Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE (2)

de Cezarina Adamescu | August 29, 2010

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 8(20), august 2010 *ISSN 2066-0952
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc
VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

(co0ntinuare)

         Scriitoarea Melania Cuc îi face o prezentare volumului „Vremea sintagmelor” – scris de Menuţ Maximinian: Într-o ținută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă şi atrăgătoare, VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menuț Maximinian e un compediu de jurnalism cultural de cea mai bună calitate, care adună în pagini o seamnă de întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris şi le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistrița a fost, e şi va fi (şi) o şcoală de literatură, un atelier literar clar, în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutații, schimburi culturale eficiente şi interesante. Tot mai mulți scriitori şi-au dorit, şi au putut să-şi vadă semnătura în paginile ziarului sau să beneficieze de prezentarea literară a cărții pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reuşit în timp scurt să-şi facă din nume renume şi să câştige încrederea şi chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatură, spre cultură în general. În acelaşi timp, s-a afirmat şi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din județ, iar pe plan național a reuşit performanța de-a publica sub semnătură personală sau de a beneficia de cronici literare interesante în reviste literare de prestigiu”.

La rândul său, Alexandru Jurcan, vorbeşte despre poezia lui Iulian Dămăcuş, „Poezii” – Antologie de autor, în eseul numit “Coasta-ţi sfârtecată se deschidea în mine”..

                Despre romanul Ioanei Stuparu „Tovarăşi de ultimă zi” – scrie Ion C. Ştefan  în exegeza: „Calitatea de martor”.

         Despre „Jurnalul de la Lăpuşna” al Melaniei Cuc – scrie Menuţ Maximinian,Melania Cuc a trecut prin filtrul sufletului ei, probând cu succes, toate speciile literare, de la poezie la roman, de la proză la tablete şotron, de la cărţi biografice la poeme în proză.

Acum, la Editura Nico, ne propune să o descoperim dintr-o altă ipostază, aceea a scriitorului care ţine un jurnal. În acest caz de o săptămână. “Jurnalul de la Lăpuşna” nu se vrea altceva decât un omagiu literar adus taberei de pictură de la celebrul castel, proiect iniţiat de directorul Culturii mureşene, scriitorul Nicolae Băciuţ”.

Articolul este ilustrat cu reproduceri din icoanele pictate în ferestre, ale Melaniei Cuc, realizate în Tabăra de pictură de la Lăpuşna, iulie 2008.

                Tot Menuţ Maximinian realizează cronica volumului „Omul decor” – scris de Gelu VlaşinPoetul bistriţean Gelu Vlaşin, stabilit de ani buni în Spania, îşi adună o parte din poemele din volumele „Tratat la psihiatrie”, „Poemul turn”, „Atac de panică” şi „Ultima suflare” în antologia „Omul decor”, care a apărut la Editura Brumar din Timişoara. O poezie a emoţiilor, a jocului de cuvinte, observându-se aşezarea în pagină, cu totul inedită, precum şi feeria versurilor”, precum şi a volumului dr. Mircea Gelu Buta: „Dumnezul unei lumi mărunte”.

         Octavian Curpaş – scrie o exegeză despre  „Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu (Editura Muzeului Literaturii Române, 120 p. )se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.” Articolul se numeşte  „Stihuri ca un curcubeu”.

         Vasile Fluturel scrie despre volumul lui Nicolae Dabija „Tema pentru acasă”, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009.

         Din ce în ce mai prezent în toate revistelee culturale, prof. Adrian Botez se referă într-un eseu la volumul „Beţia de timp” – scris de Eugen Evu.

         „A mai apărut un volum de versuri,  semnat EUGEN EVU. Ne este greu să zicem, „pe nerăsuflate”, al câtelea…Ceea ce este important: Eugen EVU scrie, scrie într-una – şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism. Volumul (în cele 89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri…”

                Lucia Dărămuş intră în dialog cu Aura Christi – la rubrica „Vatra Veche Dialog”. Asistăm la o confesiune tulburătoare a scriitoarei Aura Christi.

         Darie Ducan intervine cu o proză poetică intitulată „Pilda valorilor”.

