Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Osemintele lui Lumânărică

de admin | August 3, 2010

Osemintele lui Lumânărică – lucru deosebit de emoţionat – sunt păstrate şi adăpostite în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari din Iaşi, în aceiaşi casetă cu rămăşiţele pământeşti ale episcopului Filaret Apamias Beldiman, aşa după cum arată, bazându-se pe documente, istoricul preot Constantin Bobulescu:

„Văzînd „feliuri şi ispiti, supărări şi măhniciuni, cu care” a „cunoscut desăvărşit deşertăciunea lumii acesteia” şi „că numai acee ce svănta evanghelie şi svintili scripturi zic” „pot a ni faci moştenitori împărăţiei cei de sus”, se hotărăşte aş face diata, lăsînd clironoamă pe soţia sa Rucsanda peste toată averea; iar cine ar fi cutezat „ a o supăra cît de puţin sau ai ceri vreo socoteală de ceva, îl leagă „supt cel mai înfricoşător blăstăm”.
De atunci de cînd Tănasă Gosan a trecut, către Domnul, fiindu-i oasele mai apoi strămutate în ctitoria Cantacuzineştilor, n-a încetat de a i se împlini dorinţa ca „la tot anu, la zioa” aceia în care s-a săvîrşit „cu slujire de arhereu, cu împărţire de păni, lumini şi împărţire de bani”, să i se facă cuvenita pomenire. Şi pe cînd în cîntările tînguioase, pentru sufletul lui Gosan şi a tot neamul lui, rugăciunile preoţilor ca o tămîie bine mirositoare se înalţă, către Acel ce singur este fără de păcat, în cripta bisericii de sub altar, de oasele Beldimăneştilor nimeni nu-şi mai aduce aminte, cu vreun apaos şi aprindere de lumînare, deşi lîngă oasele lor de mari boieri ai Iaşului stau ale cerşetorului Lumînărică, a omului cu a cărui sărăcie îmbogăţise inimile multor văduve şi orfani; vreun schit sărac îi datora clopotniţa, iar bisericile căpătau odăjdii bogate.
Cucoana care l-a găsit mort la poartă ei l-a îngropat cu mare cinste, cu preoţi mulţi şi cu arhiereu, al cărui nume, deşi nu-l ştim, dar o presupunere ne îndeamnă a crede, să fi fost poate chiar Filaret Apamias-Beldiman .
Biserica în care a fost prohodit Lumînărică, de asemenea, nu i se spune numele; de oarece însă, era plină de săracii Iaşului; iar oasele lui s-au găsit la un loc cu ale Beldimăneştilor, nu poate fi alta de cît biserica Talpalarilor, căreia era şi închinată breasla calicilor. Şi dacă Costachi Negruţi a ştiut, să ni-l desprindă şi să ni-l înfăţişeze, din însăş faptele lui aşa de minunat de restul mulţimii calicilor de odinioară ai Iaşului şi să-l putem lua astăzi în chipul unui desăvîrşit binefăcător localnic; unul din Beldimăneşti mai tîrziu, ne uitîndu-se la trupul putrezit în hainele-i peticite de altă dată şi aducîndu-şi aminte de irmosul, care cînta: „…Unde-i bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”, după datină luîndu-i-se oasele într-un coş de pînză, stropite de apaos şi-n lumina făcliilor de ceară au fost puse la un loc cu cele ale Beldimăneştilor şi a scris:
„În această ladă, să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimănească, Filaret-arhiereu, Gheorghie, Maria – deci părinţii vlădicăi – osăbit Lumănerică şi Proculeasă.”
Şi nici, că se poate o îmbinare, mai elocventă pentru ceea ce a avut Iaşul deosebit. Căci prin aceasta în Beldimăneşti regăsim, nu numai pe aleşii cărturari, pe stihuitorul nenorocirilor Moldovei de la 1821 sau pe ctitorii de biserici, pentru care aflăm dintr-o îndemnare făcută pe o carte:
„Acest mineiu împreună cu celelalte unsprezece menee, s-au afierosit de mine, la biserica cea noi din satul Corneşti moşiea părinţască, unde eu am copilărit şi am vieţuit pînă ce am mersu la viiaţa călugărească, care biserică, s-au zidit din temelie precum să vede, spre vecinica pomenire de mine smeritul arhiereu Filaret Apamias Beldiman”
Dar alături de dînşii în aceaş fericită adormire, odihneşte simbolul celei mai desevîrşite umilinţi, care prin însuş numele lui de „Lumînărică” ne luminează înţelesul căii zilelor noastre, atît de întunecată. Religia este fapta cea bună şi oricare altă vorbire, este deşertăciune.
Acolo în pridvorul bisericii Talpalarilor, sub o peatră, cu frumoasele slove ale vremii, îşi dorm somnul de veci, osămintele pămînteşti, ale Geosăneştilor. Chipul ultimului lor vlăstar, ne arată că pe ei, să nu-i căutăm în morminte, ci-n faptele, care ne vorbesc de sufletul pe care-l regăsim în operele lui de binefăcător şi ctitor.
Astăzi deopotrivă în pămîntul primitor şi sub acoperişul aceleiaşi biserici, în aceiaşi îmbrăţişare de caldă tradiţie, oasele Gosăneştilor, ale lui Lumînărică, nădejdea a multor suflete oropsite şi ctitor de cele sfinte, ale Beldimăneştilor, cărturari şi ctitori de biserici, sunt mîngîiate de cîntările şi rugăciunile preoţilor neîncetat şi fără schimbare. Prin jertfele lor, astăzi biserica noastră îşi mai sprijină încă fiinţa ei.
Şi să ne mai întrebăm de ce biserica, se află la o grea răspîntie?”

