Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE

de Cezarina Adamescu | Iulie 3, 2010

MARGINALII

George Ene, Strigăt până prea târziu, poezii, SEMĂNĂTORUL,Editura Online, iunie, 2009

Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,
„Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”. Un asemenea scenariu pentru a concepe o poezie ar speria pe orice îndrăgostit care ar dori să aducă în dar fiinţei iubite produsul minţii şi al inimii sale.
Mai ales când spune: „Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect (…) Am devenit ardere păgână, / Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună / Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele / Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele / Şi coşmaruri – căci toate mă inundă / Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă” – tabloul acesta ne aduce aminte de Serghei Esenin, frumosul blond al veacului trecut, care a scris poeme cu propriul sânge, după ce-şi tăiase venele, într-o cameră de hotel poezii testament pentru frumoasa balerină Isadora Duncan, ori de prinţul Danemarcei, Hamlet, care o vede pe Ofelia plutind înecată pe valuri…
Chinul naşterii de cuvânt este jertfă şi mântuire, este zidire de biserici, poate fi altar şi e de dorit să devină lumină din lumină, un sentiment eliberator, edificator, stenic, atât pentru creator cât şi pentru beneficiar, altminteri, devine povară, chin, zbatere fără aripi, muncă de Sisif, fără rezultat. Poetul George Ene spune: „Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc./ Îl las să mă ardă de tot”.
Întrebarea legitimă ar fi: „Cui prodest?” – cui i-ar folosi, i-ar face plăcere acest chin, măcar iubitei? S-ar îndupleca văzând ea acest supliciu demn de muncile infernului? Ar dori ea să străbată până la el să-i acopere cu boarea lacrimilor sale: „Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu”? Poetul însă, îşi asigură iubita că nu e totul pierdut, deşi el va rătăci ca un zbucium viu şiu se va întoarce-n praf, aici, pe pământ, „Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie, / Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie, / Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt / Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt”.
Mesajul este, aşadar, unul optimist, plin de speranţă, şi transgresază ideea: Strigătul perpetuu îngropat în cuvânt – Poezia – se va ridica deasupra şi va rămâne scris pe cer întru nemurire, adică în Cartea Vieţii veşnice.
Din mesajul poetic mai răzbate un mesaj: deşi poetul e rob şi cade la picioarele iubirii, ea se va înălţa pe măsura căderii lui, fiindcă va fi înveşnicită-n versuri, aşa cum Ana lui Manole s-a înveşnicit în zidul gros de mănăstire: „Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie, / Pe când tu vei creşte veşnic înălţată-n poezie: / Monument de prospeţime din iubirea ce nu moare. / Te-oi simţi peste milenii cum alergi: floare în floare, / Împletind stropii de rouă şi de soare-ai nemuririi / Şi voi tresări-n ţărână greu, sub platoşa simţirii, / Într-un geamăt de furtună, într-a mării respirare, / Mica mea iubire mare…” (Mica mea iubire mare).
Când părăseşte tărâmul iubirii pentru cel al meditaţiei, George Ene reuşeşte să comunice idei interesante, însă grav îngreunate de construcţii total apoetice, precum: concavă, convex, asociativitate, comutativităţi, distributivitate, complementarităţii, câmpuri cibernetice, logica booleană, ş.a. Şi totuşi, în aceste hăţişuri de cuvinte cu tentă de categorii matematico-fizice, răzbate filonul freatic al poeziei care ţâşneşte cu limpiditatea izvorului: „Până şi ochii vulturului / se coc în adâncul tăinuit
al complementarităţii lui 0 şi 1, / nimicul şi sinele / care-şi fac rocada-nerocada lor / hic et nunc, căci se multiplică / întotdeauna la infinit / până se umple cerul cu ochi de vulturi / de la care cerşim ochi, să ne umplem / până-n vârful degetelor de ochi, / să vedem cu degetele nevăzutul, / să-l gustăm cu pipăitul, / să-l pipăim cu mirosul, / să-l mirosim cu auzul, / să-l auzim cu pietrele / intrate adânc în pietre / încât cântă, auziţi-le! / Femeile noastre când nasc ţipă./ Şi pietrele ţipă, dar nu le aude nimeni. / Le vibrează nisipul sub tălpi, / iar tălpile lor ne umblă prin vise / cu plecaţii, cu veniţii, / cu neveniţii încă, ce purced / prin noi spre alte vremuri, / cu alte ţipete, de bună seamă / ecou în pântecele pântecelor /nenăscute, vedeţi-le!” (Traducere din logica booleană) – cred că autorul a dorit să spună „bouleană”. În asemenea alchimie timbrală, anvoie găseşti mărgăritarul, cu toate acestea el există, căutătorii să aibă răbdare să exploreze, ei sunt puşi serios la încercare şi la munci grele.