         Un scurt Remember – Nicolae Benea – face Iulian Dămăcuş, la cinci ani de la dispariţia lui: ”A plătit cu viaţa încercarea – acum cinci ani – de-a salva un muncitor. Întotdeauna gata să ajute, arareori recompensat pentru omenia lui. Scriind despre arta ceaiului, a pătruns în orizontul vieţii japonezului, a măreţiei sufletului său. După marele pas, faţa lui  era liniştită şi la fel ca Ota – Docan celebrul constructor, părea că spune:

„În clipele de linişte învăţăm să privim cu dispreţ viaţa. ”Tocmai se pregătea să scrie o cronică la nişte cărţi noi; se gândea să-şi adune într-un volum toate  articolele risipite generos în atâtea reviste; avea pregătit un volum de proză care trebuia să se aşeze alături de Culoarea mării, 1995, Grădiniţa de bătrâni, 1999 şi Dimineaţa îngerilor, 2002. A scris haiku şi pagini inspirate despre cultura şi civilizaţia japoneză – Sonya monogatari, 2000”.

                Mariana Pândaru oferă un grupaj de versuri foarte frumoase.

         Elena M. Câmpan intră în dialog cu Dorel Cosma despre care oferă şi unele date biografice: „Dorel Cosma s-a născut în Bistriţa, la  29 octombrie (Ziua Turciei), 1950. A absolvit Facultatea de Litere, secţia română – germană, a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Este doctor în filologie, vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Folclor şi preşedinte pentru Comitetul Naţional. A primit premiul Oscar pentru Folclor în Italia, 2008. A publicat: volumele “Repere culturale”, “Viaţă visată – viaţă trăită”, “O lume fascinantă”, “Cultura populară – aspiraţii şi împliniri”, “Realităţi provocate”, “Pe moşia baronului”, “Rădăcinile eternităţii”, “Festivalul Nunta Zamfirei în imagini şi comentarii”, “De la Tirana la Ciudad de Mexico”, “Tendinţe ale evoluţiei interviului în presa românească”, “Bistriţa în Revoluţie”, “Se naşte ceva”, reprezentând studii, eseuri, publicistică, proză, impresii de călătorie, poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor.”

         Ovidiu Pojar are un buchet de poeme intersante în paginile „Vetrei Vechi”.

         La rubrica „Starea prozei” – Şefan Doru Dăncuş – vine cu un fragment din volumul „Bărbatul la 40 de ani” în curs de apariţie.

         Aşa cum ne-a obişnuit, Cleopatra Lorinţiu, la rubrica „Dulce harababură” – ne oferă foileonul: „Cum am încercat să fac un filmuleţ despre Fondane”.

                Da, are dreptate Cleopatra Lorinţiu, viaţa lui Benjamin Fondane fascinează prin tragismul sfârşitului ei. Pe mine m-a fascinat suficient pentru a-i relua parte din operă şi a mi-l readuce în memorie, aşa cum a fost.

         Mirela Corina Chindea, la rubrica „Documentele continuităţii” scrie un articol „Ctitorii” în care evocă momentul înfiinţării primei parohii româneşti în Italia, la Milano, în vremuri potrivnice religiei.

         Şi ctitorii s-au perindat, cum era şi firesc, şi au lăsat înmulţitele semne ale trecerii lor în peninsulă, astfel încât, odată căzute zidurile reci, lăcaşurile de închinăciune întemeiate “ad aspera“ s-au înălţat “per astra” şi sporesc de-atunci neostoit. Cum totul ţine de marea saga a deschizătorilor de drumuri întru credinţa străbună, vocaţie de netăgăduit a neamului românesc, la scurtă vreme după 1990 s-a întemeiat şi cel dintâi Protopopiat Ortodox Român al Italiei, ridicat apoi la demnitatea de Vicariat. O constelaţie de parohii a luat fiinţă în toate zonele populate de români, cu binecuvântarea Patriarhiei Române, sporirea aceasta culminând cu crearea în 2007 a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (inaugurată în 2008). Organizată în prezent în 16 protopopiate, aceasta e parte integrantă a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale din Paris. Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are sediul la Roma şi jurisdicţie canonică peste toţi credincioşii ortodocşi români şi moldoveni de limbă românească, aflaţi pe teritoriul întregii Italii. Omul sfinţeşte locul, spune un vechi proverb de pe la noi, şi locurile în care au durat aceşti părinţi spirituali, purtători de duh sfânt , sunt multe…”

