Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ESENŢĂ DE SPIRIT ÎN TOI DE PRIMĂVARĂ

de Cezarina Adamescu | Iunie 25, 2010

Eveniment cultural

Antologie de versuri, Coordonator: Nicolae Stancu, Editura Panfilius, Iaşi, 2010

În vremurile din urmă, spre bucuria iubitorilor de literatură, tot mai multe Antologii şi culgeri de poezii, proză, epigrame apar din constelaţia sufletească, şi aceasta cu toată austeritatea economică şi viaţa din ce în ce mai ternă şi mai cenuşie care apasă bolta cerească a sufletelor, semn că omul are nevoie, nu numai de hrană materială, dar şi de cea spirituală. Spiritul trebuie cultivat în orice condiţii şi în orice vremuri, cu atât mai mult în vremurile de restrişte pe care le trăim cu toţii, când auspiciile nu sunt deloc prielnice acestui gen de manifestări. Şi totuşi, spiritul triumfă, el sparge gheaţa, înlătură zăpoarele şi îşi face loc, acolo unde trebuie să ajungă.
Austeritate sufletească? Nu, pentru că avuţia de spirit este nepieritoare.
O dovadă peremptorie a celor afirmate mai sus este şi Antologia de faţă, născută în vremuri aprige pentru om, când grija principală o constituie existenţa zilnică şi mai ales, viitorul nostru şi al copiilor, de fapt, viitorul naţiunii române. Coordonatorul lucrării, domnul Nicolae Stancu ne invită şi ne ajută să acordăm atentă luare aminte spre realităţile ce sunt acoperite de ceea ce oferă privirea, auzul, experienţa primară a simţurilor. Luînd aminte la murmurul domol al versurilor care curg precum valurile spre locul unde trebuie să-şi afle unirea cu marea reunind toate apele, vom afla epopeea sufletească a unor oameni care au trecut probe grele ale vitregiilor, ignoranţei din jur, îndoielilor proprii, contradicţiilor, negaţiilor rezistente, ale căutărilor şi ale descoperirii certitudinilor, până la întâlnirea fericită între coperţile acestei frumoase Antologii. Cu bucuria dăruirii totale, ei au aflat astăzi, că rodul muncii lor nu a fost în zadar. Ţinând în mână fructul minţii şi al inimii lor, dar având şi sentimentul fericitor al apartenenţei, ei se bucură laolaltă şi-i savurează aromele, mustul şi dulceaţa într-o fericită comuniune.
O adiere din extazul acestei bucurii mi-a atins şi mie inima, o dată ce am ţinut în mână cartea şi am înţeles că ea a însemnat trudă, renunţare, sacrificiu, dăruire maximă, dragoste faţă de Poezie, faţă de proză, şi o dorinţă de a trăi plenar acel sentiment revigorator că ai depus, fie şi o cărămidă, la edificiul spiritual care se numeşte cultură românească.
Cartea se constituie într-un fel de pelerinaj iniţiatic al inimii şi al gândului în sanctuarul viu care este „Poezia Artelor” – un proiect atât de generos găzduit de site-ul „Esenţe” – al cărui coordonator este acelaşi domn Nicolae Stancu.
Cu emoţie şi sfiiciune firească, aşa cum e normal atunci când intri în împărăţia unei cărţi noi, mirosind încă a cerneală, am bătut la uşă şi am intrat, sigură fiind că mă voi reîntâlni cu prieteni, că voi cunoaşte oameni noi, că voi pătrunde în spaţiul intim al sufletului fiecăruia, care şi-a deschis pentru o clipă ferestrele spre orizont, pentru a-şi primi oaspeţii. Şi într-adevăr, nu m-am înşelat, căci este un spaţiu de graţie unde se păşeşte în vârful picioarelor şi unde auzi uşoare bătăi de aripi de îngeri, întorcând filele.
N-am avut nici o clipă gândul de a face o analiză critică ori o exegeză pretenţioasă a acestui volum care însumează 19 autori, printre care, cei mai mulţi debutanţi. Nu acesta era rostul. Am vrut doar să privesc cu dioptriile inimii şi să ascult cu luare aminte respirarea Poeziei contemporane, să simt pulsul cetăţii Poeziei şi să-i respir miresmele. Nici că se putea mai bine într-un sfârşit de primăvară decât să culegi „Esenţe de primăvară” şi să le păstrezi în sipetul inimii pentru anotimpurile geroase care vor veni.
Se ştie că în orice carte, cititorul doreşte să se regăsească puţin în virtualele personaje. Dar când personajele sunt înşişi autorii, se creează acele comuniuni elective demne de cei aleşi, predestinaţi a se întâlni, fie şi pe această cale, care se recunosc pentru că poartă însemnele distincte ale frumosului şi ale inefabilului, poartă jerseul Poeziei direct pe cavitatea umorală. De aceea, nici nu trebuie neapărat să-i întâlneşti în realitate, pentru că, întâlnirea cu poezia lor este cu mult mai edificatoare: acolo ei nu pot minţi, nu se pot ascunde, nu-şi pot măslui sufletul. Îi ghiceşti pentru că se lasă cutreieraţi şi cuceriţi sufleteşte cu toate cuvintele lor pe care le pun la dispoziţie, după lungi deliberări cu ei înşişi.
Aşadar, sub auspiciile binecuvântate ale Poeziei şi ale inefabilului din lunile Prier şi Florar, o samă de iubitori de Cuvânt şi-au dat întâlnire într-o tabără de creaţie în mijloc de codru gălăţean, în aerul adiind a salcâm, a tei şi a tuberoze, şi-au sprijinit gândurile unul de altul, şi-au împreunat visele şi şi-au îngemănat metaforele ca-ntr-un dans nesfârşit de păsări flamingo, hotărâţi să ignore, fie şi pentru câteva zile absurdul cotidian (care bate literatura absurdă) şi-au luat răgaz de la stresul cotidian şi au hotărât să se scalde doar în apa neîncepută a Cuvântului, la fel ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.
