Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„Liricile contrarii ale unui univers poetic”

de Gheorghe Stroia | Septembrie 30, 2010

„Veşti de pe o planetă în agonie” de Vasile Sevastre Ghican
— cronică literară —

Omul este neobositul explorator al limitelor unei realităţi, ce uneori se dovedeşte a fi mult mai presus de propria sa înţelegere. Omul este înzestrat cu sublimul strop împrumutat din energiile universale, capabil să perceapă distrugerile din jurul său. O percepţie dusă uneori până la agonie, dar din care izvorăşte speranţa, ca un ultim refugiu, înainte de teribilul cataclism. În căutarea acestei realităţi, cu o plăcere deosebită, am savurat ultima carte a poetului tecucean Vasile Sevastre Ghican: “Veşti de pe o planetă în agonie”, apărută în anul 2009 la Editura “Alma Print” – Galaţi. Carte de un farmec aparte, plină de întrebări dar care lămureşte înţelesurile poeziei însăşi. Deşi titlul scrierii este destul de sobru: “Veşti de pe o planetă în agonie”, noţiunile de “planetă” şi “agonie” pot îmbrăca mai multe ipostaze. Planeta este Terra, căreia poetul îi deplânge starea de degradare. Planeta este locul în care copacul şi-a înfipt rădăcinile pentru a creşte şi pentru a se regăsi, este lutul sfânt al înaintaşilor, îngerit de veşnicie: “Eminescu/ poetul cu zece inimi:/ Nouă stau treze/ asmuţind/ pământul la viaţă – / iar dintr-una Dumnezeu/ toarnă viaţă şi poezie/ peste palma de cer/ botezată România!”(Piramidă). Agonia este starea vecină unui “delirium tremens”, prin care poetul poate călători cu viteza gândului între spaţii atemporale: ”Aşa că am dat fuga în Rai/ am rânduit cele necesare cerescului eveniment/ legând la ochi sumedenie de evenimente la zi” sau “M-am întors din Rai,/ îmi era dor de monştrii de acasă,/ acolo la fiecare pas: păcatul şi lăcatul -/ vă rog, lăsaţi-mă să dorm!…/vreau, neîntârziat, să dau o fugă şi-n iad!”. Agonia îmbracă versatilitatea unui fluviu pe care poetul vizionar o transformă în nelinişte şi lacrimi: “Fluvii întregi/ de lacrimi/ se scurg pe Terra;/ În acest potop,/ prin vreun cotlon de veac/ lacrimile mele/ pârâu de munte”(Fluvii). Ca şi chezăşie a unui timp numit eternitate, autorul îşi defineşte astfel misiunea: “Poetul cerne vise/ peste albastre lumini jubilând-/ a săpat fântână în cuvânt/ găsind în ea sărăcie de mormânt…” (Ultimul cer).
Lirica- aparent neexhaustivă – lasă lectorului posibilitatea de a-şi construi finalul, după modelul propriei sale percepţii. Uneori acid, alteori tandru, Vasile Sevastre Ghican îşi invită cititorii la o lectură sobră, dar înviorată de un umor discret şi de bun-gust. Unele scrieri împrumută fiorul epic din scrierile lui Rabelais, construind situaţii pe cât de îndrăzneţe, pe atât de amuzante. Cu conotaţii alighieriene, ca într-o “Divina Comedia”, poetul trece prin stări uneori paradisice, alteori infernale, agonia fiind însuşi purgatoriul. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican poate fi percepută prin toate simţurile, până la despărţitura dintre “suflet şi duh”. Mai mult de atât, ea poate fi descifrată şi de un ochi orb, obligat la un “văz tactil”, accentuând astfel profunzimea gândurilor: “Degetelor mele/ li se întunecă ochii/ când lacrimile lor/ sunt prea sătule de mine”(Insomnie). Generos din fire, poetul găseşte completare oricărei neputinţe, substituind lipsurile cu freamătul înaripat al zborului: “Cel care nu are decât un ochi/ sau numai o mână/ îi va creşte în loc o aripă…”(Zbor). Cu un umor de circumstanţă, poetul face asocieri teribile între vremurile actuale şi cele trecute, fiind obligat să se consoleze “…cu gândul de a sta/ la rând la pâine, la carne/apoi la coadă la Doamne/ la viaţă, la moarte” (Mica publicitate). În poezia lui Vasile Sevastre Ghican apare ca o inerenţă toamna. Poetul percepe toamna, ca pe un anotimp al umbrelor doritoare de rugăciune şi reculegere dar şi ca amurg – o călătorie aproape de final.: “Rugă de toamnă, îmi vindec rănile/ cu lacrima acestui pământ,/ eu obosit călător/ împart iluzii,/ va trebui să caut o altă umbră/ pentru alţi zei…” (Umbre). Construcţia poetică uneori extatică, te poartă prin universul învăluit de culoare şi mister, în care singura constanţă este zborul, ca materializare a unui intangibil vis: “Voi ştiţi câte coroane de regi/ poartă cerul/ sub aripa unei păsări?!” (Lucruri). Nu atât împăcat cât resemnat, poetul trăieşte regretul pierderii irecuperabile a vârstelor toamnei: “Vor veni răpitoarele să ciugulească umbre/ din genele aburind a vară/ şi mă vor întreba:/ Unde-I statuia ta, stană de carne?”. Deşi poezia sa păstrează un registru aparent grav, autorul disimulează sarcasmul. El are o dragoste cinică de viaţă – de altfel, molipsitoare – ce parcurge fazele creşterii şi descreşterii, ca într-o gaussiană paradigmă: “Nimeni nu ştie/ de ce dragostea/ e molipsitoare!/ Ea se descheie/ ca o rochie/ foşneşte, incită/ se dezbracă la soare,/ se îmbracă la umbră,/ când se învecheşte/ se face vorbă de alta/ uneori doare…”(“Spirit”). Tot aici descoperim dragostea, ca pe un răvaş sculptat în sanctuarul timpului, scris cu insistenţă şi păstrat cu hotărâre: “…te rog invită neruşinatul acesta de timp/ să mă poftească afară, pe uşa din spate/ pe unde-am intrat…” (Scrisoare).