Există şi parafrazări nichitastănescine, după elegii, un fel de parodii destul de reuşite, cu imagini împrumutate de la marele blond Nini, „pietre umblătoare”; „cântăreţele de broaşte”; „căscatul zorilor”; „ochii neadormiţilor vulturi” ş.a. dar autorul şi-a declinat intenţia chiar din titlu: Elegie după toate elgiile cuiva.
Din când în când răsar florile nemuritoare ale gândirii aforistice, precum: „Tăcerea e o insulă între cuvinte” (Anunţ) ori formulări metaforice de genul: „tăcerea din jurul meu a prins crustă, / iar singurătatea mea / a devenit planetă.” (Anunţ).
George Ene nu se fereşte să folosească substantivul drept verb: „paşii/ care m-au potecit în adânc” (Ardere) – în definitiv poetul e şi el un inventator – de limbă –
însă foloseşte şi sintagme tologice consacrate drept dogme, precum „imaculata concepţie” – într-un context care nu are însă, nimic de-a face cu dogma mariană: „pune fruntea pe scrisul meu / şi-i vei simţi arderea / născând pe hârtie / cea mai pură iubire / şi iartă-mi / imaculata concepţie” (Ardere).
De asemenea, autorul nu se dă în lături să folosească limbajul comun, popular, uzitat îndeobşte, zilnic, fără fasoane: ex. „vorba e că”; „mai mereu”; „ferească Sfântul”; „să fi vorba de”; ş.a., dovadă uşurinţa dar şi plăcerea filozofării şi a comunicării cu cei din jur.
Un poem filozofic rotund, destul de reuşit este: „Panta rhei”: „în mine curge azi cel de ieri / parte peste parte / până când potecile din palma mea / se vor adânci şi vor seca / asemenea canalelor din Marte / care nu duc nicăieri”.
Structural, George Ene este un meditativ romantic care construieşte cu unelte moderne un discurs liric bazat însă pe motive livreşti: „Zbori prin sângele meu, / Pasăre Phoenix./ Tălpile tale mă ştampilează / sub frunte, / în inimă. / Şi numele tău…/ Fiecare semn e o piatră / cu care-mi spargi sufletul. / Din fiecare piatră iese un şarpe / cu clopoţei. Auzi-le orga chemându-mă! / Vii spre mine traversând toată istoria umanităţii / prin contrabandă, / din sămânţă în sămânţă, / nufăr alb luat de torent…/ Mâine, ce va mai fi? / Petrecându-ne, oasele noastre / se vor împleti asemenea / rădăcinilor / care se îmbrăţişează / pe dedesubt” (Iubire).
Iată că găsim şi o eminesciană elegie: „De aşteptare / Pe când marea arde albă / Sub al lunii crug solemn, / Visul meu tăcut, de lemn,/ Îţi stă frunză neagră-n palmă. / Te chem vrajă prin descântec / Spre acum şi spre aici / Ca pe-un straniu licurici / Pe poteci muiate-n cântec./ Dar nu-mi vii în clipe rare / De-ntuneric. Când te culci /Împrejurul gurii-ţi dulci/ Şoaptele-mi rostesc pahare. / Şi nu-mi vii în clipe dure / De lumină. Când visezi / În frumoşi-ţi ochi mă vezi / Stea căzând peste pădure…/ Albesc ţipăt într-o carte / Cu coperţile de-argint –/ Sunt captiv, dar mă tot mint / Că-mi eşti totul şi-ţi sunt parte. / Hei, cum mi-ai sfinţit în piept / Un altar pentru durere –/ Taina lui încet mă piere / Şi-am murit de când te-aştept”.
