Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SIHASTRUL DE LA ROHIA – UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA (2)

de Cezarina Adamescu | August 6, 2010

Nicolae Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Ediţia a V-a (Revăzută şi adăugită), SEMĂNĂTORUL, Editura Online, februarie 2010

– continuare –

Mărturisirile epistolare sunt presărate cu scrisori ale amândurora, adevărate documente literare.
Pentru frumuseţea şi valoarea ei inestimabilă, simţim nevoia de a reda aici integral, un document care trebuie să fie citit de către toţi aspiranţii la nemurirea literară, text care îi aparţine Monahului de la Rohia, text pe care eu l-aş aşeza drept motto la fiecare carte de poezie sau proză editată:
„Scrisoare către un tânăr poet
26 mai 1987
Iubite Nicolae Băciuţ,
În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut
constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,
uşuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.
Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e treabă serioasă şi nu poate fi „expediată” în tempo de hopa-Mitică. Aşadar: atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi” care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele, imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…
Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile şi înalte asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom începe teoretizarea.
La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a vedea talent şi probitate. Apoi şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia, să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt”.
O carte atât de densă şi de încărcată de înţelesuri, încât trebuie numaidecât reluată şi adâncită în memoria sufletească.
Cu doar doi ani înainte de plecarea sa la ele veşnice, aflându-se la Rohia, bibliotecar al extrem de bine organizatei biblioteci a mănăstirii, Nicolae Steinhardt îi mărturisea prietenului său, ce înseamnă o zi obişnuită din viaţa lui de atunci:
„–– Înseamnă o luptă cu trupul şi cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfăţat. Trebuie să-l disciplinez, să-l ţin în frâu,să-i dau peste nas. (îngrijindu-l totuşi, că e tare nevolnic.)
Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi aminteşte absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârşit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî şi dispreţui din cale afară. Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credinţa mea creştină a veşniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci şi spirit şi că deci nu-mi pasă de găurile negre”.
În privinţa înrâuririi pe care o poate avea teroarea în literatură, în primul rând a valorilor în formare, problemă abordată de Nicolae Băciuţ, părintele de la Rohia răspunde (răspuns care din păcate, este valabil şi azi, poate mai mult ca oricând):
„–– O înrâurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul.
Acesta-i secretul. Îl intuise şi bătrânul, încă din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect şi implacabil şi discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desfiinţează. Eventual mai tolerează – câtva
timp – simplele exerciţii textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistenţă, spirite de tip „catacombă”, dar literatura ca atare intră şi ea sub incidenţa terorii”.
Părerea lui N. Steinhardt asupra scriitorului tânăr şi asupra a ceea ce-l caracterizează este cea a unui magistru faţă discipolii săi.
„–– Păi (vorba lui Lovinescu), tinereţea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligenţă, cultură, fineţe, graţie… Vezi textul meu O definiţie a culturii în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Reţetele nu ţin, nici definiţiile, nici programele, şi cu atât mai puţin sfaturile.
Oricum, inteligenţă (multă), luciditate, dispreţ pentru facilităţi. Şi reţinere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinenţă. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar şi multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, şi tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecţie, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare şi har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire), scrisul e boierie”.
Sunt foarte importante aceste „precepte” pentru un tânăr scriitor care trebuie să ia aminte la cei de la care au necontenit ce învăţa. De aceea am şi reprodus aceste citate, pentru luare aminte. Cartea aceasta este un adevărat manual pentru cei care voiesc să scrie.
El formulează postulate care în ziua de azi sunt valabile pentru toţi oamenii, nu numai pentru români. Ex. „ (Nedatat. Pe plic: Târgu-Lăpuş, 10 VIII 1987)”.
În privinţa scrisului, a modalităţii de concepere a unui text, N. Steinhardt spune:
„–– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar şi caznă. Aşa cred că e pentru toţi cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic englezii). Dar observ că nu am răspuns complet întrebării precedente. Să o fac acum. E nevoie de o totală libertate de acces la cultura planetară.
Intelectualul român este dornic de o asemenea cunoaştere universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Haşdeu, Heliade Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc.
