Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Onoare pătată (2)

de Florin Bădican | Iunie 15, 2010

INFERNUL ROŞU
LACRIMI AMARE
Onoare pătată 1

– continuare –

Sărmanul ţăran încercase să se ferească, dar cum n-a reuşit, toporiş-ca s-a înfipt în umăr; Pentru a cine ştie câta oară în istorie, sângele românesc ţâşnea cu putere din trupul căzut la pământ? Văzând că ţăranul mai trăia, tovarăşul Sclavov ridică iar ucigaşa-i toporişcă; Din fericire n-apucă să-şi ducă gândul criminal până la capăt; Înarmându-se c-un retevei, Gheorghe Savu şi-a adunat restul de putere şi a lovit cu doar câteva clipe mai devre-me; Călăul sovietic se prăbuşeşte ca lovit de trăznet tescovinean; Firavul strigăt de ajutor, n-avea cum să fie auzit de nişte răcani care tocmai atunci se distrau cu nişte femei care la târgul dintre două stive se vânduseră doar pentru câteva copeici nenorocite.

-Bă fraţilor, ca să nu-i mai curgă atâta sânge, trebuie să facem ce-va, ordonă basarabeanul care încercând să nu se piardă cu firea rupe că-maşa bietului om şi cu cele câteva fâşii murdare, bandajează în mare gra-bă umărul tăiat de toporişca celui mai nemernic politruc.

-Păi nu ar fi mai bine să îl luăm dacilea şi să plecăm cât mai repede la barăci, întreabă şi nu fără motiv un basarabean care tot mai speriat pri-vea printre stive şi copaci?

-Mă fraţilor, hai să plecăm mai repede şi de Sclavov nu ştie nimeni nimic, se declară de acord bărbatul care deacum încerca să ceară colegilor de suferinţă, ataşament faţă de ceeace demonii încercau să victimizeze.

-Da bă românilor, dar pentru voi este mai simplu decât pentru mine care nu pot să fug dă la munca plătită de tovarăşii sovietici?

-Şi de ce bă Iudanovici? Tu crezi că dacă eşti un jidan rătăcit printre deportaţii basarabeni, trebuie să te dai de-o parte şi să ne vinzi?

-Bă Iudanovici, să nu care cumva să ciripeşti tovarăşilor; Clar?

-Mă fraţilor, şi-a dat cu părerea un român care nu-l prea avea la i-nimă pe jidan, eu zic să n-avem încredere în el; Păi nu la insistenţa preoţilor calici, evreii l-au asasinat pe Mântuitorul Iisus Cristos?

-Bine bă fraţilor, întreabă şi mai înfricoşat Gheorghe Savu, dar cum dracu să facem? Voi chiar credeţ că Iudanovici ne va vinde ruşilor?

Deportaţii basarabeni tocmai încercau să găsească o firavă portiţă de scăpare când, epuizaţi de femeile care se vânduseră doar pentru câteva copeici, soldaţii sovietici fumau mahoarcă şi răsuflau uşuraţi.

-Tovarăşu Sclavov, începe a striga şi nu fără motiv un sergent care venise în fuga mare, mergeţi mai repede la comitetul de muncă.

Văzând că şeful de echipă nu răspunde, sergentul şi alţi câţiva soldaţi ocolesc stiva de lemne şi în doar câteva clipe se opresc lângă românii ca-re speriaţi încercau să-l ridice pe Ilie; Dând cu ochii de politrucul care pe covorul de frunze moarte tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit, bravul sergent scoate pistolul şi furios ordonă cu aceeaşi voce cazonă:

-Cine la omorât? Ce mă boi dracu, voi chiar vreţi să vă împuşc?

-Tovarăşu sergent, raportă fără să-l privească Gheorghe Savu, tovarăşul dă care ne întrebaşi, a căzut şi s-a lovit în capul fără cască.

-Da bă românule dobitoc, dar păsta cine dracu la înjunghiat?

-Era prea aproape dă copac şi taman atunci mi-a sărit securea din coadă, raportă românul care înfricoşat încerca o firavă motivaţie.

-Mă boilor, arestaţâ-i pă români, ordonă furios bravul sergent.

