Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SIHASTRUL DE LA ROHIA – UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA (1)

de Cezarina Adamescu | August 5, 2010

SIHASTRUL DE LA ROHIA – UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA (1)

Nicolae Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Ediţia a V-a (Revăzută şi adăugită), SEMĂNĂTORUL, Editura Online, februarie 2010

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” – conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.
Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie.
Mărturisesc că l-am iubit enorm pe părintele Nicolae, că m-a fascinat într-atât încât, neavând una din cărţile lui, am fost nevoită s-o împrumut şi s-o înregistrez pe casete audio, pe care le-am ascultat până le-am învăţat pe de rost. Mărturiile lui, concretizate în întrebările pe care i le punea Zaharia Sângeorzan, erau ale unui vizionar care vedea lumea mileniului trei condusă de haidamaci şi de lichele, în timp ce intelectualii români ajungeau la limita subzistenţei. El mi-a oferit modelul sfinţeniei, spunând că sfinţenia (citez din memorie) – nu constită în zilele noastre în a te urca pe un stâlp şi a trăi acolo, ori a te refugia într-o peşteră, mâncând rădăcini şi bând apă doar din izvor, sfinţenia contemporană înseamnă, a trăi în mijlocul lumii, în vacarmul lumii, şi a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, cu toate calităţile şi defectele lor. Aceasta este adevărata sfinţenie, la fel cum, bucuria perfectă în viziunea Sfântului Francisc înseamnă, a te considera cea mai neînsemnată persoană, a-l urma pe Isus Cristos răstignit şi sărac şi a-i duce crucea, aidoma lui Simon din Cirene, fiul lui Rufus, pe Via Crucis.
Un sihastru (retras de bunăvoie din lume) – care, în mod paradoxal, era înconjurat de lume, căutat, interpelat.
„Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt” – îl prezintă Nicolae Băciuţ în textul care ţine loc de Prefaţă. Poate Constantin Noica mai trezea aşa un interes din partea discipolilor săi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori studenţii de la filozofie care veneau la Păltiniş doar ca să stea de vorbă cu filozoful.
Ori Petre Ţuţea care atrăgea şi el ca un magnet valuri de curioşi care veneau să stea de vorbă cu el, deşi bolnav şi bătrân, să-i afle părerea în legătură cu mersul societăţii. Oameni diferiţi structural, dar care erau animaţi de aceeaşi dragoste pentru cultura românească, pentru neam, pentru Istorie, pentru limba română.
Cine a avut şansa să-i vadă, fie şi pentru câteva clipe, se poate considera privilegiat. Şi Nicolae Băciuţ chiar este un asemenea om. Sunt perfect în asentimentul său că a recurs la stratageme nevinovate pentru a-i capta atenţia şi a-l cunoaşte mai bine, şi eu aş fi procedat la fel, dincolo de timiditatea sufocantă care mă caracterizează: aş fi sfărâmat barierele temerilor şi m-aş fi înfăţişat (în scris) acestui mare gânditor vizionar, spunându-i tot ce am pe suflet, aşa cum a făcut semnatarul cărţii de faţă, spre şansa noastră care acum, ne înfruptăm din dulceaţa gândirii lui: „Cum n-am avut şansa să mă apropiu prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări”.
Aşa aş fi procedat şi cu părintele arhimandrit Ilie Cleopa, şi cu marele duhovnic Teofil Pârâianu pe care am avut şansa să-l văd la câteva întruniri cu publicul în urbea mea, dar nu am avut curajul să mă apropii. În schimb i-am sorbit cu nesaţ cuvintele şi mi le-am notat cu grafit, direct pe inimă.
Şi mai mărturisesc că din totdeauna m-au atras magnetic cărţile de memorialistică, jurnale, corespondenţă, evocări şi biografii, pe care le găsesc şi acum captivante. Le citesc cu cea mai mare plăcere cu mai multă rânvă decât ca pe romanele de acţiune, cărora, în cele din urmă le uit subiectul şi personajele.
O lume în altă lume. O picătură de lume. O lume despre altă lume. O lume „între lumi”.
Şi iată că-mi amintesc cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta. Faceţi parte din ea, dar nu sunteţi ai lumii.” Este cheia de la care trebuie să pornim în lecturarea remarcabilului volum oferit de Nicolae Băciuţ despre Părintele Nicolae de la Rohia.