Urbea i-a întâmpinat cu acel nesaţiu, ori mai bine zis, cu acel dor fără de saţiu propice firilor romantice care doar primăvara izbucnesc în scântei de lumină. Gazda lansării Antologiei a fost Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia” – Sala Eminescu prijn directorul acestei prestigioase instituţii de cultură, domnul Ilie Zanfir, – unde, în fiecare joi după amiază, pe la orele 17,00 (Five o’clock tea?) – în Salonul literar condus de scriitorul Theodor Parapiru, scriitorii gălăţeni şi nu numai, îşi unesc cuvintele şi uneori, inimile şi gândurile în manifestări de prestigiu.
Revenind la „Esenţe de primăvară” o primă constatare este aspectul foarte plăcut şi îngrijit al lucrării, cu date de refrinţă şi fotografii pentru fiecare autor, cu grupări relativ egale de poeme şi mici vignete ilustrative care dau o notă plăcută întregului.
Volumul începe cu VIOLETA ANDREI, nume cunoscut pe numeroase site-uri literare, poetă şi epigramistă în egală măsură. Ea propune de această dată un grupaj de versuri clasice, care are în frunte un poem dedicat Eminescului aflat pe un drum cu „zăpezi sortite să nu piară/ Pentru noi doi şi Eminescu” (Ianuarie,15). Florile de tei, cocorii, pletele nopţii, cântecul de liră, bolta care luceferi răsfiră, sihastrele depărtări, „Prin care ochii nopţii lucesc în iluzorii/ Contururi de o clipă, deşarte aşteptări”, (Somn) şi nopţile pline cu luceferi şi „vise doldora-n desagă” – sunt motivele predilecte ale autoarei, ea însăşi tributară stilului eminescian de versificaţie. Dar care poet nu e tributar lui Eminescu de vreo 120 de ani încoace? E cineva care nu s-a molipsit de eminescianism? Vai, lui!
Tonul elegiac existent în mai toate poemele dar şi adierile de pastel hibernal ori autumnal stârnesc nostalgii lirice. O poezie foarte reuşită este „De sezon”, care merită citată în întregime: „În dulce amăgire rămânem prizonierii/ Speranţelor că, mâine, eterna primăvară / Va fi pe locul unde, vâslesc gondolierii/ Către-un liman în care iubirile mai ară // Pământul care poartă în el făgăduinţa/ Fecundelor seminţe, spre răsărit plângând; / Pe ramurile ninse, uitându-şi neputinţa, / Dorinţele prind muguri sub adieri de gând // Şi tremură-n amurguri, de teama nopţii rece, / Descarcerează vise, pe la apus de soare, / Pe când, nepăsătoare, clepsidra timpu-şi trece / Prin îngustimea clipei care, ferice, moare.”
MIOARA BĂLUŢĂ se autodefineşte foarte frumos: „sunt doar un ciob / pe care a sângerat o lacrimă” (Nemurire, tu). Ea declară încă de la început că:
„nu cer niciodată nimic / nici atunci când îmi sprijin glasul/ de singurătatea sfinţilor / noaptea / nu poate ţine pasul / cu umbrele care-mi scriu poeme” (Nu cer niciodată nimic).
Iubirea mărturisită în tainice şoapte, dorul, înţelesul de neînţeles al celui mai vechi sentiment din lume, dar şi senzaţia că nimic nu va mai fi ca prima oară, predomină versurile trecând în tonuri elegiace ori de lied şi în parfum de romanţă:
„Purtam în ochi scânteie de lumină / aripi de fluturi se zbăteau în noi / ningea din cer cu flori de lună plină / tot universul se-mpărţea la doi // (…) n-am mai putea iubi ca prima oară / oricât ne-am mai striga acum pe nume / şi cât de cald a fost în acea vară / doar romaniţa ştie şi nu spune” (Prima iubire).
În vers alb, uneori cuvintele iau forma panseurilor în spirit de haiku, fără rigoarea construcţiei tradiţionale nipone: „paşii sărută tăcerea / apăsat / lăsând urme în iarbă” (Acolo).
Ori: „Mereu pe margine de clipă / înţepând a exclamare / spaţiile goale” (Nu mă uita).
Şi dacă la Violeta Andrei se recunosc tonuri eminesciene, la Mioara Băluţă nuanţele sunt de o puritate translucidă, bacoviană: „un anotimp/ îţi ninge iar pe tâmple / argintul viu din vara îndepărtată / te temi de iarnă? / Las-o să se-ntâmple / fii orb de alb cum n-ai mai / fost vreodată // nu-i altceva / decât un mers pe sârmă / deasupra unei magice oglinzi / de te opreşti / ca să priveşti în urmă / în ramuri desfrunzite-ai / să te prinzi // iubeşte-ţi iarna / mângâie-i ninsoarea / fură-i din geruri albele-i zăpezi / doar frigul ei / alungă-nstrăinarea / şi-aprinde-n cer lumina-n care crezi.” (Iarna).
IOANA-NINA BOTICI sau LOLA – pseudonimul cu care este cunoscută pe Internet, o prezenţă deosebit de agreabilă în spaţiul virtual şi nu numai, activă şi deschisă oricărei comunicări spirituale, indiferent de spaţiul în care se plimbă degajat şi dezinvolt împrăştiind lumina din ochi şi din suflet tuturor celor care vor s-o primească: „dublă lumină scursă-n întuneric” – ne face o invitaţie cât se poate de îmbietoare: „Vă invit să-mi citiţi sufletul…”
Maria Diana Popescu, redactor şef la revista Agero-Stuttgart, îi face o prezentare pe măsură: „Din Franţa se aude vibrând graţios lira sensibilei Lola. Strunele stilistic întinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, îşi subordonează modalităţi expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristeţii, în pregnanţa imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presară valenţe romanţioase, semne sincere, cu adevărat emoţionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilităţii, care revigorează filonul unui patos echilibrat”.
În sintonie cu părerea Mariei Diana Popescu, subliniem nota de acut lirism şi de originalitate, punând în lumină substanţa trăirilor ingenue ale poetei care se întreabă: „Cum să fac / să descopăr / esenţa nucleului ce mi s-a dat / la plecarea din lumea / în care / presupun că mă voi întoarce cândva?!” (Căutând calea…).