                Paralel cu aceste amănunte, autoarea îi face un portret strălucit P.S. Siluan Prin urmare, tiparele, modelele nu funcţionează, aşa că voi spune doar că Preasfinţia Sa Siluan e un om cu vocaţie de păstor de suflete şi de deschizător de drumuri, sibian de origine, dintr-o localitate, Gura Râului. “Gura de rai” din sufletul fiecăruia, aş adăuga, pentru că nimic nu e întâmplător atunci când ai de-a face cu oameni care schimbă faţa lucrurilor şi-a lumii. În doar câţiva ani de la hirotonie, 1994, Presfinţia Sa Siluan a lăsat semne ale trecerii lui prin mai multe ţări, fiindcă s-a ocupat direct, cu meticulozitatea ardeleanului, de buna desfăşurare a vieţii monahale în Mitropolie, organizând şi rânduind parohiile şi comunităţile noastre ortodoxe din Spania, Portugalia şi din sudul Franţei. În iunie 2004, Preasfinţitul Episcop Siluan ( episcop vicar la acea vreme al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale ) a fost numit episcop vicar pentru Italia, unde existau atunci 34 de parohii.”

                În continuare, este prezenat în exclusivitate un interviu al P.S.Siluan, Episcop al Episcopiei Române a Italiei, realizat la Tarcento de Mirela Corina Chindea.

         Un frumos expozeu despre „Bisericile de lemn, dincolo de timp şi vremi” – face scriitorul Nicolae Băciuţ, ilustrat cu fotografii ale acestora. Autorul afirmă: Lucrarea lui Ioan Eugen Man, însă, rămâne de căpătâi, referenţială pentru biserica ortodoxă din spaţiul mureşean, principala beneficiară a acestui studiu. Dar câştigul este inestimabil, pentru orice întreprindere care vizează domeniul construcţiilor bisericeşti de lemn, pentru evaluarea în dinamica sa a unui fenomen deopotrivă de credinţă şi de artă. Preocupări pentru cunoaşterea, evidenţa, păstrarea, protejarea monumentelor istorice datează încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, finalizate în 1892 prin votarea Legii pentru Conservarea şi Restaurarea Monumentelor Publice şi a LEGII PENTRU Descoperirea Monumentelor Arheologice. Prima listă a monumentelor istorice din România, incluzând 131 de obiective, apare în 1894, fiind realizată de Constantin Şt. Bilciurescu, aceasta neavând însă un statut oficial. Setul de criterii care au stat la baza elaborării acestei liste diferă în linii mari faţă de criteriile de azi”.

         Cât priveşte situaţia la zi a acestora, Nicolae Băciuţ spune: Constatând interesul manifestat pentru bisericile de lemn, monumente de lemn, din judeţul Mureş, am considerat utile inventarierea şi sistematizarea informaţiilor, pentru a veni în sprijinul celor care vor să ia un prim contact cu acest domeniu, pentru cei preocupaţi să contribuie la salvarea, la punerea în valoare a acestui patrimoniu inestimabil, în condiţiile în care biserici noi, de zid, iau locul bisericilor vechi de lemn, devenite neîncăpătoare, lăsându-le pe acestea în plan secund, acordândule mai puţină atenţie decât atunci când ele slujeau cultului. Nemaifiind ultile activităţii religioase de zi cu zi, bisericile de lemn pot însă fi introduse în circuitul turismului-religios, ca mărturii de credinţă, civilizaţie, artă. Responsabilitatea pentru această moştenire este imensă, iar inventarierea ei nu poate fi decât de bun augur, parte a unor demersuri conjugate, instituţionale – de stat, de cult. Responsabilitatea primă în ocrotirea acestor monumente revine însă proprietarilor de drept, conform legii”.

                Preot protopop Nicolae Ghe. Şincan – autor de lucrări de spiritualiate, duhovnic cunoscut pentru predicile sale, prezintă un text despre Sărbătoarea Schimbării la faţă, argumentat cu citate biblice, cu pilde şi extracte din Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi citate din alţi diferiţi autori religioşi, dar şi cu exemple din viaţa cotidiană.

         Profesorul Adrian Botez continuă studiul său despre „Problema spinoasă a aromânilor”  ajunsă la episodul V.

         Drd. Luminiţa Ţaran – scrie eseul „Poetica imaginii în cermonialul de trecere” ajuns la partea a IV-a, cu privire la ritualul Înmormântării.

