Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE (1)

de Cezarina Adamescu | August 28, 2010

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 8(20), august 2010 *ISSN 2066-0952
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc
VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

Un nou popas în toi de vară la „Vatra Veche” mureşeană, îmi aduce veşti despre mai vechi şi noi prieteni pe care-i (re)întâlnesc cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie nedisimulată, ca după o  – abia de curând – despărţire, când imediat ţi se face dor de cei plecaţi, ori tu eşti cel care pleacă şi abia aştepţi reîntoarcerea.

         Constat cu plăcere că şi de data aceasta, revista a crescut considerabil în valoare, graţie şi ilustraţiilor extraordinare închipuind biserici de lemn, icoane şi altare din Transilvania, cu patină sau mai noi, însă înnobilate de acceaşi aură de sfinţenie.

Pentru că, într-adevăr, numărul este  ilustrat cu fotografii ale unor biserici de lemn din judeţul Mureş, ale valorilor de patrimoniu pe care acestea le  adăpostesc, fie luate din teritoriu, fie din lucrarea „Dicţionar de monumente biserici de lemn”, de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2010.

Şi chiar prima pagină a revistei este ilustrată cu o fotografie artistică a Bisericii de lemn din Lăpuşna, Mureş, ridicată în 1779.

Şi cum nu se putea o poezie mai potrivită, redactorul şef a ales o poezie a lui Nichifor Crainic, intitulată sugestiv: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”

Tot în forţă începe revista cu un dialog între Nicolae Băciuţ şi prozatorul Fănuş Neagu care declară, fără drept de apel, la întrebarea jurnalistului, cum vede literatura contemporană în condiţiile actuale:

– Dac-ar fi să fac un joc de cuvinte, literatura română e provocată de provocatori. Dar literatura e provocată de ideea de viaţă, de ideea de destin şi de ideea de naţiune. Provocatorii sunt plătiţi de diverse grupuri de afară, din exterior, iar înăuntru primesc bani pe căi ocolite.

Eu spun, fără să repet lucrurile dinainte, care nu sunt o glumă, ci reprezintă un adevăr, că literatura română, la ora actuală, îşi trăieşte dezvoltarea firească, după ce a întâmpinat mari piedici, puse de elite autodenumite elite, oameni şcolarizaţi ca derbedeii înafară şi ca mari  antiromâni tot înafara ţării şi apoi înfiaţi de toate guvernele care s-au succedat după 1989. Cred că literatura română face faţă astăzi unei duble provocări: una – să-şi urmeze firul istoric al dezvoltării sale fireşti, şi a doua – să respingă aceste ticăloşii, care vin să ne stranguleze destinul. Noi suntem oameni puşi într-o răspântie tragică. Scriitorii autentici, de la cei tineri până la cei mai în vârstă, au asigurat, prin memoria colectivă, istoria acestei ţări. Au asigurat ideea de destin.

Cei care împiedică dezvoltarea României, sub toate aspectele, nu numai culturalliterar, social, sunt nişte oameni bine remuneraţi, care vin dintr-un trecut detestabil, acela al vendetismului, fără nicio teamă, dintr-un detestabil depozit al moşierilor troglodiţi care au împuşcat ţărani la 1907, al burgheziei detestabile care au vândut România şi au strangulat-o prin toate speculaţiile ei, şi dintr-o ticăloşie externă de plătiţi să facă jocul periculos al unor ţări care ne vor subjugate lor, nu numai ca mentalitate, dar mai ales ca zestre economică.”

         Constat din nou cu bucurie uimită că „Vatra Veche”, prin redactorii şi colaboratorii ei, este o tribună a cuvântului liber, neîngrădit de vreo instanţă politică. Şi mai este o tribună a talentelor autentice, a experinţei profesionale, a harului literar al semnatarilor, dar şi al priceperii colectivului de redactori care muncesc în echipă, pentru realizarea în cele mai bune condiţiuni tehnice şi grafice a  prestigioasei reviste. Şi nu pot să nu mă gândesc că, fie şi un singur articol publicat aici, constituie pentru orice autor, o probă de foc, un examen de trecut, o medalie.

