Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

LEGITIMAŢIE PENTRU INFARCT

de Ioana Stuparu | Septembrie 27, 2010

Dragă Mărguţo, îmi scria Tatiana, iartă-mă dacă-ţi transmit din tristeţea mea, însă simţeam nevoia să-ţi scriu. Azi am trăit una dintre cele mai deosebite zile, unică de fapt, şi dea Domnul să rămână singura de acest fel în toată viaţa mea. Am fost, lucru firesc, să-l conducem pe ultimul drum pe Ioannistor, odihnească-l Dumnezeu în pace! Ca să ştii despre cine este vorba îţi dau un amănunt: într-una din zile, cineva a şuşotit pe un ton zeflemist la adresa lui: “Lasă-l că e bătrân!… Bătrân şi singur!…”. Ştii cât de tare m-au durut acele cuvinte! Le-am perceput ca pe o sentinţă. Chiar dacă niciodată nu mă interesase vârsta lui Ioannistor, recunosc că am avut un şoc când am aflat numărul anilor pe care-i purta în cârcă. Însă tot nu spuneam că e bătrân… Nu puteam, Mărguţo! Sau, mai degrabă, nu voiam… Nu mă lăsa sufletul, fiindcă nu i se potrivea cu felul lui de a fi. Cea mai potrivită expresie ar fi fost: “vârstă înaintată”. Deşi, habar n-am dacă în viaţa unui om există momentul standard în care să se spună: “Gata, din clipa aceasta am trecut hotarul şi am intrat pe tărâmul vârstei înaintate”. Îl ştii sigur pe Ioannistor, Mărguţo… Domnul acela care se remarca printr-un gest distins, galant, de a saluta femeile… Ţii minte cu câtă eleganţă executa plecăciunea aceea în exces care-i era fix la îndemână, gest ce te ducea cu gândul la lecţii de bune maniere sau, poate, la moştenirea vreunei gene de la unul din “Cei trei  muşchetari”? Iar tonul melodios cu care rostea: “Sărut mâinile, stimată doamnă!”, nu era de ici, de colea, Mărguţo!.. Cum să uiţi aşa ceva? Parcă ai fi auzit cântecul unui suflet visător pe care o adiere de vânt îl fură şi-l poartă pe firul unei ape limpezi şi line ce şerpuieşte printre stânci!… Iată că trec în sfera poeticului, apelând la atâtea motive cu care voi a te face să înţelegi despre cine este vorba!… Sunt sigură că-l ştii, chiar dacă l-ai întâlnit o singură dată sau, dacă nu mă înşel, de două ori. Încă un amănunt, dragă Mărguţo, Ioannistor sosea printre ultimii şi se aşeza mai în spate. Îşi încrucişa mâinile şi le sprijinea pe masă. Vorbea rar şi cu voce joasă, ceea ce te îndemna să-ţi ascuţi urechile sau să-l rogi să vorbească mai tare. Ştii, în astfel de momente am auzit cuvintele care m-au durut enorm: “bătrân şi singur”.

Vestea că s-a prăpădit am primit-o azi dimineaţă. Tot atunci am aflat şi că slujba de înmormântare va fi azi. Cum să nu mă duc, dragă Mărguţo? Nu m-ar fi lăsat sufletul!… Mai ales că azi dimineaţă nici nu mă ridicasem bine din pat, şi ghici pe cine am văzut în faţa ochilor? Pe Ioannistor, soro! Făcea binecunoscuta plecăciune şi-mi zicea: Sărut mâinile, stimată doamnă! Ciudat, nu? Abia când am primit trista veste m-am dumirit de însemnătatea vedeniei mele, care a persistat, apoi, toată ziua. Devenise la un moment dat deranjantă, obositoare, însă nu depindea de mine ca să dispară. Drept pentru care am dedus că trebuie să fiu printre cei ce îl conduc pe ultimul drum. Slujba fusese programată la capela cimitirului, întrucât acolo avea să fie depus trupul neânsufleţit. Înhumarea urma a se face în cavoul cumpărat cu mult timp în urmă, loc în care îşi dormea somnul de veci, cea care, o perioadă de ani buni, îi fusese soţie lui Ioannistor. Ce sentimente ciudate trăieşte omul, dragă Mărguţo! Străbăteam kilometrica alee a cimitirului, alături de cele două prietene cu care îmi dădusem întâlnire, iar pe măsură ce înaintam către capelă, tristeţea mă copleşise tare de tot, ceva îndemnându-mă să nu mai merg înainte, ca şi când mi-ar fi fost imposibil să ajung. Am ajuns, în sfârşit şi am urcat instantaneu treptele capelei, fără să ne oprim ca să cumpărăm flori şi lumânări aşa cum ne plănuiserăm. Probabil şi gerul uscat, vânticelul subţire care tăia ca briciul, de altfel nimic nou într-o zi mohorâtă de ianuarie, ne îndemnase să intrăm în capelă mai întâi, ca după aceea să ieşim pentru a  cumpăra flori şi lumânări. Ciudăţenii, precum îţi spuneam!… Ne-am apropiat de cele două sicrie care erau depuse în capelă, şi ne-am mirat că în niciunul nu era Ioannistor. Nu aveam pe cine să întrebăm, fiindcă cele două, trei persoane care se aflau acolo, aveau habar de morţii şi necazurile lor. Am plecat înapoi la poarta cimitirului, să-l aşteptăm pe Ioannistor acolo, fiindcă la capelă nu aveam nici un rost. Şi ne-am pus pe  aşteptat, Mărguţo, mult, mult de tot, iar vântul ne biciuia cu viclenie peste feţe, şi ne pătrundea prin îmbrăcăminte, până la piele. Cu aceeaşi viclenie biciuia orice colţişor în care încercam să ne adăpostim.