În condiţiile vitrege de comunicare epistolară pre-revoluţionară, când pereţii aveau urechi, când corepondenţa şi intimitatea intelectualilor erau violate, cei doi întreţin o legătură spirituală pe calea scrisului. Materialul acesta inedit este deosebit de preţios pentru că relevă, nu atât caracterul ferm şi demn al semnatarilor scrisorilor, cât, curajul şi eroismul cu care înfruntau ostilitatea regimului, deosebit de vigilent în ceea ce priveşte „apărarea integrităţii partidului” şi a conducerii.
„Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N.Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei”, spune Nicolae Băciuţ – într-o frază admirabilă care conţine chintesenţa lucrării.
Volumul mai conţine şi trei alte documente rare: dialoguri cu apropiaţii Părintelui Nicolae, Alexandru Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, ultimul fiind un discipol care a alcătuit şi o minunată carte evocatoare despre N. Steinhardt.
Gânduri, concepte, idealuri, profesiuni de credinţă, toate adunate în scrisorile-interviu pe care Nicolae Băciuţ le adresa părintelui Nicolae. Aria tematică a epistolelor este deosebit de diversă, legată de biografie, viaţă, profesiune, cultură, cărţi etc. atât cât se puteau formula în acea perioadă de nefericită glorie a regimului totalitar şi datează încă din anul 1986, apoi anul 1987, având locaţii diferite, cu doar câţiva ani înainte de plecarea marelui duhovnic la cele veşnice.
Cei doi, la iniţiativa profesorului Băciuţ, îşi propun, prin dialogul lor să descifreze „câteva din semnele lumii”. Profesorul se întreabă, firesc, „câtă biografie a intrat în cărţile sale? Câtă viaţă atâta literatură!” Dar practic, se iscau zeci şi zeci de întrebări dintr-una singură, în valuri concentrice, pe care, nu întotdeauna le putea adresa, din motive lesne de înţeles, dar şi dintr-un imens respect şi preţuire pe care le purta omului spiritual şi duhovnicului, pe care nu-l poţi întreba orice.
Ideea este că, „Opera în sine stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă” – nu biografia face opera şi nici opera nu creează biografii anume, deşi sunt legate. Opera transcede orice fel de biografie, cu condiţia să fie remarcabilă. Nicolae Băciuţ îi „smulge” mărturisiri preţioase:
„Mărturisesc: nu mă pândeşte deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti „cine e cel pe care-l citesc”, spune Nicolae Steinhardt şi continuă: „dar atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului, în „haloul” ei luminos”.
În virtutea acestei convingeri, el a oferit foarte puţine date biografice contemporanilor săi, în diverse reviste culturale. „Am arătat acolo (în revista Opinia „studenţească– n.n.) cât de hotărâtoare a fost pentru mine întâlnirea cu Predoslovia la Întuneric şi lumină de Al. Brătescu-Voineşti. (…)Păşind de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de anii 1959-1964”.
Picături nestemate din gândirea steinhardt-iană sunt presărate pe tot parcursul convorbirilor dintre cei doi, inclusiv din documentele inedite, scrisori, dialoguri, mărturii. În toate îl regăsim pe filozoful culturii universale Nicolae Steinhardt, pe teologul şi pe monahul creştin care a împletit în chip fericit vorba cu fapta, a cărui biografie de excepţie îl plasează în rândul persoanelor care au suferit pentru dreptatea, idealul şi credinţa lor. Un suferitor desăvârşit, un creştin care s-a jertfit până la capăt pentru a-şi urma Modelul Suprem, pe Isus Cristos.
Însă, aşa cum a mărturisit, „Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea „scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o, mai bine zis”.
Cine ar fi crezut, văzând şi răsfoind „Jurnalul fericirii” că autorul a conceput cartea în cea mai neagră perioadă a vieţii sale, în condiţii sordide, supus la umilinţe de neînchipuit, bolnav, torturat, supus anchetelor timp de mulţi ani la rând, silit să nu doarmă, înjosit şi chinuit în fel şi chip, că acolo, în mijlocul iadului, acest om de excepţie şi va găsi pacea şi fericirea, acea linişte şi împăcare pe care numai Isus Cristos ţi le pot oferi şi nu aşa cum le oferă lumea?