         Autoarea se referă la obiceiul şi tradiţia înmormântării la români, legat de datinile străbune: „Despărţirea de pământesc şi reintegrarea în arhetipal este săvârşită prin apa care eliberează şi primeneşte drumul Marii Treceri. „Apa tulbure”, care apare în vis, este un semn al morţii cuiva apropiat  Atât în Bucovina, cât şi în Moldova, după ce omul a trecut la cele veşnice, se acoperă cofele cu apă, „ca să nu pice sufletul într-însele şi să se înece, căci se crede că sufletul trage la apă.

Imagine în oglindă a venirii pe lume, scăldătoarea Marii Treceri se pregăteşte din „apă neîncepută” şi plante purtătoare de semnificaţii – mintă, calapăr, busuioc, romaniţă, sulfină, peliniţă, lemnul Domnului: „Drept aceea, fiecare care se apucă de scăldat, după ce l-a spălat acum peste tot corpul, până ce s-a făcut curat cum l-a pus mă-sa în faşă, când l-a pornit la botez, îndată îi taie unghiile, anume ca şi sub unghii să-l poată astfel spăla, ca să nu rămâie şi sub acestea niciun pic de tină, pentru că dacă nu face acestea, pe cealaltă lume va avea grea răspundere, apoi şi pentru aceea ca nu cumva, ducând pământul cu dânsul, din această lume în cealaltă, să fie cunoscut de diavol.”

Apa, în care s-a spălat mortul, se varsă la rădăcina unui copac, într-un loc retras, „pentru ca să nu umble nicio vietate pe locul acela, fiind păcat să se calce cu picioarele”.

După aşezarea în sicriu, i se pune în mâna mortului un ban, pentru a avea cu ce plăti „luntrea”  ce-l trece în cealaltă lume – obiceiul de a plăti pe cineva ca să-l treacă pe cel mort peste un râu sau apă mare e de sorginte romană .”

         Articolul este un (fragment din Lucrarea de Doctorat, „Poetica imaginii în creaţia populară din Bucovina, coordonată de Prof. Univ. Dr. DUMITRU IRIMIA).

         Un foarte frumos interviu realizează prof. Adrian Botez, la rubrica „Diaspora” cu scriitorul român aflat în Australia, Ioan Miclău, care declară:

“DASCĂLII, PROFESORII, UNIVERSITARII  ROMÂNI – NU SUNT CU NIMIC MAI PREJOS LA PREGĂTIREA ŞI CAPACITATEA PROFESIONALĂ: ASPECTUL DE SUPERIORITATE AR CONSTA,

EVENTUAL, ÎN FAPTUL CĂ ÎNVĂŢĂMÂNTUL AUSTRALIAN NU E SUB O APĂSĂTOARE ŞI CONTINUĂ POLITIZARE, LA FIECE MOMENT.

IOAN MICLĂU (n. 1940). Scriitor  român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: „Poezii alese” (vol. I, II), „Teatru”, „Fiica Zeiţei Vesta”, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi, având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii “Mihai Eminescu” din Cringilla, Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de “acţiune românească” printre străini şi a devenit un model ce va trebui luat în seamă întotdeauna când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de ARP în 2006.”

         Ioan Miclău este numit: „domn, Uriaş Pattriot, Paznic cu Sabie de Foc  tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, “Mihai Eminescu”, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, IOAN MICLĂU – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… – de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!”

 

         Adrian Tion – prezintă articolul: „Apropiere de Franţa provincială” – un jurnal de călătorie prin localităţile cu veche istorie ale Franţei, voiaj sărvârşit în iulie 2009, prilej cu care face istoricul acestor locuri încântătoare.

         Tot un jurnal, de data aceasta telegrafic, fiindcă aşa este stilul de comunicare al autorului, George Anca prezintă: „La pas. Ce-am căutat în Australia”, călătorie întreprinsă tot în perioada 2009-ianuarie 2010.

         Frazele sunt succinte, expeditive, esenţializate, cu economie de mijloace de expresie, dar foarte penetrante.

         Textul este presărat cu versuri în mai multe limbi. De altfel, vocabularul lui George Anca este internaţional şi poate aceasta-i sporeşte farmecul.

         Cu un motto din Alexandru Macedonski, („Rondelul lucrurilor”) –  Gabriela Căluţiu-Sonenberg  scrie un text interesant, intitulat „Second hand”

despre un fenomen care a proliferat în ultimele două decenii la noi: cumpărăturile la mâna a doua. Cu şarm şi uşoară ironie, autoarea relatează fenomene şi situaţii actuale întâlnite zilnic.