         Dumitru Hurubă îşi continuă seria de eseuri „Postbelic postdecembrist” III, cu un nou articol în care-i aminteşte pe scriitorii care au avut de pătitmit din pricina regimului comunist: „…să nu uităm că, între 1956-1961, studenţi precum Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Mihalcea sunt arestaţi şi închişi, soartă pe care au împărtăşit-o şi unii membri ai cunoscutului “Cerc literar de la Sibiu”: Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ion Desideriu Sârbu, dar şi Teohar Mihadaş sau Adrian Marino – deveniţi mai târziu nume rezonante şi de referinţă  în scrisul românesc, sau Constantin Noica (Povestiri despre om şi Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi). În context, se integrează perfect şi scriitori din exil precum: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia ş.a., iar mai târziu, N.Steinhardt  (Jurnalul fericirii), Al.Paleologu (Sfidarea memoriei) ş.a.”

         Autorul scoate în evidenţă starea de lucruri din cultură în perioada regimului trecut: „începând cu „anul tezelor”, în România se desfăşoară o adevărată campanie împotriva creaţiei literare-artistice cu tendinţă de a  evada de sub „ocrotirea” ideologiei materialist-dialectice.

Astfel, piesa „Revizorul“, de N.V.Gogol, regizată de Lucian Pintilie şi pusă în scenă la Bucureşti (1972), este interzisă, ca şi filmul „De ce trag clopotele, Mitică?“ (1981), al aceluiaşi regizor, stabilit cu mult timp înainte în străinătate. În anul 1975, scriitorului Teohar Mihadaş (deţinut politic între 1949-1956), i se interzice publicarea şi difuzarea volumului „Memoriile unui deţinut politic“, considerat total ostil sistemului, cartea sa apărând în 1990 cu titlul „Pe muntele Ebal“. Într-o situaţie oarecum similară s-au aflat scriitori ca: Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Ion Vianu ş.a., care au devenit dizidenţi pentru a se putea exprima liber… În intervalul aceluiaşi deceniu (1970-1980), respectiv în anul 1977, persoane necunoscute o agresează pe Monica Lovinescu chiar în faţa locuinţei sale din Paris, pentru că acorda sprijin scriitorilor-dizidenţi, prin intermediul postului de Radio „Europa Liberă”; 1980 este anul plecării din ţară a scriitorilor Oana Orlea (deţinută politic 1952-1954), Ion Caraion, poet, fost deţinut politic, iar 2 ani mai târziu (1982), este interzisă apariţia romanului „Micelii”, de Alexandru Papilian, în acelaşi an având loc şi scandalul sub genericul „Meditaţia transcedentală” – o adevărată agresiune împotriva intelectualilor… La începutul anului 1983 (ianuarie), este interzis de către cenzură filmul „Glissando” al regizorului Mircea Daneliuc, an în care, pentru că l-a „apărat” pe Eminescu de antisemitismul de care-l acuzase rabinul Moses Rosen,poetului Corneliu Vadim Tudor i se interzice publicarea volumului „Saturnalii” şi nu a mai avut drept de semnătură în presa literară timp de cinci luni. Să mai semnalez plecarea din ţară a lui William Totok, Richard Wagner), a scriitoarei Herta Müller ş.a., Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, sau puşi sub interdicţie scriitori precum: Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Mihai Stănescu, membru UAP… Poetei Ileana Mălăncioiu, i se refuză publicarea unui articol “cu conţinut interpretabil”, fiindcă volumul ei „Urcarea muntelui“ (1985), pusese mari probleme cenzurii, înainte de apariţie. În ziua de 30august 1988, poetei Ana Blandiana i se interzice de a mai publica, iar cărţile sale sunt scoase din biblioteci, în faţa casei sale fiind plasată o maşină de supraveghere. Anul 1988 poate fi considerat anul de vârf în ceea ce priveşte activitatea cenzurii după „Tezele din iulie 1971”, dacă avem în vedere că volumelor: „Corpuri de iluminat“ de Stelian Tănase, „Aştept provincia“ de Smaranda Cosmin, „Poezii”, de Ioana Ieronim, dar şi cu mari intervenţii cenzurale volumele: „Drumul cenuşii“, de Augustin Buzura, „Semnul ochiului“ de Petre Sălcudeanu, „Scaunul singurătăţii“, de Fănuş Neagu, „Căderea în lume“ de Constantin Ţoiu şi „Clopot”ul scufundat“ de Livius Ciocârlie, li s-a interzis tipărirea din motive de-acum bine cunoscute”.

