Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PĂRINTELE CRUCII ŞI MOARTEA CA LUMINĂ

de Cezarina Adamescu | Iunie 3, 2010

PREOŢI SFINŢI, LĂCAŞURI SFINTE

Părintele Slavo Barbaric, doctor în psihologie socială, a întocmit în 1982 un studiu asupra vizionarilor. Cunoscând mai multe limbi străine, este foarte activ în explicarea şi difuzarea mesajelor la Medjugorje şi în lumea întreagă.
A scris mai multe cărţi, printre care: „Să ne rugăm cu inima” – şi a vorbit la Radio Maria.
Despre Padre Slavko, pe care toţi trăitorii pe acest pământ bosniac dar şi toţi pelerinii l-au cunoscut şi îndrăgit, s-ar putea spune atâtea lucruri încât nu s-ar epuiza niciodată subiectul.
Este cel care a transformat moartea în lumină, care a avut o moarte de lumină, născându-se pentru Cer în ziua de 24 noiembrie 2000 şi despre care Gospa a transmis a doua zi, 25 noiembrie 2000:

Dând mesajul de încurajare pentru oameni, Maria a demonstrat nu numai faptul că l-a luat imediat sub mantia sa ocrotitoare pe cel care a slujit-o cu credinţă şi iubire filială deosebite, dar şi că este aproape de suferinţa celor rămaşi nemângâiaţi de această pierdere imensă, care părea ireparabilă, dacă pelerinii şi locuitorii nu ar fi fost asiguraţi că prin această naştere, au câştigat un mijlocitor în Cer.
Despre trecerea Părintelui Slavko din vremelnicie în veşnicie au dat calde mărturii toţi cei care au fost aproape de el în viaţă şi care sunt acum şi mai aproape de dânsul, uniţi în rugăciune.
La „Staţiunea a 15-a” de pe Krizevac, care încununează eforturile depuse pe Calea Crucii şi constituie biruinţa Învierii Domnului Isus Cristos, ar trebui scris: „Eu am fost mort, dar acum zrăiesc…şi am putere asupra morţii” (Apoc. 1, 17-18).
Părintele Slavko, ajungând la această staţiune care exprimă biruinţa vieţii, şi-a dat mărturia de credinţă aici (şi nu pe parcursul traseului Căii Crucii la vreo altă Staţiune), ne-a arătat cu prisosinţă că moartea noastră înseamnă Biruinţă, trecere într-o altă realitate, realitatea fără prihană, fără pată, strălucitoare şi înaltă, unde poţi contempla Faţa Dumnezeiescului Creator, în sintonie cu îngerii, serafimii şi heruvimii, unde ne putem bucura alături de Maica Cerească de strălucirea gloriei lui Dumnezeu.
El el a învins urcuşul greu al vieţii şi, ajungând în vârf, a văzut chipul Maicii Cereşti zâmbind şi luându-l de mână încurajator, cu dragoste maternă, pentru a-i arăta această realitate suprafirească pe care noi aici n-o putem vedea deocamdată.
Padre Slavko, un prelat franciscan minorit care a trăit carisma Seraficului Părinte Francisc în chip vrednic, dovedind o iubire nemăsurată pentru Cruce şi pentru Maica Domnului. Unde altundeva putea să moartă Părintele Slavko Barbaric decât lângă Crucea Mântuitorului, cruce atât de iubită de Maica Fecioară încât de nenumărate ori s-a arătat lângă ea şi ne-a invitat să ne rugăm în faţa crucii? De câte ori nu ne-a implorat Fecioara Maria să ne rugăm în faţa Crucifixului, avându-L permanent în minte? Crucea înseamnă osteneală, suferinţă, chin, dar înseamnă şi victorie, biruinţă.
Biruinţa prin cruce – este ceea ce vrea să ne arate Fecioara Maria în apariţiile sale de pe Krizevac. Acceptându-ne crucea, vom birui cu Cristos prin crucea noastră. Iar partea de osteneală este legată de depăşirea de noi înşine, un lucru pe care îl putem înfăptui în această vremelnicie, pentru propria noastră veşnicie.
Aşa cum am menţionat, crucea de beton construită în 1933 pe muntele Sipovac (537 de metri altitutdine) – munte care este numit de atunci Krizevac (Muntele Crucii).
Ea ni-l reflectă pe Isus crucificat în această lume care de două mii de ani este la rândul ei crucificată.