         Jurist Ionela Van Rees-Zota – tratează un subiect de mare însemnătate: „Comunicarea în presa on line”, în care încearcă să răspundă la unele întrebări:

„Cât de importantă este comunicarea în presa scrisă,  dar cu presa on-line? În ultimul timp, numeroase publicaţii tipărite şi-au  încetat activitatea, tocmai (spun ele, datorită crizei economico-financiare globale), care s-a făcut simţită pretutindeni, marile publicaţii optând şi pentru ediţii on line.

Care este avantajul noilor formate? Dar dezavantajul? Oare o publicaţie tipărită este „mai serioasă” decât una on  line? Care din cele două oferă o credibilitate mai mare, dar o informaţie vastă accesibilă cât mai multor cititori?

În acest moment, internetul este din ce în ce mai utilizat, iar scara de fructificare a informaţiilor pe aceastăcale este vizibilă”.

Autoarea face şi unele observaţii pertinente: „Cititorul este din ce in ce mai atras de ziarele on-line, datorită posibilităţilor multiple ale acestora faţă de presa scrisă: conţinut original, fotografii, arhive, posibilităţi de participare a utilizatorilor, stratificarea conţinutului, navigare facilă, forum, convergenţa mediilor, posibilităţi de „customizare” şi încă un amănunt, deloc de neglijat: gratuitatea informaţiei.

Avantajul publicităţii presei on – line se referă la faptul că se pot face schimburi de link-uri, parteneriate reciproce, prin care partenerii să-şi promoveze pagina, oferind astfel fiecărui individ interesat posibilitatea de aţi

cunoaşte site -ul. Dar acum ne întrebăm: vor dispărea publicaţiile tipărite?

Cu siguranţă, nu. Aşa cum bibliotecile virtuale nu au dus la eliminarea cărţii tipărite, tot aşa nici presa electronică nu va fi groparul celei tipărite. Plăcerea de a ţine un ziar în mână îi va face pe oameni să ceară în continuare acest gen de presă. Dar cu siguranţă importanţa presei electronice faţă de cea scrisă va creşte considerabil. Marile nume de pe piaţă nu vor avea de pierdut de pe urma migraţiei cititorilor pe internet. Un brand renumit va rămâne acelaşi, chiar dacă-şi transferă informaţia şi pe alte suporturi. Provocarea viitorului va fi însă o combinare a presei scrise cu presa video şi cea electronică”.

         Ovidiu Ivancu scrie la rândul rău, reportajul „Un român în India”. File de jurnal. IV”.

         Pe tema Şcolii, Rodica Lăzărescu realizează un interviu cu prof.dr. Gheorghe Moldoveanu de la Universitatea „Ştefan cel Mare” – Suceava.

         Dialogul porneşte de la proiectul Legii educaţiei şi scoate în evidenţă gravele probleme ale educaţiei româneşti actuale.

         Tot la rubrica „Vatra Veche. Dialog”, Raia Rogac  realizează un interviu cu Iulia Scutaru-Cristea, intitulat: „Visul de duminică”.

         Ana Zegrean – are o pagină cu frumoase poeme, foarte scurte, în spiritul poeziei tradiţionale nipone.

         „Coline arhaice şi drumuri de sare” se numeşte micro eseul lui Alexandru Jurcan de la rubrica: „Literatură şi film” – cu privire la pelicula „Medeea”:

         „În anul 1988 regizorul Lars Von Trier realizează filmul Medea, cu Udo Kier, Kirsten Olesen, Ludmila Glinska etc. A pornit de la un scenariu conceput de Dreyer, oferind un film de excepţie, cu amestec de foc, apă, aer, pămănt, atingând poetic lumea arhaică a mitului”.

         Nu lipseşte nici „Curierul” – rubrică intitulată: „De la „Vatra” veche, la noua „Vatra Veche” – în care găsim care aceştia îşi exprimă opiniile faţă de revistă ori vin cu sugestii pentru îmbunăţirea ei.

         Părerea mea este că, revista „Vatra Veche” – cu tradiţie recunoscută, nu doar pe plan naţional, aşa cum s-a dovedit, de la număr la număr se prezintă tot mai bine, la cotele unei exigenţe superioare, pe care realizatorii, cu toţii profesionişti în ale gazetăriei şi jurnalismului cultural, doresc să le depăşească de fiecare dată. Şi chiar reuşesc.

Topice: Recenzii | Comments Off on TEMPERATURI ÎNALTE LA VATRA VECHE (2)

Comentarii închise.