Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Misiune secrettă (1)

de Florin Bădican | Iulie 6, 2010

INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE
MISIUNE SECRETĂ 1

De la evenimentele petrecute la început de vară siberiană, au trecut câteva luni; În curgerea-i domoală pe acelaşi vechi făgaş, timpul n-a întârziat să aducă răcoarea toamnei; Era frigul care amintea românilor de iarna care nu era prea departe; În acele zile care într-un Septembrie polar erau tot mai mohorâte, fata acuza dureri greu de suportat în piciorul rănit; Învăţând să depăşească suferinţa şi teroarea sovietică, fiica locotenentului Mihai Marghiloman nu se mai văita; Sora Maria se afla la munca obligatorie, dar fiind prea mic, Traian nu înţelegea mare lucru; Zile la rând Ioana se uita la el; Într-un colţ de carceră, băieţelul se juca liniştit cu nişte căluţi de lemn; Era trecut bine de orele prânzului când, în uşa celulei puteau fi auzite câteva bătăi discrete; Gândind că soldaţii puteau să năvălească în temniţă, Ioana a tresărit speriată; Cum bătăile deveniseră tot mai insistente, biata fată coboară cu greu din patul de scândură nefinisată; Folosindu-se de cârja pe care nu cu multă vreme în urmă, un rus mai cumsecade ia făcut-o cadou, Ioana s-a apropiat temătoare de uşa celulei.

-Cine-i acolo, întreabă biata fată cu aceeaşi firească emoţie?

-Deschide uşa Ioană şi nu te mai speria; Sunt eu, tata Victor.

Cu mâini tremurânde, Ioana trage zăvorul şi deschide uşa celulei în care continua să trăiască; În dreptunghiul prin care câţiva români comunicau cu lumea îngheţată, fata vede un individ nebărbierit şi îmbrăcat sărăcăcios; Nimic din lumea care deacum poza într-un infern în care dracii aruncau morţii într-un cazan cu smoală fierbinte, n-o mai interesa pe biata fată; Cu un ultim şi împovărător efort, Ioana la îmbrăţişat pe tatăl adoptiv; Deacum cuvintele deveniseră de prisos, cum de prisos era până şi viaţa dăruită fără neam de şpagă de Dumnezeul a toate ziditor.

-Bine v-am găsit copii frumoşi! Te mai doare Ioană, întreabă învăţătorul care din priviri căta c-o firească insistenţă spre băiat?

-Bine ai venit tăticule! Durerea încă nu m-a părăsit, raportă pacienta care pentru prima dată se resemna în faţa destinului providenţial, dar acu îmi dau seama că putea fi mult mai rău de atât.

-Toate vin şi toate trec peste oameni şi viaţă, exclamă motivat locotenentul care zâmbind ademenitor şi-a luat fiul în braţe!

-Unde-ai fost tăticule, întreabă fiul care deacum începuse să plângă? Ioana s-a lovit la picior şi mereu spune lu mami c-o doare rău.

-Păi vezi dacă nu a fost cuminte? Uite ce-a păţit sora ta bună.

-Tată, să ştii că nici eu nu mai sunt chiar atât de pici; Pe Ioana a împuşcat-o un bolşevic care nici nu vrea să-i iubească pe deportaţi.

-Bravo Trăenele tată! Deacum eşti un băiat mare şi frumos.

-Vezi tăticule? Cât ai fost plecat, Traian s-a făcut băiat mare.

-Foarte bine! Atunci băiatul merită să-i dau ceva interesant.

-Ce mi-ai adus tati, întreabă băieţelul, în timp ce aluneca din braţele învăţătorului Victor Iorgovan? Ia spune tată, ce mi-ai adusîîî?

-Ia uite ce ţi-am adus, raportă învăţătorul Victor Iorgovan, în timp ce înmâna băiatului o maşinuţă din tablă; Ioană, continuă bucuros că putea să ofere câte ceva copiilor, ţie ţi-am adus o carte de muzică; Până şi în aceste condiţii draconice, ar putea să-ţi fie de un real folos.