Deşi este o carte de memorialistică, având personaje şi însemnări reale, ea poate fi considerată din toate punctele de vedere o capodoperă a genului, a literaturii concentraţionare, o mărturie zguduitoare despre abuzurile care s-au făcut în regimul trecut, despre suferinţa umană împinsă până deasupra limitelor suportabile, dar, în acelaşi timp, despre solidaritatea care s-a creat între oameni de caracter, oameni de o tărie morală şi demnitate exemplare. Aceştia au rezistat ororilor puşcăriilor comuniste doar fiindcă aveau o motivaţie trainică. Şi aceasta le-a fost de ajutor.
În dialogul închegat între cei doi intelectuali de marcă, sunt definite şi explicate concepte, categorii, termeni uzitaţi în cultură, în telogie, în filozofie, în artă. Erudiţia Părintelui Nicolae de la Rohia este copleşitoare, intimidantă. El oferă prototipul intelectualului de rasă dintre cele două războaie mondiale, vorbitor al câtorva limbi de circulaţie internaţională, citind cărţi în original, cultivându-se în orice împrejurare, hrănindu-şi spiritul cu cele mai prestigioase capodopere ale culturii şi civilizaţiei universale. Şi e destul să amintim volumul „Escale în timp şi spaţiu” (editura Cartea Româneaască, Bucureşti, 1987 – n.n.), ori, „Îmtre viaţă şi cărţi” , ca să ne dăm seama de erudiţia lui, ori volumul „Primejdia mărturisirii”.
Se remarcă la Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu discipolii şi cu unii prieteni, nu tonul didactic, ci acela de om sfătos, pilduitor în varii împrejurări, încât, orice amintire, orice istorisire ieşită din gura sa, deveneau parabole, legate de alte şi alte istorisiri din întreaga lume. A fost şi a rămas un spirit enciclopedist.
Linia sa directoare în viaţă şi-a expus-o, nu o dată, ci de fiecare dată, dar,
viz-a-viz de sintagma lui Constantin Noica, „performanţă culturală” a tinerilor aspiranţi la glorie, el spunea: „Performanţele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă
multă şi cuviinţă. Sau ca să vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în oraş”.
Iar în legătură cu destinul unui scriitor şi cum se poate rata acesta, Nicolae Steinhardt a avut o părere tranşantă:
„Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu „întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete, melancolie şi căinţă”.
De fapt, orice frază, propoziţie,cuvânt rostite de Steinhardt, dovedeau chizbuinţă, pricepere, discernământ, răspundere, temei, valoare, judecată temeinică, îngăduinţă, cultură dusă la înălţimile elitismului şi, în acelaşi timp, deschidere către celălalt şi mai ales, modestie.
Un om modest, cinstit şi drept. Un om de toată isprava. Părintele Nicolae. O emblemă a românismului autentic. Pe care-l obseda, la vârsta de 70 de ani, următoarea întrebare: „Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri? (Nu uitaţi: adineaori vă spuneam că am împlinit şaptezeci de ani în 1982”).
Cele cinci scrisori document trimise domnului Nicolae Băciuţ în vara şi toamna anului 1986 de la Rohia, dezvăluie un Steinhardt cu o căldură sufletească aparte, cu un cult deosebit al prieteniei şi al legăturilor spirituale şi culturale de înaltă calitate. Modul de adresabilitate este plin de reverenţă şi relevă o educaţie aleasă şi o anumită artă şi măiestrie epistolară. O altă trăsătură de caracter admirabilă a lui Nicolae Steinhardt a fost fermitatea în convingerile sale şi neadmiterea vreunui compromis:
„Vă rog să fiţi atent la textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa şi buna Dv. credinţă. N’aş vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu apară! Fireşte că nu mă opun la scoaterea unor pasaje ori la f. mici modificări de termeni.
Cu multă şi aleasă afecţiune,
N. Steinhardt”.
Conştient că opera sa, tipărită sau nu, va constitui pentru români o moştenire valoroasă, Nicolae Steinhardt nu a admis niciodată să fie modificată. În acest sens, îi atenţiona pe redactori şi pe colaboratori să tipărească textul aşa cum fusese conceput.
Foarte generos cu scriitorii, în chip deosebit cu cei tineri, Părintele Nicolae îi încuraja şi-i promova în demersurilor lor literare, scriind despre ei şi răspunzându-le cu bunăvoinţă şi generozitate la scrisori. Unul din numeroasele gesturi de generozitate scriitoricească, a fost acela de a scrie o cronică despre cartea domnului Băciuţ „Muzeul de iarnă”, apărut la Dacia, în 1986, text publicat în revista Tribuna 50/1986), ce relevă abilităţile de critic şi istoric literar ale părintelui.
