Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (1)

de Adrian Botez | Iulie 21, 2010

Criticul ieşan, Alexandru Dobrescu, în lucrarea sa Detractorii lui Eminescu (Junimea, Iaşi, 2002), definea conceptul de “detractor”: “Detractorul este, în accepţia curentă, persoana care lucrează, cu bună-ştiinţă, la ştirbirea (sau distrugerea) bunei reputaţii a cuiva. Este o practică a cârpaciului invidios pe maestru – sau a artistului mediocru, gelos pe Gloria marelui artist (…) Între cel care ponegreşte şi cel ponegrit este (sau ar trebui să fie) o flagrantă diferenţă de valoare, fără însă ca detractorul să aibă conştiinţa propriei inferiorităţi”. Al. Dobrescu pune discreditarea Maestrului pe seama “defectuoasei funcţionări a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor profesionale(…)Urmaşii se cred întotdeauna superiori înaintaşilor, cărora nu scapă nicio ocazie de a le administra, precum şcolarilor nesilitori, pedagogice corecţii ”. În mare, Al. Dobrescu are dreptate. În lucrarea sa sunt daţi, ca exemple de detractori, Petre Grădişteanu, Gr. Gellianu, Al. Grama, Aron Densuşeanu, Anghel Demetriescu… – dar faţă de atitudinea negativistă a lui Eugen Lovinescu, Al. Dobrescu vine cu temenele şi scuze… Nu era cazul…! Cel ce nu vrea, din rea-credinţă, să vadă pe GENIUL CONFORMATOR al Duhului Neamului care l-a născut (inclusiv pe el, lepădatul de Neam!), e mai rău decât detractor: este orb şi trădător de spirit…
Dar, iată ce spune dl Dobrescu, mai departe: “Rostul istoricului literar nu este însă de a pune la zid un trecut ale cărui măsuri şi desfăşurare nu le împărtăşeşte, ci de a-i înţelege logica internă şi, eventual, de a trage învăţăminte”.
Din acest moment, ne despărţim categoric de opiniile lui Al. Dobrescu.
Eminescu NU E TRECUTUL, CI VIITORUL DE DUH AL NEAMULUI SĂU! Eminescu NU are nevoie de “mila şi înţelegerea tolerantă” a nu ştiu căror trepăduşi culturnici (evident, nu ne referim aici la dl Dobrescu, pe care-l ştim ca fiind un extrem de onest hermeneut – ci ne raportăm la cei pe care dl Dobrescu vrea să-i justifice, în nemernicia şi orbirea lor cultural-spirituală!) , CI FIECARE DINTRE NOI ÎI SUNTEM DATORI CU ÎNŢELEGEREA FIINŢEI NOSTRE, PRIN EL!!!
…Şi ţinem să ne exprimăm şi demonstrăm, sus şi tare, opinia – mai ales că avem în faţă neghiobiile înveninate şi pline de paraziţii ignoranţei, din Dilema veche – 1998, a ciracilor “hipopotamului pleş”… – precum şi afirmaţiile belferului, proteguit de către dl N. Manolescu, precum icioglanii “deandosulea” ai sultanilor… – dl Mircea Cărtărescu (cf. Adevărul literar şi artistic, Nr. 956 /14 ianuarie 2009 – Salvaţi-l pe Eminescu sau lăsaţi-l să doarmă!): “trăim o epocă a contestaţiei, sătui de ditirambii de altădată (…)Ceea ce în faimosul număr din «Dilema» de acum câţiva ani era proaspăt (n.n.: da, precum excrementele matinale…) și adevărat (n.n.: ca jurămintele politicienilor…), chiar curajos (n.n.: …da, cu morţii poţi fi, totdeauna, curajos…mai ales când bunul-simţ, cultura şi deşteptăciunea nu te prea dau afară din casă…), a devenit acum subiectul a j-de mii de anchete prin toate revistele.