-Mulţumesc tăticule, dar cartea este în limba rusă; Din păcate!

-Ai dreptate Ioană, dar indiferent de limbă notele sunt aceleaşi.

-Mulţumesc tăticule, dar dom profesor n-a mai venit pe la noi.

-De ce Ioană? Am să-l plătesc binişor şi atunci va veni negreşit.

-Da tătă, dar bietul om nici măcar nu mai poate veni; Tu n-ai de un să ştii, dar în urmă cu doar câteva săptămâni profesorul a murit.

-Dumnezeule mare, dar cum de s-a întâmplat nenorocirea?

-Păi a căzut un buştean peste el şi a murit după câteva zile.

-S-a mai dus un om de toată isprava! Doamne, de ce oare?

-Ştiu doar că bietul om a murit; Eu am rămas fără profesor, fără viitor, fără nimic de care să-mi agăţ fie şi cea mai firavă iluzie.

-Te înţeleg Ioană, dar nu te îngrijora peste măsură; În curând vom pleca cu toţii din lagăr şi ne vom construi un altfel de viitor.

-Dar ce mare brânză? Păi nu avem de-aface tot cu bolşevicii?

-Cred că scepticizmul tău este justificat doar de prezenţa odiosului sistem, numai că în Basarabia ne vom bucura de altă viaţă; Ia spune-mi, doamna Maria cum se mai simte? Ea este bine, sănătoasă?

-Din fericire, mama nu-i bolnavă; Acu e la lucru, da vine diseară.

-Păi atunci este în regulă, se declară mulţumit învăţătorul Iorgovan, după care subordonându-se ritualului cazon dezbracă haina jerpelită.

-Da mă tăticule, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să-ţi spun.

-Ce este Ioană? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?

-Tu n-ai de unde să ştii, dar mămica nu-i vinovată de moartea unui dobitoc pe care dacă bine ţin eu minte, îl chema Ivan Sclavov.

-Am auzit Ioană; Chiar şi în beciul caghebeului sovietic se mai aude câte ceva; Ia spune-mi, până astăzi n-a fost nici-un fel de proces?

-Mama spune c-ar fi peste câteva zile, dar eu nu prea cred.

-Şi de ce nu crezi Ioană? Doar nu te minte mămica ta bună.

-Tăticule, parcă nu-i cunoşti pe bolşevicii care niciodată n-au pierdut timpu cu procese; Vezi, eu tocmai pentru asta nu mai cred în zvonuri.

-Da Ioană, dar până şi-n Siberia s-a mai schimbat câte ceva.

-Ai dreptate tată; Şi eu cred că s-a schimbat, dar numai în rău.

-Ioană, în ultima vreme ai devenit prea sceptică; De ce oare?

-Păi în aceste condiţii vitrege, cum altfel puteam să fiu tăticule?

-Se putea Ioană, dar de această dată, eu sunt primul vinovat.

-Nu mă tăticule; Mama-mi spunea că de vină este doar istoria.

-Eu cred că mai degrabă, istoricii cumpăraţi la târgul de la Yalta.

-Ştiu că odată v-am auzit vorbind despre un târg atât de ruşinos.

-Dar dincolo de ruşinea istorică, împricinaţii ce spui că mai fac?

-Sunt arestaţi; Mai puţin cel care a murit de toporişca rusului.

-Cum Ioană? I-au arestat pe toţi, fără nici-un discernământ?

-Prin eliberarea lui Iudanovici, eu cred că ceva tot au cernut.

-Coadă de topor! Păi ce altceva putea să fie un jidan turnător?

-Aşa-mi spune şi mama, dar să ştii c-o face cu multă fereală.

-N-ai vrut să m-asculţi Ioană; Bine că măcar s-a terminat aşa.

-Şi dacă soldatul nu greşea ţinta, acum eram moartă; Ce să îţi mai spun? La doar câteva ore de la operaţie, piciorul începuse să mă doară îngrozitor şi un director idiot m-a dat afară în plină noapte; Noroc cu Nataşa care m-a luat în cârcă şi m-a băgat într-un salon în care mai era un bătrân bolnav de nu ştiu ce maladie bolşevică.