„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea
suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie şi-l supun caznei”. (Două texte poetice)
O caracteristică a textului critic steinhardt-ian este folosirea persoanei a I-a plural cu referire la sine, în loc de persoana a I-a singular, gest de reverenţă şi curtoazie, caracteristice unei persoane bine crescute, al cărei cod etico-moral şi de bune maniere, este desăvârşit.
Continuând interviul epistolar, Nicolae Băciuţ îi solicită părintelui de la Rohia să-i vorbească despre cea mai îndepărtată imagine a copilăriei sale, iar acesta îi evocă imagini din primii ani de viaţă, chipurile părinţilor, al tatălui, a cărui trăsătură principală de caracter era curajul, al mamei, care se remarca prin bunătate sufletească, modele desăvârşite pentru copilul Nicu.
„Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate
spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul „merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”.
Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul „jidan fricos”. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate.
Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor”.
O altă calitate morală a părintelui Nicolae a fost sinceritatea. El dezvăluie cu multă sinceritate şi fără menajamente ori subterfugii de prisos, amănunte despre sine care pe alţii i-ar dezavantaja. Dar, transpunând totul într-un fin umor şi o autoironie de înaltă clasă, toate aceste presupuse defecte ale sale, despre care vorbeşte, deveneau la el, calităţi. Totodată el zugrăveşte cu o căldură aparte, chipul prietenului său din tinereţe Manole Newman, „un ovrei conservator, român „de dreapta”, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului.
Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia lui Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Fecior de mici burghezi din Olteniţa, se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente”.
Dialogul continuă cu evocarea primei sale învăţătoare, doamna de Branzky, o personalitate originală şi puternică. „Vorbea vreo opt limbi, citise toate cărţile, avea un caracter de fier şi o inteligenţă sclipitoare.
Cartea ei de căpătâi era Cântecul Nibelungilor. Cred că îl ştia pe dinafară şi că, în taină, se închina zeilor Walhallei.
Mi-a dat între 8 şi 12 ani, să citesc capodoperele literaturii universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer… admirabilă, nemaipomenită femeie, al cărei elev am avut nemeritata cinste să fiu. Îmi acordase prietenia şi încrederea ei. A dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary Poppins) – nu o uit nici o clipă”.
Aici trebuie să deschid o paranteză imaginară şi să mărturisesc un lucru. Se întâmplă ceva ciudat cu mine personal pe parcursul lecturării acestei remarcabile cărţi. Dacă, citind vreo carte, sunt nerăbdătoare să ajung la final, să văd ce se întâmplă, pe aceasta o vreau nesfârşită, pentru a mă putea înfrupta şi gusta din ea pe îndelete, cât mai mult. Ca pe o ciocolată cu lapte şi alune, care-ţi place mult dar din care vrei să păstrezi aroma şi deliciile şi pentru a doua zi. Şi de aceea nu guşti decât cu pătrăţica.
Între lumi – cartea domnului Nicolae Băciuţ despre Nicoale Steinhardt, este pentru mine o astfel de delicatesă rară.
Cu infinită modestie şi cu o anumită măreţie a smereniei, Nicolae Steinhardt mărturiseşte prietenului său despre „semnificaţiile multiple ale lui a scrie”:
„–– Încă nu le-am înţeles, e aici un mister pe care nu mă sfiesc a-l numi cutremurător.
Vorbirea şi scrisul – pentru o specie parcă rătăcită în imensităţi galactice – reprezintă desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai a deveni material absorbit în final de o gaură neagră”.
Tot în contextul scrierilor Părintele Nicolae oferă informaţii autobiografice despre experienţa cutremurătoare pe care a trăit-o în închisoare, ceea ce l-a îndemnat să scrie mai târziu „Jurnalul fericirii”, precum şi peripeţiile prin care a fost nevoit să treacă din pricina acestui manuscris.
„Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit de bunul şi dragul meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism la creştinism şi a procesului „lotului intelectualilor mistico-legionari” din care m-am pomenit a face parte. Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea unei autobiografii şi proporţiile unui destul de voluminos manuscris. În urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine mai sus apar, mai pe larg şi-n altă formă, în Jurnalul fericirii.