Se remarcă la Ioana-Nina Botici în construcţia lirică, elemente ca: nucleu, materie, sămânţă, rădăcini, paşi, „lutul ce paşii îl calcă tăcuţi”, forme de pământ, maluri, stânci, valuri, trupul ierbii, strângeri de mână, frunze, soluţii, ceea ce ar putea presupune că universul ei este teluric, ontologic, dar în acelaşi timp, Nina Botici vorbeşte despre: praful stelelor, amintiri, umbre, lumină-ngropată, pământ-efemer, inexplicabil, „vraja / luminii-adevărate”; sufletul, nemurirea, scrierea-mi de sânge, paradisul, neuitarea, categorii poetice prin excelenţă.
Întrebându-se la nesfârşit: „Mai există ceva dincolo de nori, oare?!” – întrebare existenţială pe care şi-au pus-o toţi filozofii lumii, poeta ajunge să spună: „şi parcă plângând, / îmi văd atunci sufletul, / ca-ntr-o poveste – condur de argint pierdut –(Mai există ceva dincolo de nori?!)
Sfâşierea aceasta între teluric şi celest este apanajul poeţilor şi nu e de mirare că poeta imploră persoana iubită de care va fi legată prin acceaşi nemurire, s-o ridice în acel ether în care sufletele se regăsesc pentru a nu se mai separa niciodată: „Suflet drag, / lumina şi dumnezeirea mea, / te chem prin cugetul albit de privirea ta / şi ars de iubire / până la cenuşa de-mplinire! / Ia-mă în aerul tău pur / şi fă-mă să-nţeleg, măcar acum, / iubirea de SUFLET pentru TRUP! / Şi ajută-mă să pot să te cuprind / şi să-ţi fiu rădăcina pământeană / din care tu să te înalţi mereu / şi să arunci, de sus, cu praf de stele / care să cadă toate-n ochii mei…/ Acolo-ţi este locul râvnit / şi…poate-mparţi cu mine…nemurirea…” (Sufletului meu…)
GEORHGE BULAI – îşi face o autoprezentare, când pe vers de baladă, când în proză poetică, cu inflexiuni de basm, autoironic, lucid, scăpărător, copilăros.
El oferă un grupaj semnificativ din creaţia sa, în care amestecă: „o fărâmă de cer şi ţărână”, „colburi de stele” pe care ziua le aşează ”într-o urnă/ bătrână”. Apoi, mai asudând, mai obosind, vrea să-şi tragă la sorţi steaua norocoasă. Sigur că n-o găseşte pe cea bună şi atunci, plângând, se-ntreabă, ce s-a ales din urna bătrână? Concluzia e limpede; „E viaţa o urnă, / o urnă bătrână./ Ce am tras / până la urmă? / O fărâmă de cer / şi ţărână!” (O fărâmă de cer şi ţărână).
În ton elegiac se desfăşoară poezia „Mi-e dor, mamă” iar în poemul „Mă dor amintirile vieţii” – poetul se închipuie „bolnav ca niciodată” : „Aşa mi-i sete câteodată, / Să beau din roua tinereţii!” Poetul aflat în cumpănă, constată cu tristeţe: „Câmpia vieţii parcă-i stearpă; / Îmi pare totul azi pustiu. / Trist în neant cântă o harpă / Iar cine-s eu, nici nu mai ştiu”.(Mă dor amintirile vieţii).
În atari situaţie, el imploră, cere clemenţă, măcar „cinci minute de savoare / Şi un secol de căinţă!”
Gravitaţia pământului e de natură să-l ameţească pe poet care se întreabă plin de uimire: „Voi fi având lipsă de calciu?/ Doar mai am apetit, / de cele lumeşti / încă mai sunt ispitit!” (Pământul se-nvârte!) Curios, foarte curios. Până şi preotul i-a spus: „Fiule, ia aminte, / viaţa e naşpa!”. La care, dezmeticit de-a binelea, poetul constată: „Văd şi eu, cum cade năpasta, / dar nu înţeleg cum vine asta: / am părul alb eu / şi părul negru tata!/ Mi-i credincioasă amanta / şi mă-nşeală nevasta!?”
Poetul împrumută de la Nichita şi motivul poemului „Cântec”: „Ce bine că eşti, / Ce mirare că sunt/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată, / una foarte de jos, întoarsă spre pământ, / una foarte de sus, aproape ruptă / în înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt” – doar că el spune: „Ce bine-i că eşti! / Ce bine-i că sunt!/ A lumii minune / Tu încă mai eşti, / Eu încă mai sunt./ Nu-i de mirare/ Că încă trăieşti, / Nu-i de mirare / Că încă trăiesc.” Nu mai punem la socoteală nefericita alăturare a cuvintelor: „că încă” – ce se repetă obsesiv în această poezie.
În fine, fiecare face lumină, cât poate.
Tinerei NELI CATRINESCU, dobrogeancă, însă, nu-i vine a crede că este ea în persoană, de aceea se întreabă cu ingenuitate? „Sunt eu?” – dorind, nu „o oră de iubire, o oră şi să mor” – aşa cum cerea Mihai Eminescu, ci, după ce-şi doreşte să fie bucuria, raza cea caldă de soare, umbra nopţii, „aripă de înger ce fruntea-şi sărută / Şi-apoi cu pacea-n suflet încet eu pot să mor.// Să mor în veşnicie cu dragostea în suflet / Să cânt iubirea noastră, cu drag din stea în stea, / Să mă tranform în clipă, apoi să fiu doar cântec / Să-ţi luminez cărarea cu însăşi viaţa mea” (Sunt eu?)
Pe canavaua iubirii, pendularea copulativului „a fi” – conjugat la persoana a I-a singular şi la persoana a II-a singular: „sunt-eşti” – alcătuiesc universul în care totul se învârte în jurul persoanei iubite, iar ea, rătăcind, mereu cu întrebarea pe buze şi cu dorinţa de a fi totul pentru această persoană. Iubirea neîmpărtăşită o face să-şi alcătuiască propriul univers în care cei doi nu sunt decât „suflete rătăcite”: „Poate doar tu eşti sufletul pereche / Şi-ncerc durerea-n suflet s-o înving, / Te-ating pe lacrimi şi-acum stau de veghe, / Ajută-mă te rog, să nu mă sting.” (Suflete rătăcite).