Spiritul românesc e universalist”
Bucuria de a-şi vedea numele tipărit l-a încercat şi pe Steinhardt, emoţie şi fericire care l-au stăpânit până în ultima clipă, pentru că, spune el:
„–– Ce-am simţit când mi-am văzut numele tipărit în RFR? (Revista Fundaţiilor Regale – n.m, N. B.) O imensă bucurie – ăsta-i adevărul. Şi acum încerc o emoţie ori de câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc că se petrece un fenomen de natură psihanalitică: ne vedem oglindiţi, proiectaţi înafara noastră; numele nostru nu-i un soi de hologramă?”
Foarte frumos defineşte şi conceptul de libertate: „–– La întrebarea aceasta, a doua, mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Siérjes despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morţi”.
Insist în afirmaţia că, originalitatea gândirii steinhardt-iene este pentru români un tezaur nesecat de înţelepciune şi pildă a erudiţiei perfecte a intelectualului.
El aduce elemente noi la definirea şi înţelgerea conceptului de libertate, cu toate nuanţele care-i incumbă.
„–– Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului. Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate şi să o exaspereze, să o prefacă în absurd şi în toxină. Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. În societate, există libertăţi concomitente, deci şi posibilitatea unor abuzuri de drept.
Libertatea, ca orice însuşire, ca orice entitate, are nevoie de moderaţiune şi dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea şi aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e premergătoare de haos, dezordine, prostie – şi-n cele din urmă (fără doar şi poate), de tiranie. (v. E. Kastner în importanta lui carte, Fabian). Asta în viaţa socială şi politică. În literatură, fireşte, nu poate exista (ca şi în toată arta) decât libertatea absolută. Şi acolo poate duce la malformaţii, la monstruozităţi, neghiobii – dar acestea toate nu pot înfrânge principiul libertăţii totale. (Rămânând, fireşte, adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un creator, adică un ştiutor de dreaptă măsură, de bun simţ, de echilibru)”
Mie mi se par formulări pe măsura pildelor evanghelice (mutatis mutandis!) ori a apoftegmelor scriitorilor creştini, fără să aibă neapărat conotaţie ortodoxă.
Cât priveşte aderarea lui la creştinism urmată de botezul în închisoare, Nicolae Steinhardt mărturiseşte:
„Eu am fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica. La mine au lucrat nu „opţiunile raţiunii”, ci fascinosum şi tremendum.” (s.n.).
Şi o întrebare cu efect,de o nonşalanţă uluitoare, care ne atenţionează şi trage un semnal de alarmă pentru toţi:
„–– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor? Există compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?
-Compromisuri moderate şi, de bine de rău, scuzabile – cu viaţa – există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăşi. Nu înseamnă că până şi compromisurile moderate nu sunt şi ele legate de riscuri. Compromisul nu atât în sine e primejdios cât prin consecinţele lui: odată primul pas făcut se va putea oare opri din mers cel care a cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare până la „capătul nopţii”, până-n fundul abjecţiunii? Nu-i compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu sânge? Cel mai sigur şi mai antiseptic mi se pare a fi refuzul categoric iniţial. Şi aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta socoteală. Se cuvine ca judecata să fie făcută de la caz la caz”.
Ca şi cea despre dogma în literatură care duce, conform convingerii părintelui la şablon. „La manierism. La imobilitate. Am prea văzut-o. Supravieţuim agăţându-ne cu disperare de o barcă de salvare: a) libertatea, b) bunul simţ, c) simţul ridicolului, d) umorul. Şi repetând întruna: 2+2=4. Şi amintindu-ne mereu că toate-s trecătoare, mai ales modele (dogmele sunt mode): ce e val ca valul trece”.
Atâta originalitate şi spontaneitate în sistemul gândirii, rar mi-a fost dat să întâlnesc, poate doar la Petre Ţuţea, la Eugen Ionesco (de altă factură!), la Cioran şi la Nae Ionescu. Şi bineînţeles, să nu-l neglijăm pe Noica.
N. Steinhardt evocă atmosfera Bucureştilor de altădată, un „paradis general” spune el, citându-l pe Cezar Petrescu. Şi mai face o afirmaţie cutremurătoare, de această dată: „Bucureştiul a murit. Nu cred să fie numai o impresie, nu cred să fie vorba de remarca lui Proust: că spaţiul e tot atât de trecător ca şi timpul (finalul lui Du Coté de chez Swann). Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneţii. Bucureştiul
e pe cale de a fi „executat” şi înlocuit cu altceva – urât.