Se cădea să-ţi fac această mărturisire.
Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează tot unui denunţ, al unor scriitori care au vizitat biblioteca mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat organele de drept că ea constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă au găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc. oferite mie când am fost la Paris în 1979 –1980, şi aduse legal în ţară.)
Dar, destul. Poate că te-am vindecat de ideea continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al Securităţii.
Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte,
N. Steinhardt”
P.S. 2
Câţiva spirişti: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian (elenist, bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler”.
Se cuvine să fac o precizare. În această prezentare uzitez mult citatul original pentru tinerii care nu cunosc aceste amănunte şi n-au avut încă şansa de a-l citi pe Nicolae Steinhardt.
Se ridică probleme de critică şi istorie literară deosebit de pertinente şi cât se poate de actuale. La întrebarea: „Prin ce credeţi că s-ar putea manifesta curajul criticului?” – Nicolae Steinhardt răspunde: „cât priveşte talentul criticului, cred
că stă în capacitatea de a admira (André Gide) şi în puterea discernământului.” Iar cât priveşte obstacolele care ar sta în calea criticului pentru a formula o judecată de valoare, acelaşi Nicolae Steihardt spune în modul său direct: „–– Principalele: frica, incultura, graba, spiritul de gaşcă, lipsa de bun gust (noţiune delicată), necunoaşterea trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat nou), lipsa de informaţii, lipsa sensibilităţii contemporane… Nu pot fi înşirate complet de multe, multiple şi diverse ce sunt” . La care adaugă puţin mai târziu: „-–– Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia, răutatea, complezenţa…”
Totodată, cărturarul precizează: „Criteriul adevărat e al calităţii, nu al firmei. Textul literar se poate făli numai cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenenţa la
o tabără sau alta.”
Nicolae Băciuţ îl provoacă monah să-i vorbească despre solidaritatea literară, despre spiritul de fraternitate şi conceptul de libertate. Şi răspunsul este tranşant:
„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea literară, sub întreitul semn al însingurării, al fricii şi găştilor sordide. Scriitorii ar trebui să-şi dea seama – lucru mai mult decât elementar – că pentru ei mai ales solidaritatea şi frăţia sunt condiţia existenţei şi a libertăţii lor”.
Probleme cât se poate de acute ale mişcării culturale şi artistice din toate timpurile, abordate direct, cu mult tact şi curaj. Iar din acest punct de vedere, reporterul Nicolae Băciuţ se dovedeşte un profesionist desăvârşit, atingând punctele nevralgice, punctele cheie ale actualităţii şi încercând să le dezbată şi, atât cât îi stă în putere unui intelectual, să le limpezească. Astfel încearcă să lămurească sintagma, ori conceptul de eroism la scriitorii români de ieri şi de azi.
„–– Citez în continuare, de dragul ideii, dintr-un alt text al lui Malraux, despre eroul istoriei, … susceptibil, cred, să descopere prin darul acesta al fraternităţii care se naşte în bătălii, ceea ce ar putea fi sfinţenia. Această umanitate de astăzi, sfâşiată, înnebunită, n-a încetat, de la lagărele de concentrare până la câmpurile de bătălie, să producă sfinţi şi eroi.” Îmi stăruie în minte şi un articol al d-voastră, Eroismul la români, publicat în Vatra. De aici întrebarea: se poate vorbi de eroism la scriitorii români de ieri şi de zi?”
Nicolae Steinhardt, chiar dacă nu lămureeşte pe deplin acest concept, dă un răspuns pe măsura inteligenţei şi tactului său: „Adevărul e că românii sunt capabili de eroism, numai că sunt şi înţelepţi, cuminţi şi raţionali şi capabili de a-şi însuşi lecţiile istoriei. Curajul nu se confundă cu temeritatea nebună ori prostească”.
Repet, şi o să repet de zeci de ori, fiecare frază rostită de acest cărturar este o axiomă. Fiecare cuvânt are miez, e o chintesenţă veritabilă a unui discurs despre viaţă, literatură, religie, filozofie.
Protagoniştii acestui dialog inedit presară dialogul lor cu picături de mărgăritar din înţelepciunea clasicilor şi modernilor din întreaga lume, cu o anecdotică proprie spiritelor elevate, ceea ce constituie un prilej de confort sufletesc deosebit.