Din aceste frământări şi incertitudini, precum Pasărea din cenuşă, răsare Speranţa: „Îmi este zborul încă nenăscut / Iar aripile au culori de stele, / Eu strălucirea din privire ţi-am văzut / Când mângâiai lumina gândurilor mele.// În falduri noaptea se coboară lin, / Iar mângâierea ta îmi ia durerea./ Mi-eşti drag mai mult decât cerul senin / Şi-n faţa sorţii ştiu că asta-i vrerea…// Aş vrea să zbor cu tine într-o clipă / În altă lume care prinde viaţă, / Şi-mi pun toată puterea-ntr-o aripă / Şi toate visele-ntr-o nouă dimineaţă.” (Speranţa).
Aici apare motivul Icarului, cel care şi-a pus încrederea prea mult în aripa de ceară şi, apropiindu-s plin de cutezanţă de soare, aceasta s-a topit.
Există şi aici stângăcii inerente începutului, gen: „că încă”; „ce încă”, ş.a.
Autoarea încheie grupajul cu o „Feerie de primăvară”, „cu alai de ghiocei”, cu „adirea vântului se seară” care „îţi prinde-n păr doar vise îngereşti”. Spectacolul e atât de încântător încât „Până şi soarele stă-n loc şi-ascultă / A primăverii simfonie până-n zori!”
MARCEL CEPOI – un poet original care cultivă o poezie panseistică unde aproape fiecare vers este axiomatic: „Jumătate din vis pare aievea./ Jumătate din vis pare desen./ De spirit se leagă iubirea / De cântec se leagă refren / De calea cea lungă legată e clipa;” (Gând).
Vers oximoronic încărcat de o filozofie crudă şi amară a vieţii: „Smulge-mi trei scânduri,/ din gardul vecin. / O curte-am să fac pe o stradă./ Când poposeşte la noi un străin, / o curte stingheră să vadă./ Şi casă, trei ţigle furate de vânt./ Şi oful să-nsemne cuvânt/ O oală de lut fără toartă / Străin, ce vii ca să pleci, / pune-ţi la curte o poartă!” (Străin).
Autorul a învăţat pe de rost viaţa cuvântului însuşi care este chintesenţa lumii şi, o dată învăţat, îl mânuieşte cu pricepere şi cu o anumită dexteritate, fără grimase de prisos, filozofie de genul: „Melcu-şi poartă-n casă graba / timpului de mult sosit.” (Dintre unghii de ţăran).
Simplitatea cu care îşi alcătuieşte discursul liric seamănă cu aceea a poetului Grigore Vieru, care, din cuvintele cele mai simple, alcătuia un univers plin de farmec şi făgăduinţi: „Ochi de copil, / mărginind o grădină./ Cal fără şea, / peste drum desfundat./ Om rătăcind / în ziua senină. / Timp fără timp limitat.” (Om). Măreţia simplităţii e aici de-a dreptul uluitoare, căci relevă adevăruri fundamentale.
Autorul de ghidează după principiul ţăranului înţelept: „Scrie pe garduri de cătină deasă / cuvintele paşilor colbuiţi de pe drum./ Spune-le oamenilor o vorbă-nţeleasă./ Scrie de lemnul de vatră, cu-amintire de scrum./ Culege cuvinte rătăcite-n copaci,/ Pe hârtia ce geme încrustează-ne vise. / Scrie de grâul, cu lacrimi de maci, / cuvinte-n genunchi, rugătoare-a fi scrise…” (Rugăminte).
Aici se observă o stare de necesitate poetică, o stare de graţie continuă şi urgenţă lirică a unui poet născut, nu făcut.
Insistăm asupra acestui poet pentru că el susţine coloana vertebrală a antologiei, cu un grupaj consistent, reprezentativ care vădeşte un talent autentic care ascunde înţelesuri adânci ale tainelor vieţii pe care doar înţelepciunea ţărănească le poate intui cu adevărat pentru că sunt rupte din esenţa sufletului său. Iată spre edificare, cum vede viaţa acest poet: „…Două păsări cântătoare / se întreabă / ce se-ntâmplă dacă tac./ Palma de ţăran, crăpată, / mângâie o floare-albastră./ Sapa-i de pământ mâncată./ Ploaia bate în fereastră./ Un moşneag c-un ghem de ani,/ îl deşiră-n amintiri./ Fără glasuri, doi castani / se-nţeleg doar din foşniri.” (Timp şi vânt peste cuvânt).
ROMIŢA MĂLINA CONSTANTIN – debutantă în cartea virtuală editată de „Esenţe” – nu mai trebuie prezentată de nimeni fiindcă o recomandă chiar versurile sale: „Am pletele udate-n izvorul vieţii tale / Ca salcia. Ne pierdem pe vise verticale./ Iar ochii’mi sorb adâncuri din palide tristeţi / Cu sufletul fac cuiburi de calde dimineţi.// Am braţele golite fără privirea ta / Şi nu mai ştiu odihna şi nici a înnopta / Picioarele mi-s grele. Crescut-au rădăcini / Etern sunt împletite în gemene tulpini // Respir acelaşi aer, tu cânţi acelaşi vers…/ Suntem atât de unici în micul univers…/ Când plângi eu te alin, când râd tu mă îngâni / Suntem atât de îngeri şi-atâta de păgâni…” (Simbioză).
Este uimitor cât de matură este poezia acestei debutante.
Se pare că orice poet se întreabă la un moment dat, cine este el. Nici autoarea de faţă nu a scăpat de această dilemă, dar tot ea şi-a răspuns: „Cine sunt eu?/ Ţărancă-n fir de borangic…/ Sau prinţesă…/ Sunt totul şi nimic!…”(Cine sunt eu?)
Poeta mai are şi un încântător „Descântec de sânziene” şi chiar o încercare de rondel în care respectă canoanele genului de poezie fixă.