Vasile Sevastre Ghican introverteşte poezia, o înnobilează prin nuanţele introspective date sensurilor şi trăirilor sale profunde. Poetul este o carte, în care poţi să te uiţi pentru a plânge şi a râde, pentru a te bucura de viaţă dar şi pentru a înţelege tainele şi sensurile fundamentale ale existenţei. Pentru autor, poezia este singura redută, care îl adăposteşte de privirile indiscrete ale celor care nu au puterea să vadă în poezia sa fiorul şi străfulgerarea unor titanice frământări: “Şi ca să nu privescă nimeni/ în casa mea/ am aşezat o poezie/ chiar în dreptul ferestrei” (Prin linişti). Poetul este demiurgul, care-şi atrage asupra sa prin propria creaţie (scrierile sale): rareori fericire, deseori umilinţă. O umilinţă datorată neînţelegerii mesajului său profund, a imposibilităţii păşirii într-o lume, în care trebuie să calci în vârfurile picioarelor, pentru a nu tulbura poezia, plutind pe aripi de linişte: ”Poet rege al umilinţei/ trist baţi drumurile/ în căutările unui cuvânt/. Straiele tale sărăcăcioase/ sunt ca de sfânt/ şi nimeni nu ştie de ce!…” (Naşterea poeziei). Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are în ea fiorul care înnobilează, prin simpla rostire a cuvintelor: “Om” şi ”Umanitate”. Te face să înţelegi că indiferent de rang, faimă, avere, ştiinţă sau neştiinţă, avem o singură inimă străpunsă de aceleaşi trăiri şi că suntem egali în faţa morţii – cel mai drept dintre judecători: “Iubesc cum se iubeşte,/ Urăsc nespus de rău/ Nestăvilita moarte/ Cioplind la chipul meu.” (Un secol de zăpezi). În defensivă uşoară, autorul ne atenţionează asupra condiţiei artistului şi implicit a poetului. Acesta nu este decât un om – în care se împletesc dorul cu fiorul – prin care însăşi Universul îşi primeneşte energiile. Poetul este un Univers, în care planetele sunt versuri – vizitate doar de lumina sacră a Soarelui, în trecerea sa peste umbrele timpului. Poetul este motivul pentru care Dumnezeu îşi amână la infinit mânia, gustând din fructul miraculos al creaţiei poetice: “Nu surpaţi nestatornicia poetului – / e o gravă şi strigătoare la cer vină/ să consumaţi din apetisantul/ reactiv al poeziei…Căutaţi poetul/ numai în puţinele lui ore de nesomn/ care amână moartea voastră/ cu încă o zi…” (Iadul vă paşte).
În “Cupe de nectar”, poetul îşi scrie testamentul, cu reverberaţie “Autumnală”, resemnat şi plin de “Supunere”. Încărcat de “Nedumerire” el aduce cititorului “Veşti de pe o planetă în agonie”. Mesajul cărţii, dincolo de aparenţe este unul optimist – speranţa revenirii umanităţii şi reîntoarcerii ei de la autodistrugere. O planetă pe care noţiunea de “agonie” ar trebui să însemne doar acea stare de de vis, creatoare, specifică poeziei. Cu siguranţă o carte de o certă valoare, care pe mine personal m-a îmbogăţit, m-a făcut să redescopăr sensurile cuvântului om, nobleţe, cinste, devotament, artă poetică. O carte pe care v-o recomand s-o lecturaţi, cu porţile sufletului deschise, pentru a vă putea bucura de cuvântul rostit ca alinare, ca mângâiere, ca un precursor al speranţei. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are o simbolistică aparte. Ea este adierea caldă a versului, lovită de briza rece a cuvântului, generând tornade menite să reînvie simţurile cele mai amorţite. Am perceput cartea ca pe o experienţă extracorporală, când am putut observa cu detaşare curgerea vieţii – de undeva – dintr-un tărâm al poeziei: universul lui Vasile Sevastre Ghican. Un univers în care poţi păşi numai dacă poţi vedea versurile ca pe nişte unde de linişte, viguros tulburate de vâslele întrebărilor, dar zămislite de apele limpezi ale trăirilor tale interioare. Lectură plăcută !

Adjud – 23 septembrie 2010

Topice: Recenzii | 1 Comentariu »

Un răspuns to “„Liricile contrarii ale unui univers poetic””

  1. anca feraru spune:
    1 Octombrie 2010 la 12:55

    Felicitări pentru o cronică aşa de amplă şi de cuprinzătoare! În meseria mea de profesor de limbă română, de puţine ori am citit o cronică aşa de emoţionantă şi de vibrantă. Mă uimeşte autorul cronicii cu detalii exuberante, încărcate de lirism şi de poezie a simţurilor. Felicitări şi autorului cărţii. Aceasta înseamnă critică literară de calitate, când trebuie să fii foarte atent la detaliu şi să evidenţiezi punctele forte ale cărţii recenzate. Am remarcat şi punctele de vedere personale ale criticului, care nu se sfieşte să le împărtăşească. Felicitări şi revistei Glas Comun. Acesta este glasul comun care ne invită la acte de cultură. Minunat.
    Cu drag, Anca Feraru