Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

BIJUTERII ÎN FILIGRAN CULESE DIN CENUŞA LUNII

de Cezarina Adamescu | Iulie 19, 2010

LAURIAN LODOABĂ, Cenuşa lunii, poeme, Editura Anthropos, 2010

Miniatura lirică în spiritul poeziei tradiţionale nipone a sedus şi continuă să-i cucerească, pe toţi creatorii de poezie, inconştient sau nu, pentru că are o mare priză la public, este sevă proaspătă şi chintesenţă de gând şi fie că se încadrează în canoanele impuse de acest mod de exprimare laconică, fie că nu, ea câştigă adepţi din toate categoriile de creatori şi cititori pentru că, necesită un minimum de timp pentru a o parcurge, dar în acelaşi timp solicită în cel mai înalt grad mintea şi spiritul, fiind ca o respirare, ca o gură de aer proaspăt în alveolele pulmonare îmbâcsite de noxele veacului. În plus, se poate prezenta într-o formă miniaturală cu un design plăcut care poate fi purtată în buzunarul de la piept, de către oricine. Ea induce o stare de confort intelectual şi de fineţe şi ascuţime de spirit speciale, propice stării ideatice, de visare.
Foarte mulţi autori români şi străini au fost tentaţi să cultive această specie literară, cu sau fără reguli impuse, dar păstrând spiritul treaz şi îmbinând contingentul cu inefabilul, teluricul cu celestul, într-o armonie perfectă şi cu un final neaşteptat.
Autorul de faţă vrea să atingă cu aripile sale migălite îndelung, contururile azurului. Este o întreprindere cât se poate de inspirată, pentru că reuşeşte, de cele mai mult ori să surprindă şi să pună pe gânduri interlocutorul.
Deşi nu respectă schema tradiţională japoneză a haiku-ului 5-7-5 el reuşeşte să inducă acea stare de graţie pe care nu o poţi atinge cu mâna, de teamă să nu se sfărâme.
Cenuşa lunii – este un titlu fericit ales de autor ca să reflecte imaginile-blitz care oglindesc stările sufleteşti ale autorului. Un anume univers marcat de regrete târzii, de umbre, tăceri, de amurg, răni vechi înflorind în rană nouă, cer pustiu, eclipsă de lună, şi alte asemenea imagini încărcate de sentimentul pierderii, al aşteptării, al zădărniciei, al pustiirii în care arareori răzbate câte o imagine solară, înseninătoare.
Poetul se autodefineşte, de altfel: “am soarta perlei / din scoica argintată –/
sub carapacea de nisip / strigătul apusului / somn îngheţat”.
De altfel, imaginile ne sunt familiare de la clasicii noştri: Bacovia, Arghezi, Blaga şi chiar Eminescu (mutatis mutandis!)
Toate aceste vignete lirice ne comunică un mesaj scurt, o stare de moment, o idee, un simţământ. Ex: “sub cenuşa lunii / tăcerea umbrei / regrete târzii”; “laguna violetă / înghiţită de amurg – / o veche rană”; “sfârşit de iarnă / lampadare de piatră / agăţate în ceaţă”.
Iată şi “un petec de cer” – o mică speranţă: “stropi de ploaie peste / molizii robiţi în / aura dimineţii ». Şi în afundul unui cer pustiu răsună parcă o chemare de taină, ca o promisiune, ca o speranţă : « chemare – / cer pustiu / încarcerat de lună ».
Poezii de sugestie, încărcate de simbolism, haiku-ul şi tanka, precum şi celelalte forme ale spiritualităţii lirice de tradiţie orientală, în speţă, niponă, au darul de a aprinde o luminiţă în sufletul obosit de corvezile şi de travaliul la care este supus omul într-o epocă a imaginii fugitive şi a bombardamentului informaţional din media. Cu ce să rămână omul din toate acestea ? Cu un fulger care-l străpunge virtual în creştet, trece prin minte, pătrunde în inimă şi se preface-n adiere de duh creator şi mângâietor, care coboară cu cele şapte daruri ale sale.