         George Popa, la rubrica „Asterisc” are o intervenţie salutară cu titlul: „Umanism şi cultură”, începând cu definirea termenului de umanism, utilizat pentru prima oară de Cicero. Noţiunea de umanism a fost restrânsă într-o vreme pentru a defini spiritul Renaşterii, când, odată cu întoarcerea la izvoarele culturii greceşti antice, are loc plasarea din nou a omului în miezul universului. Pe de altă parte, datorită faptul că noţiunea a apărut la romani, Heidegger considera că acesta este un motiv pentru a afirma că primul umanism aparţine Romei. În realitate, fiecare epocă şi-a creat „umanismul” ei, adică un mod de a

afirma fiinţa umană în lume.”

         Interesant de remarcat evoluţia termenului de umanism, în creştinism: Creştinismul creează un nou model de umanism, de promovare a omului în lume, întemeiat pe iubire, pe egalitatea  dintre oameni şi fraternizarea universală sub veghea unui Dumnezeu unic, idee ce venea de la Zarathustra, împrumutată apoi de evrei. Creştinul este un om pe care destinul l-a solidarizat cu  ceilalţi semeni prin păcatul adamic, de unde negarea trupului, a materiei ca fiind o citadelă a păcatului, iar lumea – o vale a plângerii. Omul se poate mântui printr-o viaţă morală petrecută în frica de Dumnezeu”.

         Conf. Univ. Dr. Teodor  I. Moldovan – prezintă o comunicare la Primul Simpozion Naţional „Constantin Noica” – la Braşov, în 2009, intitulată: „Noi catete, infinitesimale, întru modelul  Noica”, în care  distinsul profesor afirmă:

„Eu cred că noi catete, poate o infinitate de noi catete – rânduite perechi şi însumate fiecare la pătrat, vor da seama spaţiului,timpului, spiritualităţii româneşti şi nu numai, despre puterea la pătrat cel puţin, a Modelului Cultural Noica. Acesta este şi titlul a două volume, citite recent de mine şi apărute la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, alcătuite de Marin Diaconu, pe care vi le recomand sincer spre lectură. Între coperţile ei, 47 de oameni care l-au cunoscut pe Noica, vremuiesc, într-un spaţiu de 600 de pagini, despre omul, filosoful Noica, dându-ne un portret-mărturie caleidoscopic, obiectiv dar şi subiectiv al acestuia. În mod cert, merită să cunoaşteţi, să dimensionaţi prin lectura lor ceva din puterea pătratului ipotenuzei spirituale noiciene”.

         Tot la rubrica „Asterisc”, Elena M. Câmpan, face cronica volumului „Conjugarea verdelui” – al lui Valentin Marica, în textul intitulat: „Un mic tratat despre o mare carte”.

         Autoarea afirmă: „O nouă carte este minunea din a şaptea zi. Când  lumea e gata. Cu ultima pagină se-nchide o etapă. Pentru câtă vreme? Cât tace scriitorul, fără să…scrie? Iar şi iar, ca un Sisif, re-face lumea.

