Vuia.
Cel mai popular poet al Banatului (cf. Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, ed. Facla, 1980, p. 60),mai ataşat sufleteşte universului etnografic bănăţean, mai animat de intenţia de a valorifica în poezia sa particularităţile acestei lumi, a fost Constantin Miu-Lerca.
Tonalitatea folclorică a creaţiilor bănăţene specifice acestei perioade este subliniată şi datorită melodiilor lui Filaret Barbu care însoţeau textele, devenind astfel foarte îndrăgite de bănăţeni care le cântau la diferite evenimente, nunţi, sărbători tradiţionale.
Universul rustic, satul bănăţean cu obiceiurile sale, figura ţăranului muntean asuprit de nevoi dar şi mândru şi dârz în purtarea lui, care nu se dă în lături de a hori şi a dănţui chiar când inima îi plânge, i-a inspirat pe toţi scriitorii prin perpetuarea datinilor milenare care se ţin şi astăzi. Aceasta şi datorită faptului că spiritul bănăţean poate fi cu greu pervertit la influenţele străine.
Autorul face o trecere în revistă a principalelor voci lirice din perioada respectivă, pe care le însoţeşte cu informaţii preţioase şi cu exemple grăitoare, dar şi cu anumite consideraţii critice personale.
Dan Floriţa-Seracin – îşi începe ciclul prezentărilor cu Tradiţionalismul, în care-l include, primul pe Mihai Novac, oferind date biografice despre autor, precum şi consideraţii despre operă.
„Poetul gingăşiilor de lăcrimioară”, cum îl numeşte Virgil Birou în prefaţa antologiei sale intitulată în mod sugestiv Limpeziri), e o fire optimistă. Sufletul lui, plin de elan tineresc, se lasă rareori copleşit de nostalgii ori tristeţi. Titlul volumului său, Ani din patru primăveri, îl găsim justificat în următoarele versuri: „Tinereţe – crâng în floare, joc de vreri, / Ani din patru primăveri; / Tinereţe – cărăruie de lumină, zumzet harnic de albină – / Ce altceva mai de preţ e, / Tinereţe, tinereţe?!” (Tinereţe) Poetul îndeamnă spre perpetua păstrare a juvenilităţii spirituale, a extazului în faţa frumuseţilor vieţii, capabile să declanşeze energiile creatoare de valori: „Tot ţi-e drag, frumos e tot, şi-n ochi ce-aduni / E cât şaptele minuni / Ale lumii, tinereţe – foc de sânge / Ce nu-l poate apa stânge… / Dar din cer cu multe feţe, / Tinereţe, tinereţe…”
Constantin Miu-Lerca „născut din neam de preoţi şi ţărani” aşa cum singur mărturisea, este unul din cei mai se seamă reprezentanţi ai liricii bănăţene.
Printre lucrările reprezentative ale acestui poet se numără şi Pajura cu două capete (Ed. Cartea Românească, Buc., 1978), adevărată epopee în versuri a rezistenţei antihabsburgice în Banatul secolului al XIX-lea, şi Efemerele anotimpuri (Ed. Facla, Timişoara, 1983), cu un cuvânt înainte de Al. Jebeleanu). Ovidiu Papadima observa că poezia de debut a lui C. Miu-Lerca evidenţiază un ”
Dan Floriţa-Seracin aduce argumente în plus, fie personale, fie ale criticilor şi istoricilor literari, privind însemnătatea acestui poet pentru lirica bănăţeană: „Poeziile acestuia constituie în bună măsură o meditaţie asupra sorţii omului, care se istoveşte în confruntări cu divinitatea, oscilând, asemenea autorului Cuvintelor potrivite, între credinţă şi tăgadă: „Cu molitvă păgână / îmi botez credinţele , – / altul, acelaş, mâine ca şi ieri, / ţărână / răsculată, volbură spre ceri. // Nu am odihnă pic, // Pe fiecare treaptă / a neputinţii, pic – / şi mă despic / în aria trecerii, ca un spic. // Cu mărturisire dreaptă, / pe moşanda nădejdiilor, iarăşi mă ridic – / şi semn al biruinţii, / îmi înfig adânc, / în slinul vieţii, dinţii…” (Spovedanie) În ciclul Ai mei, poetul exprimă ataşamentul său nestrămutat faţă d pământ, traiul „păoresc” reprezentând pentru el un posibil refugiu din faţa vicisitudinilor vieţii: „Pentru mine-n orice parte / vremea de se-nstrâmbă, / cu o coajă de mălai, / îmi ar păorescul trai / mai departe – / şi muierea din fuior, / va mai şti să-mi ţese o trâmbă / de lăor.”