Dar până una-alta, autorul este cotropit, alături de eroii săi, de „Lucrarea dorului, pustiitoare”, dovadă a firii sale meditative, înclinate spre introspecţie, dar şi spre parabolă, spre iluminare şi fundamentare a principiilor proprii.
Anecdotica poveştilor versificate de George Ene aduce cu cea a monumentalelor istorisiri poetice olteneşti ale lui Marin Sorescu din volumele „La Lilieci”, care toate sunt fabule epico-lirice, scrise pe un ton hâtru, având, de fiecare dată o învăţătură la sfârşit, fie şi una care nu-l avantajează pe erou care spune sincer: cine face ca mine, ca mine o să păţească. Tonul sarcastico-umoristic nu lipseşte din lirica lui George Ene, cu accente fine de autoironie. Iată şi o mostră de autoironie:
„Să rămână totu’ ca mai-nainte: Ai venit / cu noaptea târziului din părul tău, / cu neliniştea din ochii tăi / în care-ncerci să-mi faci culcuşul, / ai venit, zic, / să-mi tremuri strunele vechi, ruginite, / bătrâna vioară ce sunt, / care poartă, ia seama, / o marcă de dinaintea / Celui de-al Doilea Măcel Mondial…/ Ai venit şi vinul vechi, / din potirul inimii mele, / a-nceput să fiarbă…/ Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii, / din care beam, fericit, / să-mi picuri otrava ochilor tăi / pretutindeni pe unde calci, / până-n inima mea? / Puf de Păpădie, / Căprioară cu Boticul de Lapte, / Uriaşo, / fie-ţi milă de biata-ţi jucărie / şi scoate cheia / din maşinăria veche, / să rămână totul ca mai-nainte / pe când nu mă inventaseşi, / minune!”
Fără îndoială că George Ene posedă o anume iscusinţă în mânuirea cuvintelor, astfel ca ele să capete alura de inefabil specifică poemului. De asemenea, bagajul stilistic este pe măsura unui autor cu exprienţă. Autorul abordează teme filozofice şi psihologice, morale şi sociale dar nu neglijează aspectele universal-valabile ale omenirii, pornind de la axioma einstein-iană: „Lumea e o necunoscută. Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit, iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…”- George Ene brodează gândul cu flori de cuvânt şi interpretează misterele vieţii în felul său: „Există o fugă înăuntru, / căci toate aleargă uniform / şi rectiliniu înăuntru, / iar înăuntrul se scufundă / tot mai înăuntru / până-n înăuntrul înăuntrului / se scufundă, / se afundă în sinele înăuntrului, / pitindu-se în sine însuşi, / cădere în cădere, / punct, / punct în punct, / în punctul dinănutrul punctului, / în punctul punctat / al adâncului gândit, / unde cuanta / ţâşneşte din ea însăşi, / emisie şi corpuscul, / întronând echilibrul perfect, / corpuscul-undă / generator de echilibru / pe muche de cuţit/ căci se mişcă ceva – / un semnal implicit dinăuntru / pentru mişcarea în sens invers, / căci mişcarea se mişcă în sine / şi-şi creşte creşterea, / tot mai creştere, / tot mai spre în afară de sine, / din sine ţâşnind dincolo de sine / în largă explozie mută, / ca o irumpere / împingând marginile / dincolo de margini, /mutându-şi cercul în afară / încât circumferinţa creşte, / se extinde / faţă de centrul-punct în extindere, /
până când marginile rotunjite / devin nemărginite. / Ceva e dincolo de dincolo / şi chibzuieşte în sine însuşi, / şi-şi opreşte extinderea / şi-şi chirceşte oprirea, / şi porneşte adunarea marginilor / către un loc, tot mai spre centru, / într-un punct necuprins. (…) / Explozia Marii Creaţii / dospeşte în adâncul adâncului / şi urmează logica nimicului: / Lumea şi nonLumea împreună, / care devine ceva / şi iese din sine însăşi / punct al nimicului, / punct în punct / până dincolo de sine / unde totul e Timp, / un Timp în alt Timp – / Timp în Timp / a ceva fără cuprindere, / cuprins în necuprins…”
Nimic mai impresionant decât universul gândirii care-ţi permite structuri şi asociaţii de cuvinte indite, un fel de sferă, înlăuntrul căreia există altă sferă, care la rândul ei adăposeşte altă sferă şi aşa mai departe, ferice de acei care pot urmări dinamica evoluţiei universale.