Valentin Marica întruneşte atributele unui creator care aşează cuvintele la locul potrivit, le mângâie cu blândeţe/ asprime paterne, le face să vorbească, îi adună pe oameni şi le dă un rost/ o cale, îi face să cânte, prin dialog, nu cedează în faţa vreunui prag, merge mai departe, crede în ceea ce gândeşte, vindecă prin rostire, calmează furtuna, topeşte îngheţul. Dacă ne-am reprezenta literatura prin linii, cărţile lui Valentin Marica ar fi raze. În centru s-ar găsi un  magnet, un numitor comun, scriitorul, care nu uită care îi este menirea: aceea de-a spori, cu fiecare carte, ca mâinile mamei care frământă aluatul, bobul de grâu, altfel căzut la pământ. „Conjugarea verdelui”, Editura Nico, 2010, este o carte-arhivă. Aici sunt depozitate, cu grijă faţă de posteritate, mărturii de credinţă care au marcat destinul ultimilor ani”.

         Rodica Lăzărescu, susţinută de grafica de excepţie a Tiei Peltz îi face un admirabil portret-omagial lui Isac Peltz, la rubrica „Ochean întors” – cu titlul: „I.Peltz – 30 de ani de eternitate” – bine argumentat şi cu note explicative de subsol.

         Este o frumoasă restituire despre un scriitor despre care nu se mai pomeneşte aproape nimic, ca de altfel şi despre lucrările fiicei sale, pictoriţa Tia Peltz.

         Maria Vaida are un studiu despre Poezie feminină transilvană din secolul al XIX-lea” – Lucreţia Suciu  (3 septembrie 1859 – 5 martie 1900), în care întreprinde o incursiune în biografia şi opera poetei.

         La rândul său, Mihaela Bălan scrie un eseu despre „Bovarism şi oblomovism” – Reacţii adverse burgheze, în care defineşe şi explică termenii din titlu, cu exemplificări din literatura universală a secolului XIX: Emma Bovary reprezintă prima verigă a unui lanţ de inadaptaţi. Inadaptarea la  felul burghez de viaţă este o consecinţă a mai multor factori: construcţia sa sufletească, mediul în care a trăit, prejudecăţile pe care a trebuit să şi le însuşească, cărţile de care s-a “îndrăgostit”. Caracterul ei, atât de bine creionat în lumini şi umbre de Flaubert, dă naştere unei “boli” numită bovarism. O fiinţă bovarică este definită ca fiind o persoană cu un atrofiat simţ al realităţii, ce se complace în căutări himerice. Jules de Gaultier observă ca simpton major la aceste persoane “un principiu de sugestie care le determină să se conceapă deferite de ele însele”. O altă “boală” a burgheziei poate fi numită oblomovism. Purtătorul acestui “virus” este, de asemeni, o ficţiune, de data aceasta, răsăriteană – a scriitorului rus, I. A. Goncearov. Oblomov, protagonistul romanului cu titlu omonim, este şi el un inadaptat; are şi el himerele lui, însă problema lui este nuanţată diferit. Cuvintele pritenului său Stolz sunt remarcabile: “totul a început cu nepriceperea de a-ţi trage singur ciorapii şi s-a sfârşit cu neştiinţa de a trăi”.

         Criticul Al.I.Brumaru semnalează „Un debut remarcabil” – la rubrica „Cronică literară” – şi anume Bogdan Niga, „Refluxul fiinţei”, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2010.

         Sub tilul generic „Pelerinajele visului”, acelaşi Al. I. Brumaru, prezintă cartea lui Ioan Tudor „Poeme  în alb şi negru”, despre care  spune: „Poet fără program, nu e ispitit  irevocabil de nici una din tendinţele marcate ale liricii de la noi, mişcându-se între acestea lejer, cu o inocentă nepăsare. Poezia sa nu pare însă a fi suferit de pe urma acestor benigne absenţe, cartea de faţă, cu un titlu încă maniheist (Poeme în alb şi negru), fiind, iată, un exemplu convingător; neîncadrarea nu-i diminuează expresivitatea, nici imaginaţia rafinată, fără de spontaneităţi neprelucrate, apoi capacitatea de a procesa liric, adică subiectiv, cotidianul”.