Romulus Fabian este numit, la rândul său, „Duiosul înamorat al pustiei” – de către Virgil Birou şi are inspiraţia de a-şi alcătui biografia în versuri în antologia lui Ion Stoia-Udrea: „M’am născut în Vărădia, jud. Caraş, la începutul iernii anului 1902, nu ştiu, fosta neauă pe dealuri, dar luna era Noemvrie şi data 30. La şcoală am umblat în sat cât a fost musai, pe urmă m’am lăsat de păscutul oilor pe filele cărţilor şi am început lucrul câmpului, adesea setos şi flămând. La 17 ani, când era să mă însor, m’a dat tata la şcoală domnească, dar toată şcoala eu am făcut-o acasă, cum am cârpocit-o, de am ajuns ce sunt, nu mai ştiu. Acum sunt păstor sufletesc în pustă.”
Autorul face referire critică şi la creaţia literară, citându-i pe istoricii literari:
„La fel ca alţi confraţi din perioada interbelică, Romulus Fabian a dorit să ofere în creaţia lui o imagine cuprinzătoare, monografică a satului bănăţean, fapt consemnat de exegeţi: „…imaginea satului bănăţean din prima jumătate a veacului nu trebuie căutată în altă parte decât în paginile în care Romulus Fabian şi-a povestit copilăria şi adolescenţa… într-un mod savuros” (Lucian Alexiu) „Termenul de referinţă al lui Romulus Fabian e pusta – afirmă Cornel Ungureanu – . Când nu-l urmează pe V. Voiculescu (şi el poet al întinderilor nelimitate) Romulus Fabian încearcă «a da viaţă» unor tablouri locale, în acest stil: «Un car ce-a dus în pustă poame / Îşi leagănă acum arneul / Mergând să-şi care-n munţi câştigul, / Cu luna luminându-i greul.»”
Fără a avea pretenţia că ai înţeles pe deplin specificul literaturii bănăţene, cartea lui Dan Floriţa-Seracin, oferă o imagine aproape panoramică asupra unui segment de timp, o retrospectivă utilă pentru cei care cercetează istoria literară a acestui areal, dar nu numai atât, este un ghid de folos pentru cei care studiază fenomenul literar românesc, fie la şcoală, fie în particular, indiferent de spaţiul şi timpul în care acesta s-a manifestat precum şi cât din el a rămas valid pentru viitorime. Şi cunoaşterea aceasta obligă, la fel ca şi cunoaşterea Istoriei neamului. Valorile culturale se transmit din generaţie în generaţie şi e tot ceea ce rămâne şi ceea ce defineşte un neam.
Documentaţia minuţioasă, cercetarea asiduă a manuscriselor şi gazetelor vremii, a dicţionarelor şi antologiilor de profil, o bibliografie impresionantă necesară, precum şi travaliul structurării volumului, fac din autor un cercetător istoric al fenomenului literar bănăţean care, cu multă căldură şi generozitate, redă culturii româneşti nume de referinţă ale liricii interbelice bănăţene. Prin aceasta cartea se dovedeşte a fi un instrument util şi plăcut pentru toţi cei care au bunăvoinţa s-o frunzărească.