*****

Cu ajutorul Nataşei, abia seara târziu doamna Maria Iorgovan reuşea să intre în salonul în care Ioana era internată; Văzându-o stând culcată într-un pat care nici măcar cearşaf n-avea, sora Maria cade-n genunchi şi cu faţa scăldată în lacrimi, a început să se roage la Dumnezeul care la vre-me de război o ajutase să repare ceeace demonii striviseră în bătae; Des-chizând ochii, fata o vede pe mama care mirată sta-n genunchi ca-n biserica din Basarabi; Prin ceaţa lacrimilor care-i otrăveau privirea, sora Maria Basarab zăreşte chipul fiicei care prea de timpuriu era acoperit de mâzga suferinţei pentru care se făceau vinovaţi doar zugravii bolşevici şi negustorii care ia vândut pe români la târgul de la Yalta.

-Tu eşti mămico, întreabă rugătoare fiica doamnei Maria Iorgovan? Nu mai plânge, altfel o să mă doară şi mai rău piciorul rănit.

-Eu sunt fata mea dragă şi frumoasă, dar de ce dracu te-au împuşcat soldaţii care după câte ştiu îi iubesc atât de mult pe români?

-Cred c-au vrut să mă ucidă, dar uite c-am scăpat cu viaţă; Nu ştiu de ce mămico, dar soldaţii bolşevicilor nici măcar nu ştiu să tragă.

-Ioană, mai degrabă cred că a fost vrerea bunului Dumnezeu.

-Posibil mamă, întreabă cu glas abia şoptit fiica locotenentului Mihai, dar tata de ce n-a venit? A fost arestat de prietenii din caghebe?

-Ioană, dar ce vorbe mai sunt astea? Iartă-mă, dar greşeşti.

-Păi dacă-l ridică mereu, nu înseamnă că tovarăşii îl iubesc pe tăticu? Tu ce crezi mamă? Am dreptate, sau poate vorbesc aiurea?

-Mă fată, aşa cum bine ştii, eu niciodată n-am avut secrete faţă de tine, dar ţinând cont de locul în care ne aflăm, cred c-ar fi mai bine să tă-cem şi să ne vedem de treaba noastră; Ioană, acum ai înţeles?

-Mamă, eu am înţeles că femeile tac numai când n-au încotro.

-Ai dreptate Ioană; Să avem puţină răbdare şi totul va fi bine.

-Da mamă, dar până când şi de unde naiba să iau atâta răbdare?

-Nu îţi fă griji Ioană, prea mult nu cred că mai avem de aşteptat; În Basarabia vom fi mai liberi ca în lagăr şi vom putea vorbi în şoaptă.

-Tu visezi la sfânta libertate, sau vrei doar să mă încurajezi?

-Da Ioană, dar este un vis frumos! Poate tocmai de aceea va trebui să ne gândim la o casă în care să putem vorbi ca nişte fete mari.

-Dar vorbăria de care-mi povesteşti, la ce dracu ne va servi?

-Doar vorba ne mai ţine în viaţă, iar noi nu trebuie să dezarmăm.

-Eu ştiu că trebuie să rezistăm pân la capăt de lume şi drum, dar ce dracu vrei să fac? Nu mai pot suporta durerea strecurată în suflet.

-Te înţeleg Ioană mamă, dar te mai doare piciorul împuşcat?

-Nu aşa de rău, dar durerea din suflet este cu mult mai mare.

-Cred că era mai rău dacă nu aveai nici-o durere, răspunde îngrijora-tă doamna care nu fără motiv se gândea la o posibilă infecţie.

-Da mamă, dar eu de ce dracu trebui să mă bucur de durerea care deacum încearcă să mă termine? Ia spune mamă dragă, de ce?

-Ioană mamă, când te vor externa am să-ţi explic întregul mister.

-Mulţumesc mamă iubitoare, dar uite că şi lu tăticu Victor i-ai explicat atâtea lucruri şi tot n-a înţeles mare lucru din tot ce i-ai spus.

-Te înşeli Ioană, tata Victor înţelege mai mult decât ne putem imagi-na; Când va veni acasă, poate c-ar fi bine să te sfătuieşti cu el.

-Păi când dracu va veni mămico? Peste patru ani, sau poate nicioda-tă? După atâta amar de vreme, fiul său bun şi aşa de nebunatic nici măcar n-o să îl mai recunoscă, întreabă Ioana şi nu fără motiv.