-Cum aşa Ioană, chiar până acolo la dus mintea pe nemernic?

-Ce-a fost a fost tăticule; Bine că cel puţin am scăpat cu viaţă.

-O reclamaţie tot îi fac, dar numai după ce mă liniştesc oleacă.

-Şi pentru ce atâta patimă? Tu crezi că dacă-l reclami pe nemernicul care m-a dat afară, vei putea să schimbi mentalitatea bolşevicilor?

-Ai dreptate Ioană; Nu trebuie să ne batem cuie în talpă doar pentru un director idiot, tocmai când tovarăşii vor să ne pună în libertate.

-Tăticule, bine că suntem împreună şi asta contează cel mai mult.

-Ai dreptate Ioană, dar uite că şi eu încerc acelaşi sentiment.

-Ca să gândim la fel, trebuia să se întâmple atâtea nenorociri? Oare numai durerea poate să-i unească pe creştini şi să-i facă mai puternici, întreabă şi nu fără motiv fata locotenentului Mihai Marghiloman?

-Nu Ioană, dar se pare că natura umană nu-şi poate arăta înfăţişarea, câtă vreme nu este diluată otrava care-o ţine încorsetată.

Seara târziu, împovărată ca mai toate femeile din epoca de piatră, doamna Maria Basarab Iorgovan intră în baraca românilor pribegi; S-a oprit în faţa celulei în care locuia de atâta vreme şi după ce-a lăsat sacoşa să-i alunece din mână, bate în uşă după consemnul stabilit cu Ioana; Negăsind cuvinte potrivite, deportatul care a fost eliberat doar pentru cine ştie câtă vreme, a îmbrăţişat-o cu dragostea din totdeauna.

-Victor, se lamentează doamna care emoţionată încerca să se elibereze dintr-o plăcută strânsoare, tu chiar vrei să mă sugrumi?

-Mamă, intervine fata c-o voce sugrumată de fireasca emoţie, tăticu Victor m-a asigurat că niciodată n-o să mai plece de acasă.

-Chiar aşa Victore, întreabă sora care motivată încerca să facă socoteala cu absenţele soţului, s-a desfiinţat caghebeul? Eu nu cred.

-Din păcate, caghebeul sovietic nu se va desfiinţa niciodată.

-Ai dreptate domnule învăţător; Cel mult va fi altfel rebotezat.

Alertată de faţa-i răvăşită, sora Maria simte îndoiala din vocea soţului, dar ca să nu strice bucuria revederii preferă să tacă; Cine ştie, gândea şi nu fără motiv doamna Maria Iorgovan, poate că în zvonul prin care nu peste multă vreme deportaţii se vor întoarce în Moldova sovietică, este un sâmbure de adevăr; Pozând în nişte optimişti incurabili, deportaţii români începură a trage nădejde; Îşi făceau tot felul de planuri şi când se întâlneau, vorbeau doar despre repatriere; Frizând toate greutăţile datorate comportamentului bolşevic, bieţii oameni încă mai găseau puterea să zâmbească şi unii chiar să râdă cu poftă; Şi de unde atâta tărie la nişte oameni bătuţi de soartă? Oare natura umană care-ndeobşte este adaptată la condiţiile de viaţă animalică, să fie pilonul care asigura românilor verticalitatea necesară? Numită şi obişnuinţă, natura umană facilitează salvarea ţărilor şi eliberarea popoarelor oprimate; În bimilenara istorie, românii au fost nişte oameni răbdători, dar niciodată împăcaţi cu gândul de-a se supune veşnic; S-au răsculat de multe ori şi în situaţii deadreptu critice, cu tot tributul de sânge pe care trebuia să-l plătească, în cele din urmă au câştigat bătăliile hotărâtoare; Ştiau că până şi în lagărul morţii vor câştiga războiul cu bestia roşie şi nimeni nu-i putea opri de la un asemenea crez; Pe fondul speranţei care ani de zile ia ţinut în viaţă, a început un simulacru de proces; Intentat de călăii bolşevici, procesul îi viza numai pe românii care pierzându-şi răbdarea preferau să moară de glonţ sovietic.