Încercări de a defini succint şi sintetic unele concepte, de a strecura subliminal unele reguli etice, după modelul panseurilor lirice, toate aceste bijuterii în filigran îşi ating pe deplin ţinta pentru care au fost plăsmuite şi şlefuite, atât prin frumuseţea extrioară, dar mai cu seamă, prin lumina şi căldura pe care o degajă, învăluind în averse de tandreţe serafică mintea şi sufletul.
« cum amintirea / mângâie marea – / neînvins de soare / nisipul », iată un exemplu edificator de asemenea mărgăritar sufletesc. Sau : «driade ascunse / clepsidre din ramuri / ultima eclipsă de lună ». Puterea sugestiei este dublată de estetica versurilor dar şi de miezul suculent al ideii. Credinţa, speranţa, iubirea, virtuţile de căpătâi ale creştinului, îşi găsesc şi ele expresia fericită, succintă, în aceste miniaturi lirice : « pe lacul argintat – / răscolit / între două iubiri” ; “o roată de lună/ smulsă dintr-un capăt de nor / ne-a unit ieri – // suntem tot noi / dar ce străini azi”; “NE MISTUIM / ne mistuim în rugul sângelui / ne despărţim de pământ – // prin mine rădăcinile / încă respiră” ; “copacii leagănă umbra lunii –/ mâna ta risipeşte / cenuşa dintre noi”; ş.a.
Geo Dumitrescu spunea odinioară: “Din orice lucru se poate face o poezie”.
E adevărat şi frumos, dar mai ales, este o gândire filozofică, pentru că nu mulţi au capacitatea de a transpune realitatea, astfel încât să poată avea, cel puţin, acel parfum inefabil şi misterios, numit Poezie. Iată: “Prin mine rădăcinile/ încă respiră”, fie şi doar aceste două versuri foarte scurte, însumând în total, abia cinci cuvinte, vădesc, fără doar şi poate, faptul că avem de-a face cu un om care face Poezie din orice lucru. Cu un poet autentic, adică.
Cum poate fi restrânsă în atât de puţine cuvinte, o gândire filozofică ori poetică devenită emblematică pentru un autor? Să exprimi în câteva cuvinte un univers întreg – constituie o artă. La fel cum, din câteva tuşe pastelate, un pictor poate creea o lume vie, aproape palpabilă. “mă tem / de tulburarea nisipului – / încă o zi de nemurire” – poate că nimeni nu a sintetizat atât de bine esenţa vieţii şi efemeritatea eternităţii care atârnă de un fir de nisip. Chintesenţă de spirit gustat cu pipeta – acestea sunt vignetele lirice ale lui Laurian Lodoabă pe care le oferă cititorilor spre delectare şi îmbăiere spirituală în azuriul luminii. Ca un parfum de tuberoze care-ţi invadează nările flămânde. Ex: “noapte albă – // sub catargul lunii / ochiul nopţii / plâns”. Sunt atât de perfecte încât îţi taie cu aura lor, respiraţia.
« răsăritul de soare – / prin plasma vântului / năvalnica toamnă » ş.a.
Autorul are şi câteva încercări de pastel – concentrat – cu o economie studiată a mijloacelor de expresie, dar reuşind să sugereze o atmosferă şi totodată, un sentiment pe care-l iscă aceasta : « TOAMNA : se scurge timpul / ca sângele din rană – // o ceaţă albastră / se furişează-n cetate / cade ca o ghilotină / peste smocuri vestejite / de iarbã”. Ori acest tablou de iarnă pictat în guaşă: “PLOAIE DE IARNĂ : ploaia se zbate / pe acoperişul de tablă zincată / ca scrumbiile / în plasă – / fumul din sobă / sparge rezerva de nemurire / prin passe-partout-ul cerului »