-Păi de ce să nu-l recunoască? Doar este tatăl său adevărat.

-Ştiu mamă dragă şi ferice de copiii care au pe cine aştepta!

-Ioană, de ce eşti răutăcioasă şi nerecunoscătoare? Păi tata Victor nu vă iubeşte la fel de mult pamândoi şi nu se poartă la fel de frumos?

-Da mamă, dar de ce naiba mă duci cu zăhărelu? Şapoi de ce crezi că bărbatul de care te-ai ataşat doar pentru că trebuia să supravieţuim cu orice preţ, mă poate iubi mai mult decât tăticul meu adevărat?

Aici gândul fetei s-a frânt; Cu toată suferinţa care-i împovăra sufletul chinuit, reproşul fiicei are darul de a răscoli amintiri de mult apuse; Închi-zând pentru o clipă ochii, revede în doar câteva clipe figura ofiţerului care zâmbind, încerca să treacă peste anii din urmă; Din păcate însă, aducea o nouă amăgire; Sora de front are chiar iluzia că ar putea să dea timpul îna-poi; Renunţând la speranţa care putea fi posibilă doar în filmele stiinţifico-fantastice, sora Maria se străduia să-şi înţeleagă fata care moştenind ca-racterul locotenentului Marghiloman, nu accepta nici-un compromis.

-Mămico, revine fata care deacum era mai puţin răutăcioasă.

-Spune Ioană mamă, vrei ceva? Hai şi nu mai sta bosumflată.

-Mămico, dacă poţi, vreau să mă ierţi pentru tot ce-am spus.

-Da fata mea bună şi frumoasă, dar n-am pentru ce să te iert.

-Am fost răutăcioasă mămico şi pentru asta vreau să mă ierţi.

Sora Maria Basarab tocmai încerca să răspundă pe măsură când, uşa salonului se deschide brusc şi într-un slinos dreptunghi de lumină apare figura plutonierului care folosind o voce de bas dezacordat doar de timpul potrivnic, întreabă într-un limbaj de mahala tovărăşescă:

-Ia spune fă muere proastă şi româncă, tu eşti Maria Irovan?

-Sunt Maria Iorgovan, dar voi ce dracu mai vreţi de la mine?

-Păi după ce-l omorâşi pe şăfu de echipă, mai şi întrebi fă cremenala dracu? Ia ridică-te în picere şi să plecăm mai repede dacilea.

-Eu n-am omorât pe nimeni tovarăşu ofiţer, raportă îngrijorată sora Maria, gândind că ceva s-a întâmplat după ce-a plecat din pădure.

-Arestaţi-o, ordonă cu aceeaşi voce aspră majurul Ivan Ivanov.

După retragerea comuniştilor care mai obţinuseră o victorie împotri-va duşmanului de clasă, în salon intră directorul care după obicei şi educaţie, începe a urla mai abitir decât nebunul evadat de la ospiciu:

-Idioatili dracu! Când trebuie să staţ cu mine, voi umblaţ după pu-lă mare şi bani mulţi, a început să urle doctorul bine motivat.

-Da tovarăşu doctor, raportă Nataşa care nu odată îl înfruntase pe directorul fără neam de educaţie, dar în salon erau soldaţii majurului.

-Şi lu crimenala cine măta-n cur ia dat voe să intre în spitalu ruşilor? Răspunde odată şi nu te mai uita ca o proastă şi curvă din naştere?

-Păi toarăşu director, raportă furioasă asistenta care de frică era în stare să mănânce şi rahat pe pâine neagră, eu cred că Nataşa-i dădu voie să intre în spitalu sovietic; Păi cine altcineva putea s-o bage?

-Aşa-i Nataşă? Ia spune-mi, tu-i dăduşi voie să intre în spital?

-Mă iertaţi tovarăşu director, dar eu tot nu înţeleg ce dracu vreţi.

-Te cam dăduşi cu românii împuţâţi; Aşa este tovarăşa Nataşă?

-Tovarăşe director, eu cred c-ar fi bine să vă controlaţi limbaju.