De amintit este faptul că această cruce a fost ridicată pentru aniversarea a o mie nouă sute de ani de la moatea şi învierea lui Isus.
„Dragi copii, şi crucea era în planul lui Dumnezeu când aţi construit-o voi. În aceste zile, în mod deosebit, mergeţi pe deal şi rugaţi-vă în faţa crucii. Am nevoie de rugăciunile voastre” – spunea Gospa în 30 august 1984.
„Prin cruce, Dumnezeu se preamăreşte în fiecare om” (29 noiembrie 1984).
„Eu vă dau haruri speciale, iar Isus vă dă daruri care vin de la Cruce. Priumiţi-le şi trăiţi-le.” (20 februarie 1986).
Lui Ivan, în 20 martie 1989, pe Colina Apariţiilor îi transmite:
„Începând de astăzi, mă voi ruga, cât mai mult posibil, contemplând rănile lui Isus. Vă invit pe toţi în această seară: rugaţi-vă cât mai mult posibil în faţa Crucii. Crucea să fie pentru voi în centru în zilele următoare.”
Pe imensa cruce stă scris: „IHS Lui Isus Cristos Salvatorul umanităţii. În semnul propriei credinţe, iubirii şi speranţei conduc pe P. Bernardin Smoljan, paroh şi Parohia din Medjugorje – 1933 – de toate relele eliberează-ne Cristos”.
Crucea conţine o relicvă din adevărata Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul. De aceea, Maria ne cere să ne rugăm în faţa acestei Cruci. Ea însăşi este adesea prezentă acolo, pentru a se ruga împreună cu noi şi în acest loc sunt acordate mari haruri. Ea însăşi a mărturisit:
„Iubesc în mod cu totul special crucea pe care voi aţi înălţat-o în mod providenţial pe Krizevac. Mergeţi acolo mai des să vă rugaţi. (Mesajul din 31 august 1984).
Iată câteva mărturii despre Părintele Slavko, ale unora din cei prezenţi:
„O soră din Comunitatea Fericirilor, care a participat la ultima Cale a Crucii a părintelui Slavko povesteşte: Mişcătoare au fost şi cuvintele părintelui Ivan Landeka, precedentul paroh, care l-a cunoscut cel mai bine pe părintele Slavko: „Ţi-am spus adeseori că vei muri pe aceşti munţi. Şi, într-adevăr, ai murit „în biroul tău”. Colina Apariţiilor şi Krizevac erau biroul tău. În ultima vreme ai primit multe lovituri care te-au rănit. Iartă-ne dacă adesea nu te-am înţeles. Întotdeauna ai mers înaintea noastră şi, până să apucăm noi să înţelegem despre ce e vorba, tu erai deja la jumătatea drumului. Aveai talente pe care le-ai pus în întregime la dispoziţie, ţi-ai folosit toate darurile.”
Un cortegiu nesfârşit de oameni s-au perindat pe lângă mormântul acestui franciscan care şi-a dedicat viaţa pentru a face să fie iubiţi Maria – Regina Păcii şi Fiul Ei Isus. „Părintele Slavko a fost împreună cu părintele Jozo şi cu părintele Tomislav, unul dintre apostolii chemaţi să fie martori ai apariţiilor, chiar de la începutul lor” – scrie Nicola Bertani, în Ecoul Mariei, din decembrie 2000, p. 7.
Părintele Lijubo, un tânăr franciscan prezent de câteva luni alături de noul paroh, a primit sarcinile pe care le avea părintele Slavko în parohie. În afara serviciului de la Sanctuar, se va ocupa între altele de comentarea Mesajului Lunar al Sfintei Fecioare, care se difuzează în general în întreaga lume.
El a declarat: „Moartea fratelui nostru Slavko a fost bruscă şi neaşteptată. Este dureroasă pentru că a lăsat un gol în atâtea persoane pentru care a fost un adevărat tată, slujind cu fidelitate pe Maica noastră Cerească şi îndemnurile şi sfaturile Sale de-a lungul atâtor ani.