*****

Încă din zori, sala în care se judeca procesul românilor era plină cu aplaudacii care se strecuraseră printre românii care încă nu erau condamnaţi; Doamna Maria Basarab Iorgovan, ca mai tot românul raţional şi de bun simţ, realizează cu oarece uşurinţă tenta procesului care de fapt nu era decât o înscenare grosolană şi o sfidare bolşevică la adresa demnităţii umane; Fiind citată ca martor, doamna Maria nu avea de ales şi se afla în boxa în care trebuia să depună mărturie în procesul pentru care nu avea dovezi concludente; Lăsându-se împovărată de gânduri care nu îi dădeau pace, abia dacă auzea vocea care ordona cu multă asprime:

-Martor Iorgovan Maria, ridică-te în picioare şi spune prezent.

-Prezent, raportă sora care deacum privea în podeaua murdară.

-Martor Iorgovan, jură că vei spune adevăru şi numai adevăru.

-Jur pe sfânta cruce că voi spune adevărul şi numai adevăru, raportă doamna care îngrijorată se gândea la românii din boxa acuzaţilor.

-Tovarăşe judecător, intervine într-o manieră surprinzătoare avocatul apărării, numita Iorgovan Maria Basarab a fost citată doar ca martor în procesul care trebuie să stabilească întregul adevăr şi pe adevăraţii vinovaţi; Citind rechizitoriul, am înţeles că numita plecase cu ceva vreme înainte ca omorul să se fi produs; Nevăzând faptele care s-au întâmplat în pădure, numita Iorgovan Maria nu poate fi citată ca martor într-un proces care trebuie să-i judece fără drept de apel pe adevăraţii vinovaţi.

-Ia ascultă tovarăşe, ţipă judecătorul, cu energia tiranului care făcea legea în lagărul îngheţat, n-o să înveţi tu tribunalu pă cine să citeze şi pă cine nu; Acuşica, ordonă judecătorul pe un ton ceva mai potolit, îi cer lu martora Iorgovan să spună adevărul aşa cum a fost şi nu cum avocatul apărării încearcă să-i scoată basma curată taman pe bandiţii care în loc să se lase educaţi, îl omoară pe învăţătoru dân pădure.

-Tovarăşe judecător, dacă-mi permiteţi, eu aş vrea să spun…,

-Da vorbeşte femeie şi nu te mai poticni ca bou la deal, strigă ofensat judecătorul sovietic; Nu cumva vrei să-i aperi pe bandiţii care ştie să îi ucidă taman pă tovarăşii desemnaţi să-i păzească de burghezul pă care-l chiamă Dumnezeu? Ia spune martor Iorgovan, asta vrei?

-Tovarăşe judecător, raportă cu mult curaj martor Maria Basarab, aşa cum a spus şi avocatul apărării, eu am plecat înainte ca incidentele să se fi produs; Tot ce pot să spun este că în acea zi m-am simţit foarte rău şi spre seară l-am rugat pe tovarăşul Sclavov să-mi permită o juma de oră; Aşa cum avea obiceiu, s-a răstit la mine şi m-a ameninţat cu toporişca; Văzând că nu mai pot lucra, în cele din urmă mi-a ordonat să plec, dar nu înainte de-a mă trece cu doar o jumătate de zi.

-Şi atunci ce-ai făcut românco? Ia spune şi adevăru gol goluţ.

-Am plecat tovarăşe judecător; Păi ce altceva puteam să fac?

-Şi unde ai plecat românco? Ia spune, unde şi de ce ai plecat?

-Nu vă supăraţi tovarăşe judecător, dar fiind îngrijorată peste măsură, m-am dus în cea mai mare grabă la spitalul sovietic.

-Aşa martor Iorgovan Maria; Care va să zică, tu zici că erai îngrijorată şi că te-ai dus în cea mai mare grabă la spitalul sovietic.

-Puteţi verifica tovarăşe judecător; M-au văzut atâţia oameni civilizaţi, dar şi o mulţime de tovarăşi cu funcţii ceva mai speciale.