Bobulescu Constantin, Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Bucureşti, 1928 p. 12-13

Istoricul Constantin Bobulescu – o jumătate de veac de eternitate

“… Cercetător istoric pasionat”, cum a fost definit de savantul Nicolae Iorga, Constantin Bobulescu şi-a dedicat viaţa muncii pentru studiu, pentru progresul culturii şi istoriei româneşti. S-a născut la 8 mai 1882, în satul Vlădiceni, comuna Tomeşti din judeţul Iaşi, unde tatăl său era preot şi învăţător. Şi-a făcut studiile primare în oraşul Iaşi şi la Bucureşti. Apoi, a urmat cursurile seminariilor din Roman şi Capitală. Între anii 1903 – 1907 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti. Revenit la Iaşi, a fost numit pedagog la Seminarul “Veniamin Costache”. Concomitent, a slujit ca diacon şi preot la Iaşi (1908 – 1922), apoi la Bucureşti (1922 – 1958). Paralel cu activitatea de bază, el s-a dedicat muncii de adunare a inscripţiilor de pe la bisericile din Iaşi, de pe obiectele lor, precum şi însemnările de pe cărţile bisericeşti. Efortul de adunare a informaţiilor documentare s-a concretizat în 2.640 agini cu inscripţii şi însemnări foarte preţioase pentru cunoaşterea trecutului unor mănăstiri şi biserici, unor fapte şi întîmplări istorice de pe întregul ţinut al ţării noastre, de-a lungul cîtorva sute de ani. Lista volumelor publicate de preotul Constantin Bobulescu se ridică la 80 de titluri (însumînd peste 2.200 pagini). Dintre acestea, cităm: Lăutarii noştri. Din trecutul lor. Schiţă istorică (1922), Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor, cum şi asupra schiturilor Brazii şi Moşinoaele din judeţul Putna (1926), Cronica bisericii “Sf. Ecaterina” din Bucureşti (1927), Banul Tănasă Gosan (1928), Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii (1930), Din viaţa Mitropolitului Veniamin Costache (1939), Vieţi de zugravi (1940). A colaborat cu studii istorice, literare şi folcloristice la peste 25 de publicaţii. A fondat şi a condus, împreună cu Ştefan Berechet, revista Spicuitor în ogorul vecin. A lucrat în redacţia revistei Lamura din Bucureşti şi a activat ca membru în Comisia Monumentelor Istorice. A fost apreciat şi încurajat în activitatea sa de numeroşi oameni de cultură, printre care se numără Vasile Bogrea, G.T. Kirileanu, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu. Teologul şi omul de ştiinţă Constantin Bonulescu a trecut la cele veşnice, în urmă cu o jumătate de secol, la 1 decembrie 1958, în Bucureşti şi a fost înhumat în cimitirul “Ghencea”.

Ionel Maftei
Articol publicat în „Evenimentul”, Iaşi, 3 dec. 2008

Păcurariu Mircea, Dicţionarul teologilor români, Buc., Ed. Univers , 1996 p. 51

Topice: Diverse | Comments Off on Osemintele lui Lumânărică

Comentarii închise.