«Salvaţi-l pe Eminescu» e azi un slogan la fel de plicticos ca și «Salvaţi Delta», «Salvaţi planeta» etc. Cum şi de către cine a fost folosită imaginea lui Eminescu? “De toţi naţionaliștii, de la pătlăgeaua verde la cea roșie. Am avut un Eminescu cu centură diagonală, unul cu carnet roșu de partid, unul cu cocardă tricoloră… Pentru toate gusturile, toate vremurile și toate buzunarele (…)Eu personal nu-l mai citesc pe Eminescu, l-am citit destul în tinereţe și-l știu bine. Prefer să-i citesc azi pe poeţii de azi.(…) Cu Eminescu mi se-ntâmplă ce mi se-ntâmplă cu toţi autorii pe care-i știu prea bine și pe care-i iubesc cel mai mult: nu-mi mai vine să-i citesc” .
Am citat copios din Cărtărescu, pentru a savura aroma imbecilităţii, în toată măreţia ei “imposturală”!

Iată unde duc lenea şi autosuficienţa, ghiftuiala narcisiacă, impostura cultural-spirituală!
Da, Al. Dobrescu avea dreptate, atunci când alarma asupra “defectuoasei funcţionări a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor extraprofesionale” – atâta doar că nu spunea numele Adevărului, până la capăt: cu adevărat criticii profesionişti români, de după 1989, nu-şi mai fac datoria faţă de valorile de Duh ale Neamului Românesc, ci, ori se retrag timoraţi, inhibaţi (a se vedea cazul criticilor clujeni Mircea Muthu şi Ştefan Borbély) sau, pur şi simplu, se dovedesc nedemni şi slabi de înger, ne-conştienţi de eroismul şi sacralitatea misunii lor de PAZNICI AI VALORII DE DUH AUTENTIC, misiunea de a apăra valorile AUTENTICE ale Neamului căruia îi aparţin (a se vedea tristul caz al eminentului critic Eugen Simion), ori se dovedesc din ce în ce mai depăşiţi, mai limitaţi în forţele lor hermeneutice…şi asta se întâmplă prea multora, ca să începem noi să le înşirăm, aici nevrednicele lor nume! Dar, mai rău decât orice, este pătrunderea corupţiei, a josniciei şi partizanatului ticălos, în rândul criticilor “de profesie” (şi nu putem să cităm nume, la acest capitol… – pentru că, cel mai greu, azi, este să dovedeşti, în faţa Instanţei Juridice, tocmai corupţia – NICI FLAGRANTUL NU TE AJUTĂ! – şi noi n-avem bani, pentru a scăpa de rigorile legii meschine şi parşive a oamenilor, lege de care se-mpiedică…”boii”!).
…Să vorbeşti despre “ditirambi”, în cazul Eminescu, este dovada celei mai crase rele-credinţe…(deci, dl Cărtărescu şi “maestrul” său, dl Manolescu, cel ce-i dă acestuia “binecuvântarea”, în orice împrejurare şi orice prostie ar emite, “lucrează, cu bună-ştiinţă, la ştirbirea – sau distrugerea – bunei reputaţii” a lui Eminescu…! – dl Manolescu îl “lucrează” pe Eminescu şi prin… Istorii…! – cu adevărat demne, prin fabulaţiile vehiculate într-însele, de “bârfele” arabico-şeherezadice…) – la fel ca şi în cazul afirmaţiei despre “protolegionarismul” ori “comunismul” lui Eminescu…(când sunt atât de puţini oameni, azi, în România, care să şi ştie ce vorbesc, atunci când le merge gura despre legionarism, comunism, naţionalism, curat ca despre… “pătlăgele”!) – iar să afirmi că Eminescu a devenit un obiect de direcţionare a sloganelor…nu înseamnă decât pură şi deloc simpatică ignoranţă…Şi asta, nu pentru că nu s-ar fi ajuns, prin cei care n-au citit un rând din Eminescu, dar “aquiesează” la transformarea spiritualo-divinului, în “marfă de promo” – ci pentru că însuşi Mircea Cărtărescu, prin alegaţia sa, dovedeşte, cu vârf şi îndesat, că face parte dintre “flueraşii” care consideră spiritul – o marfă – şi, ceea ce este cu mult mai grav, că Mircea Cărtărescu habar n-are să citească! Nu mă refer, evident, la alfabetizarea “poetului de curte manolesciană”, ci la absoluta lui impotenţă de Duh: “Eu personal nu-l mai citesc pe Eminescu, l-am citit destul în tinereţe și-l știu bine. Prefer să-i citesc azi pe poeţii de azi.(…) Cu Eminescu mi se-ntâmplă ce mi se-ntâmplă cu toţi autorii pe care-i știu prea bine și pe care-i iubesc cel mai mult: nu-mi mai vine să-i citesc”. E ca şi cum un individ oarecare ar afirma că-l plictiseşte Predica de pe Munte a Lui Hristos…uitând să spună că, de fapt, el, “plictisitul” – E SURD!!!