TUDOR ALEXANDRU COSTIN – poet argeşean din noua generaţie a cenaclului „Noduri şi Semne” declară: „Mă simt / o mână de lut ars / în care atomii aleargă haotic / căutând înţelepciunea./ Ştiu / că atunci când o vor găsi / marea mă va chema / prin fiecare grăunte de nisip / din trupul mu…” (Chemara nesfârşitului).
Un interesant punct de vedere este cel din „Fizică literară” – similar cu cel nichitastănescian care spune cum se văd oamenii din punctul de vedere al copacilor: „Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare…” („Laudă omului”). În cazul lui Tudor Alexandru Costin, el e de părere că: „privite prin prisma clepsidrei / cuvintele sunt nisipul / ce transpun grafic timpul / şi cuantifică punctul EU…/ punctul TU…punctul EU…/ Distanţa este o dreaptă / între două puncte / care aşteaptă / să fie unite / printr-o linie temporală.” (Poemul are şi un motto pe măsură: „Acelaşi şi mereu altul…”).
În ton elegiac poetul îşi invocă pierduta copilărie dar „visul se stinge ca adierea prin vii” (Împărăţia pierdută).
În vacarmul existenţial, poetul se vede „un pesimist în tranzit”, care refuză explicaţii, nu caută răspunsuri, pentru că: „Materia fierbe, / în sufletul meu/ vântul cântă şi geme…” (Un pesimist în tranzit).
Ultimul poem din grupaj este un fel de odă în metru antic care reia câte un vers din prima strofă în fiecare din celelalte strofe.
Este un poem foarte bine construit cu o ideatică şi folozofie proprii acestui autor.
IOANA VOICILĂ DOBRE – cireşeancă din judeţul Brăila, se declară, nici mai mult, nici mai puţin primăvară, şi în această ipostază, ea spune: „Am palmele-nflorite / cu narcise / şi la urechi, cercei de ghiocei./ Sunt primăvara, / Ce-nfloreşte vise, / pe câmpuri / unde zburdă miei! // (…) Sunt primăvara, / darnică în ploi, / mamă / seminţei roditoare!” (Sunt primăvară).
Iar în altă poezie spune, întărind ideea, de data aceasta, la timpul trecut: „Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, / Parfum de dor şi dragoste şi rouă / Ce te-au înobilat întâia oară / C-un nume nou şi cu o haină nouă.// Eu nu ţi-am fost decât o primăvară / Prin zecile de primăveri tăcute. / Şi am rămas o tristă lăcrămioară / Într-o grădină-a florilor pierdute.// Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, / O lacrimă sub raza vieţii tale / Ce-a aşezat-o sufletul comoară / În trupul blând al dalbelor petale.” (Primăvară lăcrămioară).
Autoarea spune că: „devenită piuctoriţă / am pictat în fiecare zi câte un poem mut / dar atât de viu! / Aici, în vârful degetelor/ se află totul / şi mâinile îmi pun truda în oglindă./ Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute).
LELIA MOSSORA – o voce distinctă în lirica de ultimă oră, prezentă în o serie de antologii şi pe site-urile literare ca şi în revistele culturale din ţară şi străinătate, cea care se numeşte pe sine: „Sunt pasărea rănită de timp” (Amar).
Lelia Mossora, „omul/ cu gemete de ciută / care adulmecă / rătăcirea din visele lumii.” (Amar).
Discursul său poetic se desfăşoară între linişte şi nelinişte, la cumpăna în care „secundele fug / de stele furate” (Clipe frânte).
Dumnezeu şi Iubirea, Iubirea cu sorginte divină sunt cele două repere fundamentale ale autoarei Lelia Mossora. Nici una nu poate dăinui fără cealaltă. Nici Dumnezeu fără Iubire, nici Iubire fără Dumnezeu. „Mereu mă cutreieră glasul divin/ ce-l porţi ca pe-un har umbrind amăgirea”(Vis) – spune poeta. Şi: „Eu sunt doar un biet călător/ ce caută verbul divin” (Descântec).
Şi nu în zadar poeta spune: „Arcuşul este suflet şi vioară-s eu / în scrisul ce cu milă mă descântă; / mă doare sângele din roşu curcubeu / şi marea ce durerea o frământă”.
Lelia Mossora – o poetă ajunsă la deplinătatea artistică, prin harul dobândit care a fost răsădit şi cultivat cu sârguinţă ca un altoi peste cel născut. O poetă pentru care timpul, picurat în metaforă a zămislit muguri de rouă ce revigorează şi îmbunătăţeşte sufletul.
VIOREL MUHA – un alt nume de rezonanţă din presa scrisă şi online, cu un debut strălucitor şi cu o voce cât se poate de distinctă în peisajul liricii actuale. Versul său e neîncorsetat şi el singur declară că nu e captiv „sticlei” ori convenienţelor sociale, nu doreşte decât să-şi manifeste trăirile aşa cum sunt, şi cu un orgoliu nedisimulat el spune: „şi totuşi / viaţa mă obligă / să merg spre viitor şi asta / o fac cum vreau eu / voi nu sunteţi cătuşe, să-mi fiţi viitor / pe nici o „sticlă” / să ţineţi minte, ăsta sunt eu!” (Ăsta sunt eu!)
Poate că nici lui nu îi este uşor să mărturisească despre sine: „Lutul din mine astăzi mai păstrează urme de foc, / încleştat încă în iubire, adâncul ei mă arde, / am clipa în palmă, / suflu a zbor spre ceea care doresc să fie eu. / Am bătut cu ciocanul trupului un poem, / din care am dorit să iasă o stea, o ea, un el,/ zadarnică zbaterea, / pomul a rămas fără rod!” (Arderea iubirii).
Deosebit de interesant poemul: „Din cer plouă cu tine” – în care autorul îşi dă întreaga măsură a talentului şi vocaţiei sale: „Copii născuţi în trupuri moarte, / aşteaptă visul să vină din viitor./ Căruţe de păsări trezite,/ Sunt roţi pe cer, deşteaptă-te! / Valea plângerii s-a mutat, / lăsând aici/ o casă prea bătrână de timp./ Un fum de vânt, bântuie nori de ploaie./ Tristeţile toamnei caută intrări, / de suflete fără pustiu./ La un geam, chipul meu striveşte noaptea / iar negrul, întunericului îmi orbeşte,/ aşteptarea./ Este frig în căldura pustie a casei / iar tavanul nu mai este decât, / carcasa trupului meu./ Aştept răsturnarea vieţii, golind gânduri,/ dincolo de miezul trecerii timpului./ Pata de pe peretele albului, devine chipul tău, / în întuneric./ Am prins un gând care vrea să se sinucidă, / de prea multă aşteptare. / Te văd cum cazi în picături încete şi sparte,/ de ploaie, / măruntă, pe care vreau s-o strâng în pumnul meu.”