-Şi ce-ai cătat la spital? După câte ştiu erai concediată de mai multă vreme, doar pentru propagandă antisovietică; Ia spune-mi femeie nesocotită, nici acuma nu recunoşti fapta incriminatoare?

-M-am dus doar pentru că fiică-mea era internată.

-Asta ştim, dar poţi să ne spui şi de ce era internată creminala?

-Pentru că un răcan o împuşcase în picior, după ce în urmă cu mai multă vreme, un alt camarad o violase în celula în care suntem arestaţi fără judecată; Tovarăşu judecător, acesta este îngrozitorul adevăr.

-Da fă românco, dar noi cunoaştem cum că o fată nebună şi taman bună de legat, îl ameninţa c-un pistol încărcat cu gloanţe, taman pe soldatul Alioşa; Săracu băiat, ştiu că n-avea nici-o vină.

-Tovarăşe judecător, pledează martora cu o energie de care nu se credea în stare, eu sunt de acord cu dumneavoastră doar în ceeace priveşte sărăcia soldatului Alioşa, dar vreau să se consemneze că în ciuda educaţiei, acelaşi soldat ia rupt dinţii fiului meu şi a violat-o pe fată.

-Tovarăşe judecător, intervine un individ care se ridicase din primul rând, să ştiţ că fata despre care martora spune c-ar fi fost violată de soldatul Alioşa, este prema la muzică pă oraş; Eu mă mir că nu ştiţi, dar violata se află sub protecţiunea tovarăşului comandant Beria.

-La dracu! Uite c-am făcut o boacănă mai mare dăcât mine şi nici nu ştiu cum s-o dreg, exclamă judecătorul cu glas abia şoptit!

Văzând încurcătura în care intrase judecătorul Ivan Şpagar Orbov, avocatul apărării pledează cu şi mai mult aplomb:

-Tovarăşe judecător, păi dumneavoastră nu vedeţi cum că martora nici măcar nu poate să depună mărturie în condiţiile în care n-a văzut nimic din tot ce s-a întâmplat în pădurea cu buşteni tăiaţi?

-Martor Iorgovan, întreabă judecătorul, fără să ia-n seamă intervenţia avocatului care tulburase şi mai mult apa mocirloasă în care se bălăceau călăii bolşevici, ar mai fi ceva de adăugat la ce-ai declarat?

-Cred c-ar mai fi ceva de spus şi dacă-mi permiteţi…,

-Păi atunci spune tovarăşa şi nu mai aştepta să-ţi scoatem cuvintele dân gura românească, cu cleştele care ştie doar limba sovietică.

-Ai dreptate, dar nu este posibil; Tovarăşe judecător, dumneavoastră nu puteţi doar pentru că acele cuvinte incriminatoare sunt mai întâi gândite şi apoi rostite în cea mai mare taină; Dar cuvintele nu sunt asemenea dinţilor pe care călăii caghebişti ni-i scot în beciurile de tortură şi dumneavoastră ştiţi bine cum şi de ce suntem brutalizaţi cu aşa cruzime.

-Martor Iorgovan Maria, strigă judecătorul care înfierbântat se vedea contrazis de româncă în chiar bârlogul lupilor siberieni, declari numai ce ţi-am ordonat să declari, sau pun să te aresteze imediat?

-Tovarăşi, pledează cu şi mai mult curaj martorul Iorgovan Maria, după ce că în acea seară soldaţii m-au arestat fără nici-un motiv, directorul spitalului mi-a aruncat fetiţa în stradă, chiar dacă fusese operată de câteva ore; Acum înţelegeţi tovarăşe judecător?

-Bine fă românco, dar ce legătură are gestu unui director care după câte ştiu a fost verificat de caghebe, cu nişte criminali români?

-Tovarăşe judecător, nu este datoria mea să-i dovedesc pe adevăraţii bandiţi, dar auzind de o asemenea barbarie, comandantul Beria declara ziariştilor de la Pravda: Directorul are suflet de câine turbat.