Eminescu nu-i o modă, ca să te lepezi de ea, o vreme, şi, cine ştie când şi din ce “capriţ”, s-o reiei, “s-o repui pe tapet”! Eminescu este cel dintâi receptacul al influenţei Arhanghelului Spiritului, Mikaël, aici, pe pământ, influenţă care s-a făcut perceptibilă odată cu anul 1871. Cei care au, cât de cât, bună-credinţă şi cunoştinţe şi har întru hermeneutică, vor băga de seamă, foarte clar şi uşor, diferenţa enormă de valoare între poemele eminesciene de până la 1871 (tip La Bucovina, O călărire în zori etc.) şi cele de după acest an: este evident (înafară de orbi şi surzi!) că spiritual mihaelic îl inspiră pe Eminescu (adică, acest spirit divin se pogoară şi îl face empathic/profund rezonator, pe Eminescu, la influenţele, cu maximă putere, ale Arhanghelului Spiritului, care domină zodiile celesto-terestre). Nu e nevoie de lucrarea de denigrare securistică, a unor “cepe-ex-işti” ai criticii româneşti, să scoată în frunte “cearşafurile” intime ale lui Eminescu – corespondenţa: ştiut este că şi Hristos, având dublă natură (umană şi divină), se nevoia precum oamenii de carne…dar nu i-a trecut prin devlă niciunui evanghelist să descrie “sejurul” cristic la…privată: în mod evident, evangheliştii erau oameni cu infinit mai multă minte, mai mult bun-simţ şi mai înalt discernământ al valorii Duhului, decât “zoilii” veacului nostru degenerat şi dominat de specimene bune de studiat din punctul de vedere al teratologiei…
…Şi să ne mai mirăm de confuzia gravă a valorilor, de “defectuoasa funcţionare a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor extraprofesionale”! Păi, ce “criteriu extraprofesional” se “imixtează” mai grav, în vremile noastre, decât politica masonică! Iar domnii Pleşu, Manolescu etc. (şi, după domniile lor, sodom de epigoni-guşteri!), şi-au schimbat radical profilul spiritual, după ce au “degustat” aburul otrăvit al politicii postdecembriste!
…Dar, fireşte, politica de tip masonic înseamnă şi acceptarea trădării intereselor naţionale! Cum putea un domn ambasador UNESCO, cu (a)“sediul la Paris (“Reşedinţa mea de vèră/E la ţèra…” Lojei Marelui Orient, de la Paris…!), să-l accepte, ca Geniu Protector şi Conformator de Duh al Neamului Românesc, pe cel care scrisese despre “Chestiunea Israelită” sau “Chestiunea evreiască”, “fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis (de către ¬medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi)” – afirmă Victor Roncea, în art. Lichidarea lui Eminescu, 3 februarie 2009, civicmedia.ro)?!
Noi, în cele de mai jos, vom încerca să demonstrăm, cât mai lapidar, chiar pe textul eminescian (demonstraţia integrală, in extenso, noi am făcut-o în lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ – PENTRU O NOUĂ HERMENEUTICĂ, APLICATĂ ASUPRA TEXTULUI EMINESCIANEditura Rafet, Râmnicu Sărat, 2005 – lucrare care s-ar putea să-i îndemne, chiar pe domni sastisiţi şi plictisiţi, plini de…”spleen”, precum dl Mircea Cărtărescu, sau chiar dl Patapievici, cel cu… “schelete prin dulapuri”… – să-l re-citească, la infinit, pe Eminescu, fără să afirme, ca despre… “scaunul diurn”, că…”nu le vine”…să-l mai citească pe cel al cărui Logos îi face, INCLUSIV PE EI!!! – să facă umbră acestui Pământ Sfânt ROMÂNESC…!!!) – că un GENIU PROTECTOR şi CONFORMATOR de Neam nu merită să cadă sub judecata fariseilor, “hiclenitorilor” de Duh Românesc şi ignoranţilor.
***