Sunt conştient că nimeni nu-l poate înlocui, pentru că era fidel, dăruit şi neobosit în dragostea pentru Preacurata, pe care o iubea atât de mult. Iubind-o pe Ea, putea şi avea forţa de a-i iubi pe atâţia alţii care nu cunoscuseră nici iubirea omenească, nici iubirea divină. În lucrările sale, în confesional, în predici şi în întâlnirile cu oamenii se dăruia în totalitate; era tot timpul în mişcare, nu-l puteai vedea că nu face ceva, ca şi cum viaţa ar fi urmat să i se sfârşească dintr-o clipă într-alta. Să ne amintim reflecţiile părintelui Slavko la Radio Maria, în 25 iulie, atunci când Sfânta Fecioară ne-a spus:

Părintele Slavko comenta: (Dintr-o înregistrare, în Ecoul Mariei, op.cit., p. 7).
O scurtă notă apărută în Press Buletin aminteşte faptul că: „Părintele Slavko a murit în 24 noiembrie 2000 la orele 15,30 din cauza unui infarct, după ce a încheiat ritualul Căii Crucii, pe care, la fel ca în fiecare vineri, îl îndeplinea împreună cu pelerinii şi cu cei din parohie.
Părintele Slavko s-a născut la 11 martie 1946 la Dragicina. A fost ordonat preot la 19 decembrie 1971. După cinci ani de acivitate pastorală în provincia Herţegovina, în parohia Capljina, în 1982 şi-a luat doctoratul în pedagogie religioasă, obţinând titlul de psihoterapeut. Din 1982 până în 1984 a lucrat la Mostar în calitate de catehet al studenţilor. Datorită activităţii sale rodnice cu studenţii şi a cursurilor de rugăciune primite cu entuziasm de studenţi, regimul comunist din acea vreme a început să-l persecute pe părintele Slavko.
Graţie cunoaşterii principalelor limbi europene şi a experienţei câştigate în parohiile în care a activat, părintele Slavko a lucrat neobosit cu pelerinii la Medjugorje, unde a fost transferat oficial în 1983. Chiar de la începutul activităţii sale la Medjugorje, el s-a dedicat scrierii de cărţi cu conţinut spiritual, care au fost traduse în douăzeci de limbi şi difuzate în 20 de milioane de exemplare în întreaga lume.
În fiecare an organiza întâlniri speciale cu preoţii şi tinerii şi, la casa de rugăciune a provinciei „Domus Pacis” ţinea seminarii de post şi rugăciune. Ca urmare a enormelor suferinţe din perioada războiului, fondase şi conducea asociaţia de învăţământ şi formare „Majcino selo” unde trăiesc în prezent peste 60 de persoane (orfani de război, copii din familii destrămate, mame tinere celibatare, persoane vârstnice singure şi copii bolnavi). Este dificil să scoţi în evidenţă ceva în mod special în viaţa acestui om unic, dar dacă am vrea s-o facem, ar fi, cu siguranţă, perioada pe care a petrecut-o la Medjugorje. Părintele Slavko Barbaric a străbătut întreaga lume răspândind mesajul de pace şi împăcare al Preacuratei. El era sufletul şi inima mişcării pentru pace născute la Medjugorje cu nouăsprezece ani şi jumătate în urmă”. (Ecoul Mariei, op.cit. , p. 6).
„Părintele Slavko ne lipseşte deja” – scria părintele Rene Laurentin într-un articol pentru Eco din Maria şi Chretiens Magazine.
„Slavko a murit subit, după Calea Crucii de vineri, 24 noiembrie. A murit sub ochii celor prezenţi. Brusc. În pofida stilului său de viaţă ascetic care părea să-i permită o viaţă lungă. Dar probabil că el a abuzat de propriile-i puteri, până la sucrtcircuitare pentru Domnul. Vizionarii, pentru care el era ghid şi referinţă spirituală, sunt profund afectaţi, pentru că, fiecare cu personalitatea sa, nu erau întotdeauna influenţaţi de parohie aşa cum era de dorit. Slavko era cel care constituia adevărata legătură sacerdotală şi spirituală. Medjugorje îşi pierde ambasadorul internaţional (poliglot pe cele cinci continente) şi principalul interpret pe lângă pelerini. Erau gata să-i interzică acele călătorii care prelungeau inflexibila sa rază de acţiune. În timpul războiului şi după, fondase considerabile opere umanitare: un sat de copii şi văduve în Medjugorje, cu şcoala alăturată.
Organiza lunar reculegeri profunde, în care se dădea mare importanţă postului. După ce avusese ideea Festivalului pentru tineri (care se încheia în zorii zilei de 6 august, ziua Schimbării la Faţă,) părintele Slavko a început seminariile pentru preoţi, prevăzute pentru luna iunie.