GEORGETA MUSCĂ-OANĂ, cu un debut apreciat de public în volumul intitulat: „Pe frunte-mi plânge clipa”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2007 şi prezentă în mai multe antologii, oferă acum cititorilor o poezie în vers clasic, cu rime şi metafore percutante, în stilul pastelurilor care nu numai că sună frumos, dar au şi un conţinut pe măsură. Ele sunt precum umbrela de soare care aduce un strop de răcoare, şi o adiere curată, pe o zi toridă. Autoarea dovedeşte o măiestrie aparte în tâlcuirea versurilor, cu toate regulile prozodice şi cu parfumul poeziei clasice. Aşa sunt poemele: „Afabile secunde”; „Cu luna stau la cină”; „Clipa tace ţintuită”; „Fior prin timp” ş.a. Poeta dovedeşte inspiraţie şi în alegerea titlurilor, totul este bine pus la punct şi cu grijă calofilică. Georgeta Muscă Oană cultivă şi poezia cu formă fixă, în chip deosebit sonetul, de aici şi rigoarea prozodiei. Metafore scânteietoare precum: „pe umeri de ondine”; „timpanul versuirii”; „arcada înnoptării”; „jgheaburi selenare”; „albastrul tihnei sorb”; „din stele muşc lumină”; dar şi locuri comune precum: „zăpezi eterne”; „altar de lumină”; „amforele sparte”; „colb de stele” , „zborul plăpând”; „timp bătrân” ş.a. întregesc imaginile.
Însă peisajele create de această poetă sunt frumoase, în culori calde, pastelate, aducătoare de tihnă în gând şi de pace lăuntrică.
Tânărul PAUL NEGRUŢ, debutant la „Esenţe” – propune o poezie cu inflexiuni spirituale şi nostalgia unor amintiri din „paradisul pierdut”:
„Unde este soarele dimineţilor de începuturi?/ Unde s-a dus iarba vie de sub picioare?// Dar umbra frunzelor din ramuri / Şi mireasma florilor din câmpuri nesfârşite? // Parcă n-au fost niciodată,/ Iar eu sunt un nebun cu amintiri seci şi deşarte.// Dar nu e aşa! Mai am nădejde-n chezăşia / Fulgilor rari, veniţi din înălţimile tăriei,// Trimişi de transcendent, anume pentru/ A ascunde moartea priveliştilor disperante.” (Martie în şapte zile 2010).
În finalul grupajului o satiră despre vicii: Laşitatea, Lăcomia, Minciuna, Viciul prin excelenţă, în contrapunere cu virtuţile: Înţelepciunea: „Odorul cel mult dorit, Înţelepciunea,/ Lumină ce desluşeşte umbrele,/ Podoaba cea mai scumpă-n suflet” (Satira ); Curajul, Cumpătarea, Dreptatea: „Legea legilor, singura lege,/ Temelie neamurilor de sub timp”, dar şi lupta permanentă a omului, în urma căreia, „unii cad, iar alţii se ridică” încununează selecţia versurilor.
Bănăţeanul OVIDIU OANA-PÂRÂU – oferă o selecţie din poemele religioase care deja l-au făcut cunoscut. Universul sătesc este evocat cu multă căldură şi nostalgie: „Îi poţi vedea prin sate risipite / Între câmpii bogate fără rost, / În casele de-acuma ponosite / Şi foarte rar mai povestesc ce-au fost.// Doar gândul la copii îi uşurează, / Ştiindu-i rânduiţi, mult prea departe. / Cu inimile strânse lăcrimează, / Când mai primesc, vreodată, scrisă carte.// Sunt slove scurte: Un minunat elogiu cărţii aduce autorul în poezia: „…Şi au numit-o carte”: „Venea înspre pământuri din cer înţepciune, / ce-o adunau sihaştrii şi o credeau minune, / trăiri pe care dânşii ferindu-le de moarte, / le-au dat o formă nouă şi au numit-o carte.// S-a aşezat în vremi trăirea omenească, / schimbându-se din haos, în ordine lumească; / să poată să o ducă prin timpuri mai departe, / au strâns ce-i bun din toate şi au numit-o carte, // Ce-a zămislit în lucruri statornice natura, / a copiat poezia, pictura şi sculptura / şi preschimbând frumosul, în muzică şi arte, / l-au rafinat ca formă şi au numit-o carte.// Dar peste toate astea, a lumii devenire, / cu lunga ei cărare şi-n viitor menire, / au luat porunca sfântă, în suflet să o poarte, / au scris-o în versete şi au numit-o Carte.”
VASILE PLOEŞTEANU – cu pseudonimul literar Viorel Ploeşteanu, autor al câtorva volume de versuri, propune un buchet de versuri vădit neorealiste şi postmoderniste, în care singur mărturiseşte: „Pana mea poate-i ştirbă / sau scrisul meu olog, / împleticim / pierzând mereu poteca pribeagă.” (Ard încet, cuvinte).
Că arde cuvinte pe propriul rug nu e nimic, important e să nu ardă gazul…
De altfel, poetul e în plină căutare a unui drum propriu, aşa cum declară sincer: „Voi căuta, de-acum / alte drumuri să aflu, / rătăcindu-mi voit / al meu drum” – pentru ca la finalul acestui poem să tragă următoarea concluzie: „Ea, cartea e goală…/ el, scrisul dispară…/ cuvântul e scrum”.
Nu e singura dată când poetul spune: „Din mine curg scântei de foc / Şi lacrimi curg, în jar căzând, / Iar pieptu-mi arde, şuierând, / Suspinul stins, fără de noroc.” (Cer şi pământ).