-Nici-un tovarăş; Dacuşica eşti concediată din spital, ordonă furios peste măsură directorul Vlasov; Drept răsplată, ordonă mărinimos ofiţerul cu suflet de câine turbat, începând de mâine dimineaţă mergi împreună cu românii cremenali, la tăiat dă buşteni; Ai înţeles?

-Tovarăşu director, să ştii că mie nu-mi este frică de muncă şi până la urmă voi merge şi la tăiat de buşteni, dar asta numai la ordinu comandan-tului Beria; Să vă mai spun că doar dumnealui m-a angajat în spitalul unde mai mult se ţipă decât se pansează pacienţii cu probleme?

-Da fă muere nesocotită, dar când tovarăşul comandant va afla că tu eşti o trădătoare, ce crezi c-o să spună şi cum te va condamna?

-Bine tovarăşe director, dar de ce dracu sunt o muere nesocotită? Doar pentru că am ajutat o fată împuşcată de soldaţii sovietici?

-Ieşi afar din spital, începe a striga mai abitir decât un nebun calificat de caghebe; Ai înţeles, sau ordonez să te aresteze imediat?

Greu de măsurat în condiţiile în care nici măcar nu exista unitate de măsură, furia era expresia handicapului său mintal; Neavând încotro, Na-taşa reuşea s-o urce pe Ioana în cârcă şi gâfâind de povara anilor care nu erau puţini, a ieşit în sudalmele unui director care deacum urla în pustii; Tocmai se pregătea să coboare la parterul evului mediu timpuriu când, o-prindu-se pentru aş trage sufletul, Nataşa vede în uşa unui salon cufundat în bezna bolşevică, un individ care mirat o privea c-o insistenţă vulgară.

-Mă tovarăşu pacient, în acest salon nu mai este un pat liber?

-Cum să nu fie tovarăşa doftoră? Acilea mai toate este libere.

-Păi atunci dă-te la o parte, ordonă şi nu fără motiv asistenta Nataşa, după care o culcă pe fată într-unul din paturile pe care era întinsă o saltea zdrenţuită şi nepermis de murdară.

-Şi credeţi că aici nu mă va găsi tovarăşul cu suflet de câine turbat, întreabă pacienta, în timp ce speriată de moarte, privea la sora care extenu-ată, abia dacă-şi mai trăgea răsuflarea?

-Da mă fată, dar până mâine dimineaţă nu te găseşte nici dracu.

-Aoleu tovarăşa doftoră! Nu ştiu cum dracu să vă spun, dar…,

-Nici un dar mă omule; Acu dacă tot le ştii pă toate, în salonul ăsta când vine tovarăşu doctor în vizită, întreabă sora şi nu fără motiv?

-Nu ştiu cum să vă zic tovarăşa, dar acilea nu vine nimeni.

-Cum dracu să nu vină mă omule? Nici măcar dimineaţa?

-Păi vine doar când se întâmplă dă moare careva şi trebuie să vază cine este ăl care-a mierlit-o; Acuma înţelesărăţ care-i treaba cu vizita în care să vine doar dacă dai ciubuc la cine ştie care doctor?

-Măcar o noapte şi tot ar fi bine să-i mai ţină obiceiul ăsta bun.

-Numai bun nu este tovarăşa doftoră, dar ce dracu să facem? Câtă vreme n-am murit, trebuie să ne mulţumim cu ce ne dă tovarăşii.

-Tot aşa cred c-ar putea să spună şi această fată, dar uite că dobito-cul dă director o dă afar din spital doar pă motiv că este româncă condam-nată să moară prin înfometare şi muncă forţată.

-Nici nu-i dă mirare tovarăşa doftoră, unii tovarăşi are în suflet nu-mai răutate drăcească! Şapăi ce dracu s-a întâmplat cu biata fată? O văd c-un picior bandajat, raportă puţin mirat individul necunoscut.

-Păi o împuşcară nişte soldaţi, dar bine c-o nimeriră în picior.

-Dă ce tovarăşa doftoră? Ia cerut păsărică şi fata nu le-a dat?

-Aici pleava militară s-a cam ţicnit şi dintr-o asemenea pricină, unii dântre răcani ridică puşca şi omoară pe cine li să năzare; Nu ştiu dacă mă înţelegi omule, dar în acest lagăr poţi să mori cu zile.

-Da, numai că biata fată nu s-o născut fără gram dă noroc; Păi da-că ştia să ochiască, răcanii ţâcniţi putea s-o omoare definitiv.