De formaţie psiholog, era un om modest, spiritual şi de o mare creativitate. Se reproşează mesajului de la Medjugorje că ar fi sărac şi repetitiv, dar în fiecare lună Slavko ştia să ne transmită raza esenţială: un ecou al Evangheliei; ca preot, încerca să-şi transmită flacăra sa, îmbogăţită în cursul vieţii sale. (…)
Fie ca Slavko să-şi continue din Cer acţiunea de pe raza de activitate care i-a aparţinut pe pământ.”
Câteva frânturi din amintirile Sorei Emmanuel îl evocă astfel:
„Vă scriu printre lacrimi, dar şi cu bucurie, în săptămâna în care iubitul nostru părinte Slavko s-a întors în casa Tatălui. Împrejurările morţii sale sunt surprinzătoare şi atât de frumoase! Minunat este modul în care Dumnezeu l-a chemat la El pe slujitorul Său credincios pe care l-a găsit veghind în rugăciune în ceasul întoarcerii Stăpânului Său. Numele Slavko provine din cuvântul croat „slava” care înseamnă mărire. Pe muntele Krizevac nu este decât un tablou al Măririi (Învierea), puţin mai jos de crucea mare din vârf şi acolo Cel Înviat a venit să-l ia pe slujitorul Său într-o eternă îmbrăţişare.
Imediat după moartea sa, norii, care aduseseră mai înainte ploaia, s-ar îndepărtat puţin lăsând să se întrevadă soarele, care a luminat o clipă chiar acel loc de pe munte. Grupul pelerinilor a putut vedea atunci apărând deasupra văii un curcubeu care părea că porneşte din biserica de la Medjugorje. La funeralii, un lung cortegiu s-a pornit pe străzile din Medjugorje ca să însoţească sicriul preotului şi apostolului lor şi să-i aducă un ultim omagiu. Cu o permisiune specială, părintele Slavko a putut fi înmormântat în cimitirul Kovacica, situat în spatele bisericii. În numele tuturor vizionarilor, Jakov i-a mulţumit că a fost alături de ei, atât în momentele cele mai bune cât şi în cele mai rele.” (În: Ecoul Mariei, op.cit., p.6).
Profund legată în inimă şi suflet de părintele Slavko, Jelena a dorit să-i dedice o reflecţie în Ecoul Mariei, Regina Păcii, intitulată: „O moarte fecundă”.
„Nimeni dintre noi nu poate spune că n-a fost luat prin surprindere de moartea părintelui Slavko, într-atât încât am făcut eforturi pentru a accepta că dispariţia sa ar corespunde unui plan precis al Mariei. Cuvintele pe care Preacurata le-a spus Mariei Pavlovic (Pavlovici – n.n.) ne-au consolat şi ne-au cufundat în misterul morţii, faţă de care fiecare dintre noi se simte puţin străin şi confuz.” (Este vorba despre cuvintele: „Slavku u nebu! Slavku u nebu! – Slavko este în Cer! – pentru prima oară când într-un mesaj se menţionează numele unei persoane. Gospa a dat mărturie în favoarea lui, aşa cum el dăduse mărturie pentru Ea – n.n.).
„Este o enigmă pe care nici o filozofie umană n-a reuşit s-o pătrundă şi este cea pe care înşişi discipolii lui Isus au refuzat-o prin cuvintele lui Petru, care a mers până la a-L renega pe Isus de trei ori de frica morţii. Dar nu numai inima omului doreşte să trăiască; şi Isus Însuşi – ne spune apostolul Ioan – a avut sufletul tulburat în faţa mormântului lui Lazăr şi a plâns, astfel încât i-a convins pe iudei de iubirea pe care i-o purta Cristos acelui om. (Cf. Ioan 11,35).
Moartea dragului nostru părinte Slavko dacă, pe de o parte, ne privează de afecţiunea unei persoane de care toţi ne simţeam iubiţi, pe de altă parte aduce cu sine multe roade; căci el însuşi este sămânţa care moare, şi, ca urmare, dă o recoltă abundentă (Cf. Ioan cap. 12). Vorbind cu diferiţi prieteni care au trăit intens „plecarea” sa, am convenit că trăim o nouă convertire; o prietenă mi-a spus: , vedem toţi ca într-o reflectare, dar puţin mai clar.