N. Steinhardt
25 august 1987”
Folosind metafore şi sintagme spontane şi atrăgătoare, cu trimiteri livreşti, monahul mărturiseşte că nu cunoaşte răsplată mai mare pentru munca lui literară, decât a fi citit de tineri:

„–– Mă bucur când aflu că cineva (oricine) m-a citit cu plăcere. Mi se întâmplă – nu-mi vine a crede că-i adevărat – că am fost citit (de tineri mai ales) cu folos, curiozitate şi intensitate participatorie. Poate fi bucurie mai mare? Sticla aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea tipăriturilor – când ajunge în mâini cercetătoare şi receptive, ce răsplată incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu diletant de mâna a zecea!”
Şi, referitor la receptarea de către tineri a textelor sale: „–– În vara aceasta, ulterior apariţiei Escalelor în timp şi spaţiu, am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri şi mai puţin tineri, care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu atenţie şi că le-a fost pricină de plăcere şi mulţumire, interes ba şi de entuziasm. M-am simţit emoţionat, stingherit şi uluit. Erau totuşi sinceri. Nu exista nici un motiv pentru
care să-mi turuie braşoave. A trebuit să-i cred. Drept care, fericire şi spaimă. (…)
Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a mai venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate că puteam fi şi eu de folos”.
Parafrazând jurnalul parizian al lui Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, pot spune despre cartea „Între lumi” că este o Carte a trăirii şi a mărturisirii.
Remarcabilă e şi spusa lui G. Poulet despre critic: –– „Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G.Poulet, Conştiinţa critică), la care Steinhardt adaugă consideraţii personale: „Criticul primeşte revelaţia şi o descoperă cititorului. El atrage atenţia asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Şi tot el pune lucrurile la punct”.
Câte subtilităţi şi câte nuanţe, câte spumoase vorbe nu se pot găsi într-un text! Comunicarea intertextuală este mai mult decât necesară, la fel ca şi comunicarea directă, verbală pentru că vorbirea este un al doilea sistem de semnalizare al omului. În acest sens, Steinhardt spune:
„Vai celor ce nu pot dialoga şi comunica: îi aşteaptă însingurarea, inhibiţia, bolile psihice (datorate refulării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea şi până la urmă abrutizarea. Şi mai e nevoie de niţel entuziasm, niţică viaţă, niţică tinereţe – şi să se simtă că pentru tine, cel ce vorbeşti, actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn”.
Despre valorile culturii şi civilizaţiei româneşti, adevărate voci ale neamului, se poate spune că le-a apreciat şi le-a cultivat mereu pentru spiritul viu şi erudiţia lor, pentru sistemul lor de gândire şi scriere ceea ce demonstrează un spirit deschis, generos către marea cultură:
„Noica a fost un moment al conştiinţei române” – spunea monahul despre marele filozof. Dar şi despre celelalte repere ale românilor:
„- Însuşirile principale ale lui Eliade au fost:
a) o extraordinară putere de muncă
b) o voinţă şi o perspectivă rar întâlnite
c) o memorie senzaţională
d) o „curiozitate” nesăţioasă
e) un talent literar cu totul excepţional, nuvelele lui
sunt superbe, ca şi Noaptea de Sânziene
f) pe plan uman: modestia absolută, bunătatea, mărinimia.
De asemenea: o rigoare ştiinţifică impecabilă.
Trebuie să fie publicat în româneşte tot ce a scris. Slavă Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat recuperat, e un scriitor superb şi nu există nici un motiv sănu i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil, Scrisoarea a 7-a ori recenta carte despre Goya”.
Un foarte frumos crez artistic este formulat în stilul steinhardt-ian privitor la actul creaţiei. „–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea şi efortul.
Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de panică, apoi cele de euforie.”
Din aceste confesiuni epistolare aflăm amănunte inedite despre munca redacţională la cele mai prestigioase reviste ale vremii: „Vatra”; „Echinox”, „Viaţa românească” , „Tribuna”, ş.a.
Textul de faţă conţine şi un text omagial alcătuit în 29 iulie 1992, când omul de cultură N. Steinhardt ar fi împlinit 80 de ani, prilej cu care Al. Paleologu îl evocă în culori cât se poate de calde, afirmând despre el că: „Nicu avea o înclinaţie către hazliu, către varianta amuzantă şi corozivă a inteligenţei şi eu sub specia aceasta l-am cunoscut”.
Apoi, acesta îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe Nicu Steinhardt:
„Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător.