IULIAN RADU, ilustrator, caricaturist, pictor, umorist – oferă Antologiei de faţă un bucheţel de nouă poeme satirico-umoristico-parodice cu iz de Păstorel Todoreanu ori de Mihai Codreanu, cu jocuri măiestrite de cuvinte, anagrame şi criptograme, bune de citit ca şarje amicale la întâlnirile cenacliste, dar când versuieşte alb pe alte motive decât cele umoristice, se dovedeşte a fi un poet sensibil şi cu har. Fără doar şi poate că în cercurile umoristice este bine cotat ca şi caricaturist şi parodist.
Sunt unele concepte însă care nu pot fi parodiate nici caricaturizate şi acelea sunt cele divine. Marin Sorescu şi-a permis cu mult aplomb, unele poeme umoristice pe teme religioase care i-au adus mult succes de public dar, e bine să nu abuzăm de acestea.
Iulian Radu are şi un poem satiric despre numele emblematice ale poeziei româneşti:
„A venit, în vis, Nichita / Şi mi-a arătat ce drum…/ Dacă nu-i bătut în cuie, / N-are rost să plec de-acum.// A venit şi Eminescu, / Chiar în vale, la Rovine, / Şi mi-a zis, // George…care nu mai vine, / Mi s-a-nfăţişat şi el, / Dar l-avea pe Dante-n braţe / Şi m-a rugat: ” ( În vis…)
Despre protagonistul acestei fericite întâmplări numite ESENŢE, şi mai mai ales, cea numită: „Esenţe de primăvară” – sunt multe de spus pentru că numele său şi-a câştigat notorietatea prin crearea Reţelei ESENŢE unde se ocupă de iubitorii şi consumatorii de poezie, proză şi celelalte genuri de literatură şi cultură românească, reuşind să adune sub acelaşi „acoperiş virtual” peste 2500 de membri din toate colţurile lumii. Prezent în antologiile de poezie pe suport clasic ori virtuale, NICOLAE STANCU onorează Antologia cu un grupaj consistent de poeme care-i reflectă crezul artistic şi stilul devenit deja, inconfundabil.
Domnia sa scrie poeme în vers clasic şi abordează o paletă nuanţată de tematici lirice, de la pasteluri la poezie filozofică ori de adâncă spiritualitate.
Un tablou impresionant cu accente de labişine, realizează autorul în poemul „Ciuta” în care, victima foamei este sfâşiată, nu numai de colţii haitei, dar şi de lovitura de graţie a omului înarmat. Este subliniată lupta crâncenă a oricărei vietăţi pentru supravieţuire. „Deodată, peste codri, se-nalţă corul foamei, / Înfiorând de spaimă suflarea din păduri. / În casele răzleţe, se-nchină la icoane, / Flăcăii, scot din şură tăioasele securi.// (…)// Dar lupii văd ofranda, sub tristul clar de lună, / Sărind ca o nălucă, nămeţii afânaţi./ Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună, / Cu gurile căscate, de sânge însetaţi.//(…) Pădurea amuţeşte, iar vântul nu mai bate, / Înfiorată luna se-ascunde dup-un nor./ Din cer, ghicind ospăţul, doar corbii vin aproape./ Plutind ca nişte umbre şi croncănind în cor.// Dezlănţuită haita spre pradă năvăleşte, / Muşcând la-nvălmăşeală cu colţii de oţel, / Se sfâşie-ntre dânşii, iar sângele-i orbeşte, / Şi ura întronează cumplitului măcel.”
Alte poeme au ca temă iubirea pierdută în sintonie cu anotimpul de argint care se anunţă, dar şi cu ireversibilitatea timpului. Atent la problemele sociale ale umanităţii, poetul reliefează drept calitate morală de frunte a creştinului, Caritatea, de care ar trebui fiecare să ţină seama în relaţiile cu semenii: „Şi drama se consumă, tu pleci că timpul zboară,/ Sau câteodată cauţi prin buzunar mărunt,/ N-ai timp şi nimeni n-are, la ce ne înconjoară, / Iar cei din fruntea ţării sunt orbi, sunt surzi şi mint.” (Răspântii).
Şi eminesciana întrebare: „Ce-ţi pasă ţie chip de lut?” – transformată acum în „Ce-i pasă lumii dacă…” poezie filozofico-socială care reliefează în spiritul lui Quohelet, deşertăciunea vieţii şi faptul că omul se crede pământ veşnic: „Ce-i pasă lumii dacă, ai strâns în piept durere, / Iluzii rătăcite sau spaima unui vis./ Că singur treci prin grele şi nici o mângâire, / Nu te răsfaţă-n viaţă în drumul spre abis.// Ce-i pasă lumii dacă, îţi cumperi nemurire, / Prin slove aranjate sau cu grămezi de bani./ Ca fumul se destramă iar din a ta trăire,/ Nici scrumul nu rămâne, de trece câţiva ani.// Ce-i pasă lumii dacă, renunţi a sta în scenă / Şi alţii sunt actorii în piesa ta săracă./ Nu mai vibrezi la viaţa, ce pare-a fi o gheenă, / Şi-ţi pui iar întrebarea…ce-i pasă lumii dacă.”
Poeme reflexive – motive serioase de gândire şi acţionare conform acestei gândiri şi nu numai cu vorba, dar şi cu fapta. Coeziunea dintre gând-cuvânt-faptă este firul roşu care ar trebui să lumineze precum o făclie olimpică.
Accente de revoltă socială există în poemul „Stigmatul” – un clocot care fierbe în sângele oricărui om de bun simţ, cu osebire în aceste dramatice timpuri pe care le trăim. Autorul dovedeşte curaj şi ia atitudine fermă împotriva oricărui abuz săvârşit asupra omului: „Am sufletul plumb şi un clocot în vine, / Trăiesc un coşmar ce îl cred a fi vis, / Mă supăr pe oameni, mă supăr pe mine, / Ne-nconjură negrul şi-mpinge-n abis.//Eram un popor cu mândrie şi ţeluri, / Aveam foarte multe, dar multe n-aveam, / L-aveam şi pe bulă în sute de feluri / Râdeam pe ascuns dar…atuncea râdeam.// Tânjeam după bine şi false himere, / În vest sau aiurea, ori unde vedeam, / Credeam în egal, neavând vreo temere, / C-am fi nepoftiţii sau slugă la neam.// Acum mă’nfior de a lumii cruzime,/ Suntem nespălaţii, bandiţi sau ţigani, / Pădure uscată, sau doar putrezime, / Ce umblă prin lume cerşind nişte bani.// Nu ştiu interesul ce-ndeamnă popoare,/ A pune în fruntea întregului neam, / Stigmat ce-njoseşte, stigmatul ce doare, / Pecetea de hoţ sau acea de ţigan”.