În acest sens am înţeles că ne-am întâlnit cu „misterium mortis”, trăim moartea „luminoasă” a altuia care a fost nu doar ascultător până la moartea ca un ţel, dar şi parte integrantă din planul pe care Dumnezeu l-a avut cu el. Moartea sa ne-o aminteşte în unele aspecte pe cea a lui Cristos. Ca şi Domnul său, Slavko abia terminase o via crucis şi a murit ca şi El, pe la trei, în ora Îndurării Sale.
Deci, această moarte creştină se încorporează în viaţa noastră interioară. Am trăit-o ca necesară şi nu cauzală. Niciunul dintre noi, chiar dacă ne-am gândit, nu va constitui vreo excepţie, dar fiind că aceasta este parte integrantă din sequela Cristi (Urmarea lui Cristos). Trebuie subliniat că nu este doar o trecere la noua viaţă, pe care, într-un anumit sens, am trăit-o deja la Botezul nostru şi în Sacramente, ci face parte din dovada iubirii în dublu sens.
Fiecare dintre noi trăieşte deja această moarte, aş spune, şi în trup; ajunge să vezi bolile noastre, care sunt un fel de moarte, chiar dacă nu deplină. Domnul ne invită să renunţăm cu totul la omul vechi şi nu ne cruţă trupul, de care suntem atât de legaţi, poate pentru că este casa noastră, celula noastră. Ne cere, deci, nu să trecem în mod pasiv la noua viaţă, ci să-i încredinţăm Lui ceea ce am primit pentru a-L avea pe deplin.
Toate acestea le putem deja trăi intens şi în spirit, care este atins de separarea de trup şi, într-un anumit fel suferă până când nu va fi reunit cu acesta în forma „glorioasă”. Dar a trăi moartea lui Cristos înlăuntrul nostru înseamnă, mai ales, să devenim simpli şi să ne orientăm spre esenţial.
Viaţa noastră este, într-adevăr, o „suflare”. Dumnezeu ne poate chema atunci când suntem în plină activitate, aşa cum l-a chemat pe părintele Slavko, printr-o dăruire totală de sine. Să nu permitem, deci, spiritului nostru să se încarce cu preocupări superficiale; să ne gândim numai la caritate, căci este unicul lucru care, la sfârşit, va rămâne. Această viaţă ne este dată pentru a cuceri Cerul, viaţa veşnică este premiul care ne aşteaptă. Trebuie, aşadar, să fim atenţi să nu ne lăsăm încătuşaţi de slăbiciunile oamenilor, de judecata lor şi de dominaţia lor.
Moartea este semnul că fiecare dintre noi îi aparţine numai lui Cristos şi că judecata finală îi revine numai Lui. Pentru a anticipa acest moment şi pentru a ne pregăti pentru acest examen ne poate ajuta examinarea conştiinţei în fiecare seară înainte de culcare, ca o mică judecată universală. În fine, moartea o găsim atârnată în casele noastre pe crucifix. Acel trup este Trupul mort al lui Cristos, sub care Sfânta Fecioară ne-a cerut să medităm Misterele de Slavă, pentru că Evanghelia – ne spune Părintele – L-a glorificat pe Fiu pe Cruce, acolo moartea a fost învinsă. Uniţi în acest mister, care este şi al nostru, pentru că la sfârşit se va revela şi gloria noastră, până acum ascunsă în Cristos, să adorăm Crucea aşa cum ne cere Preacurata şi să ne rugăm pentru virtutea răbdării care, ne spune apostolul, naşte speranţa şi, din aceasta, obiectivul vieţii fericite. Să-i cerem, în sfârşit, Sfintei Fecioare, să se roage pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre.” (În: Ecoul Mariei, Regina Păcii, op.cit., p.7).
Dar cel mai frumos a sintetizat evenimentiul morţii părintelui Slavko – Roberto M. din Madrid:
„Ne unim cu parohia franciscană, cu Ecoul şi cu toţi pelerinii de la Medjugorje. Cu mare durere în inimă pentru pierderea inestimabilă a părintelui Slavko, mare pescar de suflete al acelor ani din urmă. Ca şi Isus, şi-a dat viaţa la picioarele Crucii pentru noi toţi, pelerinii. Îţi mulţumim, părinte Slavko.” (Ecoul Mariei, Regina Păcii, op.cit., p.8).

19 aprilie 2010

Topice: Meditaţii | Comments Off on PĂRINTELE CRUCII ŞI MOARTEA CA LUMINĂ

Comentarii închise.