Adică ne-am declarat şi ne-am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi. El avea o formaţie intelectuală aproape identică cu a mea, mult mai completă şi mai largă, fiindcă avea o curiozitate, o memorie şi o rapiditate de aprehendare, cu totul ieşite din comun.Dar cam aceleaşi repere le aveam amândoi. Atât în ordinea studiilor noastre academice, care erau juridice, cât şi în ordinea literaturii, franceze în principal, şi în ordineaamintirilor pariziene şi în ordinea tot aşa a anecdotei istorice şi a cunoaşterii Bucureştiului. Ne-am descoperit nişte afinităţi extraordinare şi din prima zi am devenit prieteni de totdeauna. Trebuie să adaug că la ora la care vorbim mi-au murit toţi prietenii mai apropiaţi din generaţia mea, adică Noica, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi Nicu Steinhardt. Cel mai mult îmi lipseşte Nicu Steinhardt.
Dar în aşa hal îmi lipseşte că mi-l invent în continuare şi pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar propriu, adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat dactilografierea ei, perfect şi frumos făcută, impecabilă, în 1972. Am rămas o zi şi o noapte s-o citesc şi a doua zi am reluat-o, după care l-am telefonat şi i-am zis: „Nicule, hai să ne vedem, ca să-ţi spun un lucru cu totul important şi urgent”. Şi i-am spus: „Dragă Nicule, până acuma şi de aici înainte o să continuăm la fel, şi asta o facem sub vederea lumii, în ochii lumii, şi lumea ne ştie, ne cunoaşte, ne batem pe burtă, ne spunem pe nume, ne purtăm de parcă am fi oameni de rang egal, dar tu eşti un mare scriitor, cel mai mare din generaţia noastră. Cu totul extraordinar”. A crezut că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de-aici şi nu-ţi mai bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era el, l-ai cunoscut foarte bine, avea nişte excese, de-alea chinezeşti, de reculuri şi de ipocrită umilinţă. „Eu nu sunt decât un ratat, un diletant” ş.a.m.d. „Lasă, domnule, i-am spus. Cause toujours! Tu ştii foarte bine că această carte e o capodoperă şi o să ilustreze literatura română în mod eminent, cea a secolului nostru”.
Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că am dreptate – asta o susţin. Şi-acuma, mulţumită cărţii ăsteia, eu îl pot reînvia mereu, pentru uzul meu propriu. Şi nu numai al meu ci alor mei. Adică şi fiul meu şi-l aminteşte foarte bine şi nevastă-mea, deci, în intimitatea familiei mele, Nicu e mereu prezent şi mai luăm volumul şi citim cu glas tare din el”.
Acum, când nici conu’ Alecu Paleologu nu mai e printre noi, e cu atât mai emoţionant faptul că s-a păstrat acest text omagial al lui Steinhardt. Au rămas aceste pagini remarcabile despre două caractere remarcabile.
Despre convertirea sa şi despre retragerea la mănăstirea Rohia, tot Alecu Paleologu dă mărturie:
„-Credeţi că Rohia a fost o eliberare sau o închisoare?
–– O închisoare. Asta o spun sigur. Dar orice închisoare, adaug, este o eliberare. Noi am avut, amândoi, împreună, experienţa închisorii propriu-zise. Am avut prilejul, la început, să stau cu el cam vreo douăzeci de zile, la Jilava, în aceeaşi celulă, şi să petrecem circumstanţele relatate de el în Jurnalul fericirii, între care episodul cu miracolul care s-a produs când trebuia să spălăm nişte gamele încleiate de arpacaş şi am încercat să o facem după o reţetă rău venită, cu cenuşă, şi acolo era o oroare de lipici şi de murdar şi de infect, de care nu mai puteam scăpa şi apă nu mai aveam, ne vedeam catastrofaţi. A fost miracolul pe care-l povesteşte el acolo, cum, din senin, ni s-a adus o banie cu apă şi am îndepărtat momentul, căci trebuiau să fie prezentate, şi am ieşit, ca să spun aşa, basma curată, în mod cu totul şi cu totul nesperat. Episodul este foarte amuzant relatat. A fost însă foarte dramatic atunci când l-am trăit. Perioada aceea, din camera numărul 18, de la Jilava, este foarte importantă.
