Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ÎNCEP SĂ-MI AMINTESC : SUNT…OM !

de Gheorghe Stroia | Septembrie 29, 2010

Mă trezesc de multe ori dimineaţa, răvăşit de gânduri şi de multe ori, poate mai obosit decât am fost. Chinuit şi torturat de amalgamul de gânduri şi nevoi – unele dintre ele destul de negre, mă fac sistematic să nu mă pot rupe din mocirla lor, ca să pot vedea frumuseţea răsăritului de Soare.
Dar Soarele nu este cel din fereastră, care poate s-a deşteptat şi el obosit de atâtea milenii peste alte milenii, de alergătură. Poate şi el se întreabă: „Le-am adus oamenilor lumina, dar oare ce au făcut cu ea? Unde or fi ascuns-o?” Soarele este cel de lângă mine, cu aromă de zambilă şi plete negre – lungi, cântecele sirenelor nopţii, purtate pe aripi de vânt.
Soarele este cel de lângă inima mea, care mă străpunge zilnic cu săgeata „otrăvită” de dorul desprins din raza iubirii sale. Eu? Am putut eu – spune asta? Oare s-a întâmplat ceva? Mă uit spre mine şi pentru prima oară, constat că-mi pot zări degetele de la picioare. Sunt câte cinci la fiecare picior. Ura!!! Dar, oare asta înseamnă că sunt întreg, oare…cât sunt de întreg? Mă studiez în amănunt şi constat că sunt întreg – pe deplin întreg. Sunt un om normal şi abia acum…constat acest lucru.
Dar, în suflet, mă pot privi? Mă pot regăsi, cu acea stare de normalitate care, cică…m-ar face om? Ce pot vedea în suflet? Pot să îmi imaginez că sufletul meu poate fi privit ca un televizor, în care să defileze ştirile mele „interne”, să se facă reportaje cu iubirile mele, critici cu sentimentele mele, cronici la micile mele reuşite. Dar, mă tem că nu pot vedea decât ceea ce văd curent la televizor: ştirile de dimineaţă – prin care suntem anunţaţi cu zâmbetul pe buze – că ne mor copii, că suntem din ce în ce mai prost crescuţi, că scade salariul minim, că politicienii dansează o sârbă ascuţită pe rădăcinile sufletului nostru. Mi-e teamă să nu aflu de moartea vreunui cunoscut, să aflu că încă o glorie a ţării s-a stins şi ne-a făcut mai săraci, mai vulnerabili. Mi-e frică de ce pot vedea în sufletul meu-televizor. Mă înfurii şi sting televizorul! Jur că n-am să-l mai deschid niciodată! Că am să fac din sufletul meu – lăcaşul unui om.
Soarele – aspru – mă mângâie peste pleoape. Mă bucur de atingerea sa caldă, care mă aruncă cu gândul spre energiile cosmice. Mă ridic încet, pe vârful picioarelor, să nu-mi trezesc iubita, somnoroasă ca o dimineaţă de
iarnă. Trag la o parte perdeaua şi încerc să privesc prin geamul încărcat de ceaţa dimineţii. Îl şterg cu mâneca lungă a pijamalei şi privesc.  Strada este pustie. Forfota îi lipseşte cu desăvârşire. Copacii sunt zgribuliţi de frig şi drepţi ca soldăţeii de plumb din jucăriile copiilor. Îmi plac siluetele lor lungi, cu părul de frunze, măturate de vântul dimineţii. Văd aripile în zbor ale vântului, care alunecă peste copacii, încă adormiţi. Asfaltul e umed. Curând, peste el, calcă un căţel alb – un ghemotoc de bumbac, legat cu fundă. Atârnă de lesa unei doamne – îmbrăcată în trening, peste care are aruncat un şal albastru. Lesa îi lasă câinelui o modică libertate de mişcare. Păreau una şi aceeaşi fiinţă. Probabil îi lega simpatia pe care şi-o purtau unul celuilalt.
Fumul cerului dimineţii se risipea încet, dând la iveală ochilor mei somnoroşi albastrul cerului. Oare, acum îl văd pentru prima oară? De ce e atât de albastru? Probabil, e vina aripilor sincronizate ale viselor
milioanelor de oameni, care încă mai dorm? Este drumul cerului, pe care coboară roua dimineţii şi pe care aleargă neobosite aromele florilor. Îmi simţeam mâinile cum cresc lungi, infinite, din trunchiul meu…transformat în
copac. Îmbrăţişam dimineaţa cu o atingere a unui vis, sărutam cerul cu buze de rouă. Ochii îmi aruncau privirea somnoroasă până la soare, căruia
îi furam din incandescenţă, ca să-mi încălzesc sufletul. Eram deja…energie pură. Ce înseamnă asta, oare am uitat ceva? Oare încep să îmi aduc aminte puţin câte puţin din ceva uitat de mult şi care acum mă muşcă cu dinţii ascuţiţi ai amintirilor? Oare…? Plutesc mai departe…încerc să zăresc marginile eterului, să împrumut din lumina stelelor, să-mi fac casă din picurii ploii mărunte. Mă uit atent cu ochii minţii – deja deşteptaţi -şi constat cu stupoare că sunt de fapt undeva înăuntru. Că plutesc deja pe cerul sufletului meu, care e…albastru, albastru. Că mă încălzesc la razele de lumină aruncate de soarele meu interior. Oare încep să simt câte ceva din ce eram odată? Oare încep să devin…om?
—Iubitule, vii? Cafeaua este gata! E aşa cum îţi place ţie!
—Tu eşti, dragostea mea? Dar, ce cafea este asta? Şi unde ai aşezat taburetele de piele? De ce e atât de multă lumină aici? Terasa noastră e mai întunecată, dimineaţa!
—Da, iubitule! Suntem aici, în sufletul tău televizor, în care ştirile s-au transformat în dimineţi de iubire. Am aşezat masa aici – aproape de minunatele ferestre ale ochilor tăi. Iar eu sunt aici! Vezi ce albastru e cerul? Parcă…tot mai albastru! Te iubesc…Omule!
—Şi eu…te iubesc, iubito! Şi…eu!

Din vol de proza scurta: “Incerc sa-mi amintesc…!”

Topice: Meditaţii | Comments Off on ÎNCEP SĂ-MI AMINTESC : SUNT…OM !

Comentarii închise.