Iată şi o foarte frumoasă poezie de dragoste: “VEI RĂMÂNE: altarul rugăciunii mele / până ce peste ochii mei / ceaţa albastră / va înghiţi / şi punctul minuscul / de lumină ».
Discurs concentrat şi diluat în aceeaşi măsură, cu aparenţă de lejeritate în exprimare, modul de lucru al poetului este unul foarte convenabil din toate punctele de vedere.
Spiritus loci şi el îşi pune amprenta pe amintirile şi personalitatea poetului, care evocă imagini disparate rămase într-un colţ, undeva, pe retină iscând nostalgii, cu toate că spune că priveşte toate acestea cu un ochi străin, ochiul minţii nu înşeală : « ANTALYA: aş rămâne aici / copil să mă mai nasc / unde portocalii / sunt merii / dintr-un ţinut de neuitat / unde rodiile / sunt măceşele / din care mama / pregătea dulceaţa / roşie-arămie – / acum le privesc / cu un ochi străin / aşa cum marea / în golf / se reculege / după izbirea / de pietre”. Sau acest frumos poem evocator al copilăriei: “* * *copii ai mlaştinilor / cu beţe de pescuit / din trestie / şi colaci de cauciuc /priveam / alunecarea / dopului de plută / prin apa limpede cu ierburi –//ce senzaţie / am prins o latiţă de Dunăre / cu solzii curcubeu / strălucitori ca platoşa / cavalerului rătăcitor / în bătaia apusului / din ultima vară”. Sau acestă scurtissimă: “la Şviniţa luna / îşi scutură praful / peste mormintele / fără cruci”.
Nu lipsesc din grupaj accentele dramatice, dar ce ar fi un poet fără ele?
“lipit de durerea mea / rescriu cu sânge / cenuşa cuvântului”.
Însă accentul cel mai tulburător este provocat de schija timpului care nu iartă şi poetul îşi aminteşte de copilul care a fost şi de locurile dragi ale naşterii sale: “JE SUIS UN AUTRE : nu mai sunt cel de ieri / cel care alerga prin lanul de grâu / nu mai sunt copilul-pescar / care alerga peste nouă lanţe de ape / sunt dintr-o dată bătrânul de azi / şi umbra de mâine / je suis un autre, un autre, un autre / toujours un autre… »
Şi amintirea copilăriei îi dă târcoale poetului, sub chipul unor nuferi cruzi din bălţile copilăriei: “mugurii verzi din salcia bătrână – / picături de rouă / pe nuferii cruzi / din bălţile copilăriei”.
O notă aparte o dau respirările spirituale care sunt aidoma unor metanii ori a semnului crucii făcut în faţa unei icoane: “vibraţia clopotelor – / o umbră desprinsă din mine / se agaţă de lună”. Ori: “cuiele tale ruginite / spălate în lacrimile / nevinovăţiei de copil”; iubito nu-mi scrie / pe crucea ruginită / rămâi cu bine”;
Poemul care dă titlul volumului este şi el un diamant liric sugestiv şi revelator pentru acest gen de creaţie: “CENUŞA LUNII: apus însângerat / cu mori de vânt / peste iubirile furate. »
Căutând noi modalităţi de expresie cât mai sinergice, în sintonie cu timpul care aprig se grăbeşte, Laurian Lodoabă reuşeşte, prin aceste mărgăritare lirice să atragă atenţia, nu numai a cercului de prieteni, nu numai a cititorilor care nu mai au vreme pentru cărţi voluminoase, dar şi a criticii care, sperăm, îl va recepta drept un autor original, care-şi rezumă discursul şi, cu toate acestea, ajunge la inima oricui are puţină disponibilitate sufletească şi nevoie de frumos, într-o lume bântuită de urâţenie, în care kitsch-ul stă la loc de cinste pe toate tarabele.

5 iunie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on BIJUTERII ÎN FILIGRAN CULESE DIN CENUŞA LUNII

Comentarii închise.