Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

De ce mor…îngerii?

de Gheorghe Stroia | August 2, 2010

Unui ideal de bunătate – pr.  Vasile Strat

Tu, te-ai născut din boabele de tină,
din lutul alb, lucrat de Dumnezeu în atelieru-i
de olar…maestru. Şi ţi-a suflat apoi în gene,
când dăruindu-ţi viaţă, ţi-a poruncit, sau nu…
chiar te-a rugat: Fi bun !
S-aduci în sufletele sărăcite dorinţa,
dorinţa întâlnirii cu o stea!
Din mâna Lui, de nemurire, o stea
plăpândă ţi-a intrat în suflet, ca tu
s-o îmbogăţeşti cu-a ta lumină.
Din clipa-n care te-ai născut,
cu ea în gând,
stea – izvorând de aur…şi prin timp,
ai apucat cerul de torţi şi ai strigat:
-Eu, m-am născut, tu, omule, pe unde eşti?

Şi viaţa toată, cu răbdare, n-ai prisosit-o
în simplele rostiri mărunte,
ci de cuvinte poleite cu-argint
şi coborâte lin din suflet, ne-ai dăruit.
Copil, mi te-amintesc cum palma ta
îmi întindea în ea dorul de carte şi de Creator.
Îmi amintesc, cum glasul tău, un tunet liniştit
striga la mine cu răbdare:
– Fiule, nu fi un suflet…chinuit
…nu, nu fi…chinuit, îţi poruncesc !
Şi-mi amintesc, la fiecare sărbătoare,
din haina ta cernită, scoteai mici
cocoloaşe de-alumină: bănuţi mărunţi,
luciri în timpul cel sărac, pentr-un copil
ce doar cu drag, ai protejat.
Le am şi-acum chiar vii, în minte
iubirile despre care mi-ai şoptit:
de Domnul şi de ţara mea mărită,
ce-şi cântă slava prin ai ei …eroi.
Iar vorba ta, mă alina şi îmi spunea:
-Copile, ai curaj, nu-ţi fie teamă!
Chiar dacă eşti sărac, tu nu fi laş
ci te ridică din spaima ta şi te îmbată
de-a Lui imensă bunătate,
căci eşti un fiu, găsit prin rugăciune!

Părinte, azi, copilul tău pătruns de
dorul cel imens de tine, nu te ridică
pe un soclu, nu-ţi construieşte piedestaluri,
ci-n suflet îţi închină…altare de amintire.
Părinte, unde eşti, te-ai dus în timpul
cel orbit de frica ta, ce te-a ascuns ?
Sau eşti aici, căci eu te simt…în gând
şi simt şi-acum cum pielea mă furnică,
de-a ta prezenţă…îngerească.

Nu cred că ai murit! Nu, eu nu cred!
Ci ştiu şi sunt convins că peste timp
prin lacrimi doar de rouă pline…
Şi Dumnezeu, de  îngerimea voastră
mare nevoie a avut! Câtă nevoie !
Şi-apoi, ce cale să fi vrut urma
Să te-ntâlneşti cu nemurirea,
Să ai un loc cumva,
mult mai aproape
de scaunul ce l-ai iubit ?

Dar e păcat c-aşa s-a scris în stele
şi că păşeşti acum peste lumina
ce-n cale-ţi străluceşte…lin.
Eu cred că e păcat! De ce?
De ce şi îngerii mai mor?
Şi nici nu vreau să înţeleg,
căci cred, că amintirea lor nu doare,
iar amintirea ta nu are glas şi nici sfârşit!

Topice: Poezii | 2 Comentarii »

2 răspunsuri to “De ce mor…îngerii?”

  1. adrian velea spune:
    3 August 2010 la 22:09

    Extraordinar, fantastic! Câtă simțire ți câtă penitență îmi transmite acest poem. Un poet extraordinar, plin de magnetism și încărcătură spirituală. Pentru un așa pa… felicitări! Ești sublim domnule poet. Iar poemul este extraordinar. La mai multe, spre creșterea spiritualp a neamului românesc.
    Cu drag, AdiV

  2. Marin Scuder spune:
    9 August 2010 la 14:33

    Este foarte adevărat, că timpul, care trece inevitabil pentru toţi, ne încarcă de vina lucrurilor mărunte ale vieţii noastre, pe care avem senzaţia că nu le-am făcut cum trebuia. Încercăm, printr-un “restitutio in integrum” să redăm timpului, ceea ce doar el mai poate repara. Felicitări! Există printre preoţi modele vie de viaţă şi dăruire, pe care cu simplitate, nu le poţi uita. O încercare reuşită de reconstituire a unei vieţi, a unei devoţiuni, a unei moralităţi creatoare. Felicitări. Marin Scuder