În final, autorul face o pledoarie pentru adevăratele valori, care nu sunt cele materiale, ce putrezesc şi sunt mâncate de molii, aşa cum scrie în Evanghelie, ci accentul trebuie pus pe valorile spirituale care sunt nemuritoare şi constituie esenţa vieţii pământene.
„Uităm a scrie versuri şi-a dărui o floare, / Uităm de sentimente în fuga după bani, / Târziu vom înţelege, dar ce mai pasă oare, / Când ai pierdut esenţa, la viaţă şi la ani”. (Uităm).
DELIA STĂNILOIU – e „veche” cunoştinţă din Antologia „55 de poeţi contemporani”, apărută sub îngrijirea Valentinei Becart, propune pentru „Esenţe” o suită omogenă de poeme în ritm clasic, având o bogată tematică, de la pasteluri, la poezie de dragoste şi de reflecţie asupra vieţii.
O interesantă conexiune face autoarea în ceea ce priveşte viaţa proprie şi Poezie: „Poezie fără sentiment / Scrisă într-o seară lungă-tristă, / Când un gând hoinar-impertinent / Mă purta spre lumi ce nu există.// Vers nerod, fără emoţie-simţire / Unde gândul umblă haimana, / Când făptura ta e amintire / Şi o rană-ncinsă viaţa mea.// Poezie-n notă pesimistă / Fără gând de revenire şi-mpăcări, / Când nu cred că dragostea există / Şi tristeţea-mi umblă pe cărări.// Poezie roz, cu funduliţă / C-un căţel de pluş şi-o acadea, / Poezie în vârfuri de peniţă / Să n-o dai sau spui la cineva.// Poeezie nulă, crudă. Plată,/ Fără haz şi fără vino-ncoa, / Poezie slută, nechemată / Cam aşa e toată viaţa mea.” (Poezie fără sentiment).
Despre truda poetului, care la prima vedere pare inutilă, Delia Stăniloiu spune, în deplină cunoştinţă de cauză: „Doar eu alerg ca melcul, iute / Preocupată să mă-nalţ / Spre adâncimi ncunoscute, / Vopsind al fluturilor smalţ.” (Afară-i ger).
Şi despre iubire poeta îşi manifestă părerea în chip poetic şi nostalgico-ironic, în poemul: „Şi eu te-am căutat”: „De-atât netine, mă destram / Sunt scrum şi cioburi, sunt nimic / Nu mai respir şi nu mai am / Puterea să mă mai ridic.// (…)// Dar eu, aici sunt zălogită / Nu pot să mă înalţ, să zbor, / O pământeancă obosită / Ce viaţa-n clipe o măsor.// Rămânem doar, ca nişte sori / Încătuşaţi pe o orbită / Iubiri de dincolo de nori, / Icari cu aripa rănită.” În acorduri suave de menuet ori de vechi lied, Delia Stăniloiu îşi cântă sentimentele de iubire, în tonalităţi de basm ori într-o feerie de voci celeste: „E iarnă afară, priveşte cum ninge / Din flori de zăpadă îţi fac un buchet, / Un fulg diafan, pe frunte m-atinge / Şi-mi cântă-n ureche ceresc menuet. // Tăcerile-s pline de reverberaţii / Un cor se aude, sunt îngerii-n cer / Te iau azi de mână şi prin constelaţii / Vom merge agale, pe căi de mister.// Priveşte cum ninge pe tâmpla mea iară / E iarnă afară şi-n mine pustiu, / Surâsul tău înger, perpetuă vară / Mă face lumină şi umbră să-ţi fiu”. (E iarnă afară).
ION VANGHELE – şi el debutant la „Esenţe” – încheie acest corolar liric cu un grupaj de versuri spirituale care punctează atitudinea creştină a creaturii faţă de Creatorul său. Dar nu sunt neglijate şi tradiţiile şi datinile religioase şi folclorice – singurele care dăinuie în timp. E o întreagă filozofie a vieţii aici, transpusă artistic cu mijloace modeste dar destul de relevante: „Pe drumul prăfuit şi gri, / Ne pierdem unul câte unul, / Într-un banal rostit: a fi / Şi cerul ce destramă fumul. // Prin iarbă alergăm uitaţi, / Cu crengile de floare rupte, / Cu dor de păsări agăţaţi, / Printre clepsidrele tăcute.// Ne-mpinge vântul secular, / Pe drumuri care duc aiurea, / Iar zilele crepuscular / Cu roşii maci aprind pădurea.” (Pe drumul prăfuit şi gri)
Atent structurat, bine închegat, însă inegal, aşa cum inegali sunt şi antologaţii, cuprinzând o paletă diversă şi nuanţată de teme lirice, volumul antologic „Esenţe de primăvară” a fost primit cu interes şi căldură de iubitorii de poezie, convinşi că vor găsi în el, esenţe tari şi aromate de inefabil, care să le genereze stări propice visării de care cu toţii, avem atâta nevoie, într-o vreme în care visul este sugrumat de sloganuri politice deşănţate care conduc mai degrabă la moartea spirituală a individului. Volumul constituie o reuşită şi reprezintă un crâmpei din panorama liricii actuale.
Şi nu s-au înşelat deloc pentru că, el va sta, alături de celelalte Antologii ale Cenaclului, drept mărturie că autorii, în felul acesta au adăstat inefabilul, transgresând în felul acesta, vremea şi vremurile.

19 mai 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on ESENŢĂ DE SPIRIT ÎN TOI DE PRIMĂVARĂ

Comentarii închise.