Acolo am fost veniţi câţiva din lotul nostru: adică Teodor Enescu, Remus Niculescu, doctorul Răileanu, Sergiu Al. George şi alţi prieteni, inclusiv Nicu şi cu mine, şi acolo se afla şi părintele Mina, un călugăr, mi se pare bucovinean, care l-a botezat în celula nr. 18, sub nasul gardienilor şi în compania numeroşilor colocatari ai celului, cu ştiinţa numai a lui Sergiu Al. George şi a mea. El ezitase să facă pasul acesta înainte de a fi arestat. El a considerat închisoarea ca ultimă şansă, ultimul moment în care se putea face, mai ales c-a avut norocul sau şansa sau aşa s-a întâmplat coincidenţa, să se afle acel călugăr acolo. După aceea ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut decât după eliberare, în ’64. Când a ieşit era nu numai un om creştinat, dar anii de închisoare au agravat (ca să spunem aşa) sau din contră au exaltat angajarea lui creştină de o manifestare poate, şi cum e şi firesc să fie, excesivă, adică exhaustivă, cum se întâmplă întotdeauna cu un convertit. Chiar eu îi făceam reproşuri, îmi îngăduiam nişte polemici cu el care erau injuste, pentru că mie mi se părea că el exagerează, ceea ce nu era adevărat, dar eu greşeam, fiindcă nu se poate face asta fără exagerare. Mai târziu, după şederi, deci în ani diferiţi, la mănăstirea Chevretogne, mănăstire benedictină din Belgia, a dobândit acolo, mulţumită climatului extraordinar de civilizat şi tolerant, o potolire, o liniştire şi ceea ce numea el, accesul la dreapta socotinţă, încât, după aceea, în adevăr, creştinismul lui era, pe lângă unica morală eficace, şi miraculoasă şi transfiguratoare; şi oricine încearcă să o practice cât de cât (dacă reuşeşte, fiindcă nu este lesnicioasă) atunci îşi dă seama de caracterul transfigurator al acestor acte de comportament. Nicu greşea de multe ori, dintr-un fel de pripeală, dar pripeala asta era, după mine, ceva extrem de seducător şi fascinant, fiindcă aceeaşi pripeală a avut-o şi ca puşcăriaş – din primele zile să îşi aroge tot codul puşcărieşesc, fel de fel de lucruri pe care le făcea cu un fel de pripeală puerilă şi exaltată şi exultantă. Aveai impresia că intrarea lui în închisoare era un fel de intrare într-un fel de paradis ameţitor, în care totul este foarte urgent şi nimic nu poate fi lăsat în aşteptare”.
Aceasta este, la rândul ei, o mărturie zguduitoare, în afară de relatarea lui Nicu Steinhardt, despre convertirea şi botezul din celula 18 de la Jilava, făcută de o altă persoană, care a fost martoră.
La rândul lor, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, dau mărturie despre Părintele Nicolae.
Ioan Pintea aminteşte despre scrierile sale: „Părintele Nicolae a plecat în
pustia înverzită a Rohiei, cum ne plăcea să o numim, nu pentru ca să se sălbăticească, şi aici îl citez pe sfântul Efrem Sirul, ci ca să îmblânzească sălbăticia acestei lumi. Nu era la Rohia într-o închisoare gândită, judecată omeneşte. Poate că era o „închisoare” monahală, în sensul că era un loc de claustrare, de linişte desăvârşită, un loc care nu permite să ieşi din nişte reguli. Nişte reguli care sunt acceptate în primul rând de cel care le-a îmbrăţişat dinainte. Toate cărţile părintelui Nicolae, mă gândesc la cărţile pe care le-a publicat după În genul tinerilor, mă gândesc la cărţile publicate la Paris, împreună cu prietenul său Neumann, cărţile publicate în limba franceză, care s-au ocupat de Vechiul Testament, de lumea iudaică, toate cărţile lui, spun, cărţile lui: Între viaţă şi cărţi, Incertitudini literare, majoritatea apărute la Editura Dacia din Cluj, sunt cărţile care au în centru preocuparea spirituală, preocuparea creştină, căutarea unui sprijin, a unui axis creştin. Încununarea acestei căutări nu e alta decât ultima carte a părintelui Nicolae, apărută postum, Dăruind vei dobândi, o carte de predici, importantă pentru omletica românească. După părerea mea, nu există în omletica românească o carte mai importantă la nivelul limbajului omletic, şi poate nu s-a scris în omletica noastră ortodoxă, aşa ceva, de la Antim Ivireanu încoace”.