Există însă şi formulări nefericite, din dorinţa de a da un plus de originalitate cuvintelor: „teii aplaudaci”; (probabil ca să rimeze cu gândaci) (Strâmb cânta orbul acela), „mâncătorie” ş.a.
Şi o foarte reuşită încercare de definire a Poeziei, care este pe rând: „sieşi spinare”; „sieşi drum”; „sieşi lucrare”; „sieşi risipire” într-o creştere firească până la sublimul numit îndobşte, iubire: „Poezia: Sieşi spinare: / cară sublimul printre culori / pe care-l subţiază-n auz / în toate limbile lumii, / cu nevăzute săgeţi / împerechindu-l, / desperechindu-l. / Sieşi drum: / toboşar şi cadenţă / coborâtoare în eurile / flămânde de sine –/ oglinzi prin care se iese / dincolo, sub cereasca / muzică nesfârşită / a spaţiilor; / în care muzicienii / se pierd unii în alţii / în adâncul necuprins / albastru, /sihastru./ Sieşi lucrare: / în poveşti ţâşnind din sine, / cu împăraţi iuţi la mânie / şi fete mult prea visătoare, / servind jar iubiţilor lor / cai iuţi, mai iuţi / ca săgeţile ochilor – / împlinindu-se / în chipeşi înfloritori, / atoatebiruitori. / Sieşi risipire: / din iubire în iubire, / se răstoarnă peste sine, / se caută şi nu se găseşte / decât pe drumul reîntoarcerii / în seminţe, tot mai în adânc, / de unde renaşte întreagă / în titlul său, de sieşi / spinare, drum, / lucrare şi risipire – / rostogolire / în iubire…”
O poveste frumoasă este cea a descoperirii semnului închinăciunii, cu degetele împreunate, gest care „s-a împământenit / tare demult – / la începutul veacurilor. / A devenit ritual / pentru că el desemnează / esenţa fiinţei noastre irepetabile, / şi tocmai de aceea / ne-a şi intrat definitiv în sânge” (De la profan la sacru).
În unele locuri autorul strecoară neglijenţe stilistice şi cacofonii: „A-nceput să lovească cu furie” (Frunză-ntre frunze) – (dublă cacofonie şi nedelicateţe stilistică).
„Geneză” – este un fragment epic interpretat în stil propriu al etnogenezei poporului nostru, cu un motto din Eminescu. La fel povestea calului care umblă bolnav prin municipiu este un melanj epico-liric care continuă istoria constituirii neamului românesc într-un fel destul de insolit: „Oraşul e o catedrală pustie / în care calul îşi aude paşii şi inima / bătând. Caută fără să ştie ce / cu ochii lui sticloşi şi blegi de nesomn, / de nesomn. / Ritmic copitele lui, în care au ruginit caielele, / fac să tresară casele rănite, din pereţii cărora / încep să curgă amintiri necunoscute lui, / necunoscute lui. / Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi / un cal bolnav plângând. Noaptea n-a învăţat / arta trădării, de-aceea calul a-ngenuncheat pios / lângă cişmeaua lui imaginară, dar fără apă, / şi plânge încet, plânge de durere, / de durere. / Oasele-i împrumută trosnetul crengilor / împietrite de liniştea urbei, şi toată şandramaua / fiinţei lui şubrede sună a cavou jefuit, / jefuit”. (Lipseşte o statuie ecvestră în municipiu).