Problemele ale vieţii, naşterea şi moartea, relativitatea timpului, fericirea, tinereţea, singurătatea, tristeţea, ca şi concepte fundamentale, apoi credinţa, iubirea, speranţa ca şi categorii şi virtuţi teologale, sunt abordate prin prisma acestei cunoaşteri, nu atât livreşti, cât bazate pe experienţă personală şi pe multă erudiţie. Un text splendid, rotund, o adevărată sărbătoare a spiritului românesc, datorată acestor doi cărturari.
„În legătură cu bătrâneţea, vară dreaptă cu moartea, vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneţilor devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce aminte de timpuri fericite de altădată. Dante a greşit. Fericirea trecută poate consola şi întări. Pentru mine aşa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viaţă şi accesele copilăreşti de fericire”, spune părintele Nicolae de la Rohia la întrebarea: „Cu ce sentimente priviţi dv. Verbul a muri? – pusă de Nicolae Băciuţ, după ce-l citează pe Daniel Turcea cu inspiratul vers: „Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare”.
În privinţa conceptului de moralist – Nicolae Steinhardt dă următoarea explicaţie: „–– Scriitorul nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să işte în mintea şi-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.
Criticul, eseistul pot fi desigur, ei, „moraliştii” în sensul dat cuvântului în secolele XVII şi XVIII.
Cât despre jurist, gândesc aşa: că dreptul nu se confundă cu morala, contrar celor afirmate de profesorul George Ripert în La regle morale dans les obligations civiles”.
Cât se poate se succint, în trei cuvinte, Nicolae Steinhardt în mărturisirile sale epistolare către Nicolae Băciuţ caracterizează viaţa literară primei jumătăţi a secolului trecut, aşa cum a perceptu-o el, ca tânăr autor:
„–– Prin libertate, autenticitate, toleranţă.
Nu vreau să idealizez, să mă număr printre acei bătrâni care tot spun că numai vremea tinereţelor lor merită să fie trăită. Dar ăsta e adevărul: am trăit într-o lume de bună calitate şi cu adevărat viaţa literară se caracteriza prin cele trei substantive înşirate mai sus de mine.”
Iar la întrebarea, dacă „Se poate despărţi scriitorul de cărţile sale? De manuscrisele sale? Chiar dacă acestea sunt mai puţin împlinite? (Suportul ultimei părţi a întrebării mele: e un copil nereuşit mai puţin sau mai mult iubit de
părinţii săi?” părintele Nicolae are un răspuns pe măsură:
„–– Adevăraţii scriitori îşi păstrează manuscrisele ca ochii din cap. Exemplu categoric: lada de manuscrise a lui Eminescu. N’a fost un sedentar, se tot muta, avea o fire vagabondă, însă „lada” (cufărul) i-a fost ca o raclă cu moaşte sfinte! E şi aceasta o dovadă puternică a autenticităţii geniului său, a puterii sale artistice. Iar Tolstoi spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.
Troţchi, la Brest – Litovsk, în plină elaborare a păcii separate, nu uita să-şi ceară cufărul cu manuscrisele şi cărţile, lăsat la Viena.
Eu unul – din prostie, neglijenţă şi lipsă de autenticitate scriitoricească – am pierdut o mulţime de manuscrise, mai ales în 1944, în vremea bombardamentelor. S’ar zice, prin urmare, că nu din vina mea. Ba da, din vina, prea mare vină a mea. Îmi pare mai ales rău că s-au pierdut câteva caiete cu note pentru un roman.
Tema şi acţiunea s-ar mai fi putut reface, nu însă expresiile şi frazele notate, care singure erau în măsură a da romanului un caracter de autenticitate, de vitalitate. Mi-au rămas, în parte, texte din studiul istoric Post bellum (Franţa după 1870 şi Germania după 1918) şi Apărarea şi prezentarea omului modern (scrisă în 1938)”.
Iată, aşadar cât de relevante puncte de vedere a avut despre scriitor şi menirea lui, părintele Nicolae.
Cu extremă discreţie şi pudoare, la întrebarea dacă a iubit şi a fost iubit, Nicolae Steinhardt răspunde:
„–– Cer voie să tac.
O mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit.
Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.

– va continua –

Topice: Recenzii | Comments Off on SIHASTRUL DE LA ROHIA – UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA (1)

Comentarii închise.