-Judecătorule, această femeie nu este vinovată, ordonă ridicându-se în picioare spionul din Domneasca de Argeş; Tovarăşa Iorgovan Maria Basarab, deocamdată eşti liberă şi din acest moment poţi merge la copiii care după câte ştiu sunt singuri în baracă.

-Asta şi fac tovarăşu comandant şi vă mulţumesc frumos, raportează sora Maria, după care părăseşte în grabă sala de judecată.

Martorul abia dacă se desmeticise când, femeile care tremurau pe scări, o rugau să intervină pentru soţii care urmau să fie condamnaţi pentru cine ştie câtă vreme, sau poate chiar mai rău de atât.

-Mă tanti Maria, Gheorghe al meu va fi condamnat la moarte?

-Taci Ileană şi nu te mai ploconi la o venetică necunoscută; Tu n-ai dă un să ştii, dar venetica s-a vândut pe te miri ce şi acu tace chitic.

-Bine mamae, dar de ce vorbeşti urât şi tocmai de tanti Maria?

-Taci din gură Ileană, doar ştiu bine ce spun; Păi mă fată, cum crezi că işa chiar aşe di repedi şi dă neşifonată dân trebunalu bolşăvic?

-Pentru cât v-am ajutat asta vă este răsplata, întrebă şi nu fără motiv sora pe al cărei chip, tristeţea instalată cu mai multă vreme în urmă, era vizibilă şi pentru femeile care deacum erau atât de îndurerate?

-Iart-o tanti Maria; Este amărâtă şi din aşa pricină vorbeşte urât.

-Am înţeles Ileană, dar biata femeie nu mai are pe nimeni?

-Păi după ce ia murit bărbatu, biata femeie rămasă sângură cuc.

-Acum trebuie să ajung la copii, dar după amiază vreau să merg la comandantul Beria; Ducându-mă în bârlogul lupului flămând şi înrăit peste măsură nu ştiu ce mare brânză voi face, dar atâta cât mă pot ruga de un tovarăş care pe dasupra mai pozează şi într-un mare caghebist, o să-i cer o intervenţie la judecătorul care pornit împotriva basarabenilor, cine ştie ce sentinţă poate da în procesul intentat numai de ochii lumii; Asta-i tot ce pot să fac Ileană, în rest doar Dumnezeu cu mila lui nemărginită.

-Doamnă Maria Iorgovan, ţinu să-şi spună părerea o femeie trecută bine de prima tinereţe, judecătorul face valuri doar ca să vază comandantu că nu stă dăgeaba, dar să ştiţi că orice fel di condamnare vini di la Moscova prin firili dă telegraf; Eu taman dasta vă spun.

-Tanti Maria, intervine rugătoare femeia pe al cărei chip licărise o rază de speranţă, eu zic să incercaţi şi la comandant; Cine ştie tanti Maria, poate se îndură de bieţii basarabeni şi măcar îi lasă în viaţă.

-Am înţeles Ileană; Aşa cum bine ştii, eu nu mă joc cu vorba.

-Doamnă, şi credeţi că Gheorghe ar putea să scape de glonţ?

-N-am de un să ştiu Ileană dragă, dar sunt obligată să încerc.

-Da măcar să scape cu viaţă, intervine cu glas scăzut o bătrână care nici măcar lacrimi amare nu mai avea în ochii săi miopi.

-Nu ştiu cum şi ce dracu să mai spun, dar cred că odată cu vremea se va schimba şi mentalitatea bolşevicilor îndoctrinaţi peste măsură.

-Da maică, răspunde resemnată biata femeie, numa că în locul bolşăvicilor care dacilea pleacă sătui, vine alţii poate mai flămânzi.

-Dar nici dracu nu-i chiar aşa de negru, raportă sora Maria Basarab, după care a plecat în mare grabă spre baraca românilor.

În spaţiul de numai câţiva metri pătraţi, râsul fiului şi zâmbetul Ioanei, ia încălzit sufletul şi ia sporit puterile în confruntarea cu Anticristul din oamenii lipsiţi până şi de Dumnezeul a toate ziditor.

– va continua –

Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Misiune secrettă (1)

Comentarii închise.