După afirmaţiile lui Ioan Pintea, Nicolae Steinhardt a intrat în monahismul ortodox „cu o sinceritate desăvârşită. Intrând în monahismul ortodox, părintele Nicolae a îmbrăţişat cu dragoste şi fericire, ideea românească, ideea naţională. Este
curios, este tainic cum cineva, venind dintr-o altă credinţă decât credinţa noastră, venind dintr-un alt popor, alt neam decât neamul nostru, poate să dea lecţii unor spirite false şi patriotarde”.
Dar el punctează un lucru extraordinar pe care-l spusese Alecu Paleologu la omagierea monahului şi anume că „Dumnezeu l-a ales pe părintele Nicolae”. Şi cred că aceia care merg în întâmpinarea Mântuitorului şi în întâmpinarea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi alege. Nu degeaba sunt numiţi nişte aleşi. Şi părintele Nicolae a fost un asemenea ales. Avem în Evanghelii un exemplu extraordinar, pe care îl folosesc pentru liniştea mea creştină de câte ori am ocazia să vorbesc despre încreştinarea părintelui Nicolae. Este acea întâlnire teribilă dintre Mântuitor şi Natanail. Mântuitorul a găsit că în acest israelit nu era vicleşug. Eu totdeauna l-am asemănat pe Natanail cu părintele Nicolae. Cred că Mântuitorul a găsit că în părintele Nicolae nu era urmă de vicleşug”.
Mă alătur şi eu la părerea acestui teolog, Ioan Pintea şi, prin extrapolare, nu pot spune decât: eu l-am ales pe Nicolae Steinhardt ca model (citind Jurnalul fericirii, m-am simţit îmboldită lăuntric să urmez Teologia), sau el m-a ales pe mine, ori Dumnezeu pe amândoi? Cert este că spiritele afine se întâlnesc şi comunică, într-un fel sau altul, fie şi printr-un eseu de felul acesta în care mi-am exprimat admiraţia faţă de acest model creştin.
Cartea beneficiază de o Addenda la ediţia a doua, intitulată Sfântul de la Rohia – scrisă de Nicolae Băciuţ, în care acesta mărturiseşte cum l-a cunoscut şi ce l-a atras la acest om. „M-am apropiat cu sfiiciune şi respect faţă de N. Steinhardt şi, la prima întâlnire, s-a opus să-i sărut mâna, aşa cum, şi din instinct şi din educaţie, simţeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi răspunde la
câteva întrebări pe care să i le trimit în scris. Şi N. Steinhardt s-a ţinut de cuvânt, căci cuvântul lui n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci
când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost el de ciuntit de cei care vegheau la (ne)liniştea regimului comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia şi generozitatea sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credinţă, admiraţie.Am încercat să reconstitui„întâlnirile” mele cu N.Steinhardt din Jurnalul pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de viaţă ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate, n-am reuşit să dau de însemnări mai vechi de august 1986.”
De asemenea, în volum mai există un text intitulat: N. Steinhardt şi generaţia ’80 (Anchetă literară), concretizat în cinci întrebări cu răspunsurile aferente, date de Nicolae Băciuţ, despre monah.
Urmează şi o Addenda la ediţia a III-a După optsprezece ani care relatează vizita făcută de Nicolae Băciuţ la Rohia, pe urmele monahului iubit, unde stă de vorbă cu părintele Paisie, un continuator al operei spirituale a lui Nicolae Steinhardt. Scrierea aceasta e încărcată de nostalgie şi de afecţiune, de o poezie suavă şi tandră:
„Am plecat spre Rohia în penultima zi a lui octombrie. Din păcate, după… optsprezece ani. Mi-am dorit mult să ajung la Rohia. Mai ales atunci când Monahul Nicolae se afla acolo, trebăluind în Biblioteca Mănăstirii dar şi trăindu-şi viaţa de călugărie, de simplu monah, renunţând la toate pentru acel colţ de rai din Ţara Lăpuşului.Am ratat de câteva ori, amânând întâlnirea cu Rohia, după ce, în 1989, părintele Nicolae a plecat dintre noi, rămânând de veghe sub umbra deasă a pădurii din preajma mănăstirii în care şi-a regăsit tihna şi bucuria credinţei. A venit la Rohia, ne mărturiseşte călugărul Paisie, care-i duce mai departe misiunea pe care şi-a asumat-o şi părintele Nicolae. După moartea tatălui său, N. Steinhardt îşi căuta un loc unde să se retragă, pentru a trăi în ortodoxie, pentru care a optat în închisoare, cu ani în urmă. Unde ar fi vrut să rămână, nu era primit, ştiindu-se că el era un fost puşcăriaş politic, unde ar fi fost primit, nu s-a putut decide să rămână.