Despre Pavel Bellu, autorul de faţă spune printre repere biografice şi publicistice: „Cu toate că, incluzându-l în antologia sa (alături de Petru Sfetca, Al. Jebeleanu şi Petru Vintilă), Virgil Birou ne dă de înţeles că Pavel Bellu s-ar distanţa de creaţia poeţilor postsămănătorişti din Banatul interbelic, realitatea e că acesta se vădeşte, în primele volume, încă destul de bine ancorat în tradiţionalism. ”
Iar despre creaţia lui Pavel Bellu, consemnează: „…descoperim în volumul Flori de piatră un creator cu individualitate proprie, deşi calcă pe urmele înaintaşilor prin obsesiva rememorare a locurilor natale: „ – Bănatule, Bănatule, înger de fier, / Pe largii tăi umeri de piatră / porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, / Istoriei româneşti de mâine / Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai viteaz cavaler.” (Bănatule)”.
Dar, dincolo de mişcarea literară sămănătoristă, Pavel Bellu rămâne un poet cu o voce distinctă în peisajul liricii bănăţene, chiar dacă – de inspiraţie folclorică:
„Preluarea motivelor folclorice, specifică lirismului bănăţean de factură tradiţionalistă, o constatăm şi în poezia lui Pavel Bellu: „Foiliţă, vârf de spadă, / hoţ de nuferi şi zăpadă, / pe sub stelele ce mint / pocnesc frunze de argint; / codrului trecând cărarea, / chiotesc de sună zarea. // Mă cunosc pădurile / şi-mi oferă murile; / mă cunosc amurgurile / şi-mi oferă pârgurile…” (Cântec)
Căzut în desuetudine după stingerea mişcării literare sămănătoriste, motivul dezrădăcinării, cultivat odinioară cu succes de Goga, Iosif şi mulţi alţii, dăinuieşte până târziu în Banatul interbelic, urmare a unor realităţi sociale specifice: exodul unei părţi a ţărănimii spre oraşe, unde va oferi mână de lucru ieftină industriei în plină expansiune. Această dramă o trăieşte şi tânăra intelectualitate de provenienţă rurală, izolată de lumea satului faţă de care nutreşte încă puternice afinităţi: „Şi am intrat să-mi caut copilăria… / Era cu aţă roşie legată, sus, la grindă, / Şi alături de ea, în fire, busuiocul. / Am dat-o jos, – n-am mai rugat pe tata! // Din portalul cerului, flegmatic, Soarele-şi asvârle-n văi săgeata…” (Reîntoarcere).
Orientarea lui Pavel Bellu spre modernism se identifică iniţial în aderenţa sa la estetica argheziană: „Măciuca grea lovise tâmpla-n plin / Şi omul a căzut sdrobit între butuci. / Pe frunte sângele s-a întărit ca logorul de vin / Şi-i vezi spărtura-n tidvă, de-l însuci. // Sticlos i-e ochiul drept; căci pe cel stâng / Aceeaşi lovitură l-a strivit. / Pe creierul ţâşnit, în chită muştele s-astrâng, / Căci mâna i-e-nlemnită pe cuţit.” (Moartea pândarului).
De factură nouă în lirica bănăţeană (rămasă în genere fidelă pietismului tradiţional) este problematica confruntării dramatice a omului cu divinitatea, în încercarea acestuia de a-l convinge pe cel nevăzut să se arate. Deşi lui Pavel Bellu nu-i este străin spiritul mesianic, specific literaturii transilvănene şi refertilizat de Oct. Goga (v. ciclul Golgota din Flori de piatră), poetul nostru se vădeşte a fi un spirit novator, atunci când, determinat de un anume panteism, îl caută pe Dumnezeu în infinita întruchipare a sa în toate formele realităţii:
„Doamne, încerc să Te gust din izul pădurii, / Din ferigi şi din pinii ce-şi risipesc puterea-n Neant; / Vreau vântul genei Tale, să-l prind din piscul înalt, / Şi să Te mestec ca o frunză amăruie-n colţul gurii. // Nu Te găsesc / Nici în zborul vulturilor, nici în platani, / Nici pe urma ciobanului cu sudălmi şi ceartă, / În peştera lui Ioan, acelaşi ceas al stalactitelor , – de piatră – / Sună domol ca şi acuma două mii de ani.” (Căutare”).

28 februarie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on RESTITUIRI NECESARE: UN MĂNUNCHI DIN FLORILE DE COLŢ ALE BĂNĂŢENILOR (2)

Comentarii închise.