Rosa Del Conte, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili exegeţi ai operei lui Mihai Eminescu şi unul dintre cei care au dobândit, prin răbdătoare iniţiere întru Eminescu, profunda capacitate de intuire a cosmicităţii spiritului eminescian, afirmă, în capitolul Eminescu şi gnoza :
“Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent”.
Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii “deşteptători” ai spiritului uman.
El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Christos. De fapt, este Anonimul Revelator. Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei. Tocmai de aceea, nu putem fi într-un acord deplin cu continuarea afirmaţiei Rosei Del Conte: nu trebuie urmărite efectele emergente ale acţiunii Spiritului redeşteptat în masa opacă – omenire -, ci trebuie intuite efectele imersiunii spiritului, în ceea ce se numeşte “lume”. Va trebui să fim de acord că Spiritul lucrează în afara ochilor noştri fireşti, căci Spiritul urmează logica propriei sale esenţe suprafireşti – iar nu logica umană (“discontinuă”, cu “întreruperi”, “eclipse” – cum bine spune Rosa Del Conte) a încă nedesăvârşitei noastre fiinţe, care este expresia încă nedesăvârşirii misiunii Spiritului: misiunea de autorecuperare, a Omului Transcendental , Omul-Spirit, din proliferarea – omenire (echivalentă cu starea de opacizare – depreciere a Spiritului).
Logica umană o putem urmări noi, oamenii fireşti, pentru că noi, nefiind desăvârşiţi, vom putea percepe (prin rezonare) doar non-desăvârşirile. În schimb, nu avem dreptul, în virtutea neputinţei noastre, să absolutizăm şi să idolatrizăm neputinţa, să punem în centrul cosmosului, ca unic adevăr, non-desăvârşirea noastră. Nu este normal să subiectivizăm atât de mult cosmosul (aducându-l în zona carenţei noastre spirituale), încât să punem, în centrul său, ignoranţa noastră, să dăm universului măsura inerţiei şi opacităţii noastre spirituale (temporare sau nu). Să înlocuim geo-centrismul cu ignoranto-centrismul.
Trebuie să acceptăm că Spiritul lucrează în afara razei oarbe a ochilor noştri fireşti, într-o zonă esenţială: noi suntem lumea, iar lumea este obiectul activităţii Spiritului care s-a exprimat în lume – activitate dusă până când subiectul şi obiectul se vor identifica, subiectul resorbind obiectul, până la identificare – depăşirea speciei – noema husserliană (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Paideia, Buc., 1991: “Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial, ci prinde din obiect o – species – [un fel de noema husserliană] pe care o desprinde din lucru şi o ia cu sine în chip abstract cu ajutorul intelectului agent, specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectural (…) Căci ce era această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de adecvaţie a cunoaşterii, decât un fel de-a realiza în chip natural, printr-o simplă mişcare a spiritului, – adâncirea în celălalt, adică de a depăşi, prin acţiune, paravanul acestei species impressa ?”).
Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.
Va trebui să ne “trezim” măcar noi înşine, exegeţii, adică să răspundem la îndemnurile “deşteptătorilor” – căci exegeza unei opere nu se rezumă la constatări superficiale şi conjuncturale, ci implică intuiţii asupra logicii interioare a operei, asupra logicii Spiritului care a creat opera respectivă.
Trebuie să fim de acord fie cu Lucian Blaga, care, prin matricea stilistică a unui popor, înţelege tocmai munca specifică a Spiritului, pentru a transforma, către izbăvire, de dedesubt, din profunzimile unei naşteri mistice, un anumit popor – fie cu Rudolf Steiner , care afirmă că lumea arată aşa şi nu altfel, tocmai pentru că Spiritul îşi pregăteşte, cu maximă minuţiozitate – pe de o parte, ambianţa întrupării, pentru a se putea exprima pe sine într-un anume fel – pe de altă parte, pentru a-şi crea premisele unui ulterior stadiu de evoluţie.
Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului – Spiritului (în general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu (II, 356) – ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din secolul XX, corespunde esenţial viziunii (în formă DOAR, oarecum masonice …) eminesciene, asupra geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…) aş vrea ca omenirea să fie prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.
Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei – ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu”.
Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o subtilă adversară a geniului senin – întru demiurgie. Marea este fondul-haos, care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.

– va continua –

Topice: Studii | Comments Off on DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (1)

Comentarii închise.