Cred că alegerea Rohiei a fost cea mai inspirată, cea mai potrivită. În 1980, când i s-au deschis porţile Rohiei, „Casa Poetului”, plănuită de poetul Ioan Alexandru, el însuşi îndrăgostit de Mănăstirea Rohia, era în construcţie. Când a
fost gata, în acelaşi an, părintele Nicolae a fost primul locatar. Cel care avea să înnobileze locul, făcându-l motiv de pelerinaj în plus pentru cei trăitori întru credinţă ortodoxă şi iubitori de literatură. Camera / chilia părintelui Nicolae e modestă. Câteva cărţi dragi, propriile sale cărţi apărute antum şi postum, fotografii de familie, masa de lucru, o sobă de teracotă, un pat simplu, un dulap, câteva obiecte personale, ochelarii, bastonul în care-şi sprijinea povara anilor dar şi a închisorii, sunt martore ale unui destin unic în cultura română. Spiritul lui N. Steinhardt plutea peste tot în chilia din „Casa Poetului”. Timpul de la Rohia, dincolo de rugăciuni, a fost trăit de părintele Nicolae în Biblioteca Mănăstirii. Peste 27.000 de cărţi din cele patruzeci de mii ale Mănăstirii au trecut prin mâinile criticului şi eseistului, fiind fişate cu minunţiozitate şi cu rigoarea de care a făcut numeroase probe în tot scrisul său, risipit în cărţi şi reviste, din ţară şi din străinătate.
L-am căutat pe N. Steinhardt la Rohia. După optsprezece ani. N. Steinhardt nu mai era acolo, timpul n-a mai avut răbdare cu el, deşi cred că mare i-ar fi fost bucuria dacă ar fi prins măcar o zi de libertate, el, care a făcut mereu apologia libertăţii, în spaţiu şi în gândire.
N-am regretat însă amânarea. Ziua în care am ajuns la Rohia a fost în măsură să nu ştirbească din aura pe care eu, cel care n-am văzut până atunci Rohia, mi-o imaginasem, mi-o dorisem s-o aibă.
Am întârziat optesprezece ani. N. Steinhardt nu mă mai aştepta. Dar el era acolo.
Târgu-Mureş, 31 octombrie 2004”.
Şi oare e cu totul întâmplător faptul că, anul trecut, am pus la cale cu un preot maramureşean care a fost de nenumărate ori la Rohia, o vizită în chilia monahului Nicolae Steinhardt, proiect încă nerealizat, dar care sper că se va înfăptui, înainte ca eu să plec din zariştea pământească?Dea Domnul să-l întâlnesc acolo, aşa cum şi Nicolae Băciuţ l-a întâlnit după 18 ani!
În Adenda la ediţia a IV-a Nicolae Stheinhardt – un model pentru tinerii de astăzi, tot Nicolae Băciuţ afirmă că: „N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru cei care-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau. Pentru mine, cel tânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu încetează să-mi fie un model. De credinţă. De
viaţă. De cultură. „Nicolae Steinhardt nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de prieteni sau de simpli curioşi. Era o apariţie şi o prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi el”, scriam la un moment dat.”
În încheiere, cartea are o Biografie Nicolae Steinhardt şi o listă generoasă cu Opera şi Alte contribuţii literare, Traduceri făcute de el şi o listă cu Articole şi studii despre el şi opera sa.
E în mod cert, un privilegiu pentru mine că am găsit cartea domnului Nicolae Băciuţ, publicată la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, secţia Critică literară prin grija editorului delegat al acestei edituri, domnul Nicolae N. Tomoniu, şi am putut să gust din deliciile pe care ţi le oferă o carte de înaltă cultură.
Volumul se găseşte şi se poate descărca în format pdf, la adresa electronică
www.editura-online.ro secţia critică literară.

25 martie 2010
Sărbătoarea Buneivestiri

Topice: Recenzii | Comments Off on SIHASTRUL DE LA ROHIA – UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA (2)

Comentarii închise.