Nu lipsesc din discursul poetic al lui George Ene parabolele, tâlcurile, fabula, şarja amicală, parodia, umorul negru din „Povestea vorbei” – a şugubăţului Anton Pann, spusă, desigur, cu mijloacele actuale: „Învăţătură de minte: Boala stă la capătul podului şi se ia de trecători. / Îi întreabă când pe cei ce coboară, când pe cei ce urcă: / “Nu vreţi o porţie de amigdalită?” / Celor care-i zic că e mai bine să-şi schimbe meseria / le face un semn – numai de ea ştiut –/ încât noaptea îi dor cumplit amigdalele. / Celor care n-o bagă-n seamă nu le face nimic. / O doamnă grăbită, care tocmai urca podul, / a fost tot la fel întrebată / dacă n-are nevoie de o porţie din aceea, / şi fiindcă aceasta i-a răspuns: / “Ce eee? Du-te, femeie, că eşti nebună!”, / alaltăieri i-au fost scoase amigdalele, / ieri a făcut o infecţie galopantă, / iar azi-noapte a fost depusă la morgă. / Învăţătură de minte: / Să nu le spui niciodată nebunilor că-s nebuni!” Tot umoristică este şi poezia: „Reclamă-mă, dacă ai cui!”
Autorul realizează şi parodii şi şarje îngroşate, poeme anctotice pe teme şi cu personaje biblice, ceea ce nu este o alegere fericită.
Iată şi o sintagmă împrumutată de la Nichita: „Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc / leoaică tânără”.(Dragostea-mi trecu).
Ultimul poem este didactico-filozofico-moralist cu un accent pe valorile morale al vieţii, care strecoară şi mici proverbe în ea: „Toţi revenim, când o să fie: Un dar ţi-e clipa cea de faţă. / Primeşte-o, deci, cu bucurie. / Clipă cu clipă fac o viaţă: / Aportul tău la zidărie. / Nu te-ntreba-ncotro aluneci. / Cată mereu spre datorie / Şi-ai grijă să nu te întuneci / Ori cât de greu ar fi să-ţi fie. / Prietenii fă-ţi cu măsură. / Fii practic. Fugi de teorie. / Iar de te-nfruntă, taci din gură / Evită a lor mâncătorie. / Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul / Prin munca ta. Cu măiestrie / Îţi uşurează de greu sacul, / Că viaţa nu-i o loterie. / Iar când finalul de o clipă / Te va-nălţa, când o să vie / Cu zbaterea lui de aripă, / Oferă-te cu dărnicie. / Rotirea Soarelui ne-nvaţă / Să fim atenţi la aporie: / Vom reveni în altă viaţă, / Dar tot aşa: la datorie! / Cum Universu-ne-mpresoară / Şi se roteşte-n veşnicie, / De ce-am veni noi într-o doară / Şi nu rotindu-ne-n vecie? / Nu-i fără noimă întrebare, / Ci cuvenita-ne felie: / Pentru că-adesea ori arare / Toţi revenim, când o să fie”.
Eliminând tot ceea ce nu-i este propriu în gândire şi-n simţire, cu o mai mare atenţie asupra mijloacelor de expresie, căutându-şi un drum propriu, nebătătorit, George Ene, ajuns la o anumită maturitate artistică, poate demonstra că lirica lui se înscrie pe linia modernităţii, că are ceva de spus pentru a îmbogăţi falanga de poeţi autentici şi-şi poate găsi un loc pe podiumul celor ce acced la performanţă. Şi aşa cum poetul ne demonstrează că are ceva de spus, şi noi, nu avem decât de câştigat dacă îl citim. Şi aici se verifică sintagma: orice poet este o lume de cercetat, de cutreierat, de a-i smulge tainele spre folosul nostru.
Cartea poate fi citită şi descărcată la adresa www.editura-online.ro la secţiunea
Poezie.

2 Cireşar 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE

Comentarii închise.