                Menuţ Maximinian semnează un articol despre cartea tânărului  teolog bistriţean Călin Emilian Cira  care  propune, prin intermediul  Editurii Eikon, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, volumul „Convorbiri despre N. Steinhardt”, în care se află la masa dialogului, într-o primă etapă, cu 23 de personalităţi care l-au cunoscut pe cărturarul Steinhardt. Întâlnim poveşti de suflet, unele dintre ele spuse pentru prima dată, întâlnim emoţii, dăruire, respect pentru călugărul evreu de la Rohia. În prefaţa

asigurată de părintele Ioan Pintea, unul dintre scriitorii apropiaţi ai cărturarului, care s-a ocupat apoi de opera acestuia, descoperim emoţia întâlnirilor din veranda cu muşcate de la Mănăstirea Rohia, cu autorul „Jurnalului fericirii”. Primul dialog este cu arhimandritul Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Steinhardt, după ce sau cunoscut pentru prima dată în închisoare. O relatare tulburătoare: „Vreau să mor creştin, că nu ştiu aicea, în condiţiile grele care sunt…cum voi rezista… apa viermănoasă, eu bolnav de tuberculoză intestinală”, spunea Steinhardt, care a fost botezat apoi cu apa lui Hristos. Cărturarul afirma: „Am găsit un popor liniştit, primitor”, căruia i-a dedicat mai apoi întreaga viaţă, până în clipa cea din urmă, când i-a spus arhimandritului: „Tare mi-i necaz. Mă tulbură gândurile că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele din tinereţe”.

         Tot Elena M. Câmpan  face o cronică la volumul lui Darie Ducan:

Aprilie aseptic”, Editura Nico, 2010, vorbeşte despre o singură lege: „omul nu are voie să facă mai mult praf decât sfoara de care ar fi să moară”, oferind şi o posibilă pedeapsă în cazul încălcării acestui precept străbun:

„Când ţi-ai depăşit moartea în praf se cheamă că eşti/ drum.” Cititorul, astfel pus în gardă, asistă parcă la un alt proces Galileo Galilei, unde nu încap jumătăţi de măsură, unde omul rămâne măsură a tuturor lucrurilor şi unde

Darie Ducan, cu maturitate şi înţelepciune, aşează fiecare destin în cutia (Pandorei) lui, în patul lui Procust, transformă semnele vremii în detalii biografice, oscilează între real şi ireal, ca o busolă în derivă, îndoindu-se şi

mărturisind: „mi-aş întreba tatăl dar nu / ştie sigur dacă sunt abstract sau concret.”

         Prof. dr. Vasile V. Filip – scrie despre volumul lui Grigore Avram, „Contra răului din noi”: „Cu cele patru volume de versuri şi cele patru lucrări de specialitate (din domeniul silviculturii) anterior publicate, Grigore Avram pare a ţine până acum dreaptă cumpănă între antitezele personalităţii sale complexe: poezie şi ştiinţă, vis şi rigoare inginerească (ultima – extinsă şi asupra activităţii sale didactice în învăţământul superior), viaţa “de zi” şi cea “de noapte”. Volumul de faţă, Contra răului din noi, pare a deschide reflexivităţii sale un câmp nou, cel al speculaţiei moral-filosofice, prin care autorul se aşază în prelungirea unei tradiţii transilvănene inaugurate de Slavici. Cele 30 de eseuri adunate sub numele mai sus amintit sunt, de fapt, tot atâtea poeme ordonate pe dimensiunea recuperării absolutului din noi, adevăraţi psalmi camuflaţi discursiv, în care Divinitatea nu e preamărită direct, ci prin reperele imuabile de Bine, Frumos şi Adevăr sădite în noi odată pentru totdeauna”.

(va continua)

Topice: Recenzii | Comments Off on TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE (1)

Comentarii închise.