-Ştiu, dar când glonţul nemereşte inima poţi pleca la Dumnezeu.

Neavând altă posibilitate, Nataşa o lasă pe fată în grija bătrânului care nu-i avea la inimă pe comuniştii croiţi de tovarăşul Lenin, după care pleacă în mare grabă spre celula doamnei Basarab Maria; Văzând-o in-trând pe uşă, băieţelul sare din pătuţul de scândură şi printre suspine în-treabă de mamă; Ia nu mai plânge puişor, va veni mâine dimineaţă, minţea sora, în timp ce grăbită închidea uşa celulei; La comandament, sora care a fost interogată toată noaptea răspundea invariabil: Nu ştiu tovarăşe ci-ne l-a ucis pe şeful de echipă; Aşa cum v-am mai spus de atâtea ori, când eu am plecat din pădure, tovarăşul Sclavov trăia şi înjura; Spre dimineaţă, furia tovarăşului anchetator ajunsese la limită, dar printr-un curier soseşte un ordin semnat de comandantul Beria; Din motive necunoscute, caghebis-tul dispunea eliberarea, fără a da explicaţii lămuritoare; Cu eforturi suprao-meneşti, doamna Maria Iorgovan ajunge la baraca românilor şi tare mult s-a bucurat de prezenţa doamnei Nataşa Ivanov; De cum a văzut-o intrând pe uşa celulei, rusoaica întreabă şi nu fără motiv:

-Tu Marie, dar cum Doamne iartă-mă scăpaşi de aşa nebuni?

-Deşi nu înţeleg prin ce minune, raportă sora care deacum încerca să îşi împace băiatul, cel puţin deocamdată am fost pusă în libertate.

-Bine că-ţi dădură drumu! Marie, acu chiar că trebuie să plec.

-Şi de ce dracu te grăbeşti? Nataşă, doar nu eşti schimbul unu.

-Sunt pă dracu soră Maria! Dobitocul de director m-a dat afară.

-Bine, dar pentru ce dracu te-a concediat? Doar eşti rusoaică.

-Şi ce dacă? M-a dat afară şi mâine trebuie să merg la buşteni.

-Bine mă Nataşă, dar fiind rusoaică, n-ai şi tu aceleaşi drepturi?

-Da Marie, dar pentru idiotul ăsta nu prea contează cine eşti; Acuma chiar că trebuie să plec, altfel nu-l mai prind pe comandant.

-Şi ce te bate gândul? Vrei să reclami la comandantul Beria?

-Nu am încotro, trebuie să merg; Nu dalceva, dar dându-şi în petic mai abitir decât nebunii de la balamuc, dobitocul a evacuat-o pe fată din salon; Acuma înţelegi de ce vreau să ajung la comandant?

-Dumnezeule mare şi bun, strigă speriată doamna Maria Iorgovan, dar unde-mi este fata? Nataşă, unde Dumnezeu ai lăsat-o?

-Cum nu puteam s-o duc prea mult în cârcă, am lăsat-o într-un sa-lon; Nu te îngrijora Marie, în salon mai boleşte doar un bătrân ramolit şi cum n-are cine să le dea ciubuc, doctorii nu vin nici măcar în vizită.

-Nataşă, vreau să-mi aduc fata în baracă; Aşteaptă-mă numai puţin şi mergem împreună, raportă şi nu fără motiv sora Maria Basarab.

-Păi atunci să plecăm mai repede, ordonă motivată rusoaica, după care se îndreaptă spre uşa care încă mai da spre orizontul roşu.

Speriat, băiatul se aşează la masa unde-l aştepta o bucată de pâine şi o cană cu ceai; După ce-a înfulecat la repezeală, fiul ofiţerului Vernescu rămâne cu bărbia sprijinită în căuşul palmelor; Ce putea să-i treacă prin minte unui băieţel de doar câţiva anişori? Fiind prea mic, Traian nu putea să vadă dimensiunea tragediei pe care bieţii deportaţi o trăiau la capăt de lume şi timp; Dumnezeule a toate ziditor, fie-ţi milă de basarabenii pribegi şi adună-i cât mai repede în România Mare!

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Onoare pătată (2)

Comentarii închise.