De câteva ori m-a îndemnat gândul să plec, până nu mă transformam în statuie  de gheaţă. Şi totuşi n-am făcut-o, fiindcă venisem din pură omenie, să conduc pe ultimul drum o persoană cunoscută, care continua să  facă plecăciuni în faţa mea şi să spună: Sărut mâinile, stimată doamnă!  Timpul trecuse cu orele, ceea ce a stârnit îngrijorarea personalului cimitirului. Intraseră în criză de timp, fiindcă se însera devreme, iar ritualul pentru înhumare era de durată. Astfel, telefoanele s-au pus pe zbârnâit, iar după îndelungate insistenţe iţele s-au descurcat cât de cât, în felul acesta primind şi noi următoarea informaţie: “Mortul nu mai vine azi… Încă nu l-am putut localiza. Am aflat că se plimbă într-o maşină, o dubiţă care a fost văzută când pe la primărie, când pe la morgă, când pe la poliţie, când… N-are acte… De-aia nici nu umblă în sicriu. E învelit într-un sac de plastic, şi se plimbă cu dubiţa… Probabil vine mâine, dacă face rost de acte”.

                                                        *

E! Ce zici, Mărguţo? Clar şi cuprinzător, nu? Ţie ţi s-a întâmplat vreodată să te duci la o înmormântare, iar  mortul să nu vină? Cum s-ar spune, să-ţi dea plasă?… Nici mie nu mi s-a întâmplat până astăzi. Iţi poţi imagina sentimentul pe care-l trăieşti? Nu ţi-l doresc!… De fapt nu i l-aş dori nimănui!…

Săracu’ Ioannistor! Vorbele “bătrân şi singur”, care altădată mă duruseră,  acum mi se păreau potrivite. Într-adevăr a fost un om bătrân, dar, mai ales, a fost singur. Soţia îi murise cu mulţi ani în urmă, iar copii n-au avut. Nu avea rude apropiate. Plecase în lume, să înveţe carte, să ducă un trai mai bun. Încă din tinereţe primise locuinţă într-o casă naţionalizată şi acolo a stat mulţi ani, împreună cu soţia. De fapt, acolo a stat până la sfârşitul vieţii, după cum se vede. După revoluţie casa a fost revendicată de fostul proprietar şi câştigată. Ioannistor a fost nevoit să-şi îngrămădească toată avuţia într-o singură cameră, din care era somat continuu să se mute. Unde?! Cum?! Dar asta e altă poveste!…

Când Ioannistor a făcut infarctul, tocmai se afla la cineva în vizită. N-avea la el nici un act de identitate. Şi cine ştie unde or fi fost puse pârdalnicele, de n-a găsit nimeni, nimic, în toată hărmălaia din cameră!? Azi, draga mea Mărguţa, am aflat că dacă n-ai acte, nu trebuie să mori, fiindcă poţi să rămâi ne-ngropat. S-au găsit, până la urmă, câţiva oameni de bună credinţă, care au pornit să rezolve cu actele necesare. Asta, însă, va fi de durată!…

Săracu’, Ioannistor! Cred că a apelat la mine, să mă rog la Dumnezeu pentru el, ca să-şi găsescă liniştea în mormânt. Şi, totuşi, am o nedumirire, Mărguţo: de ce tocmai la mine să apeleze, când avea cunoştinţe vechi, eventual prieteni? Oare, în sufletul lui o fi pătruns ceva din cele scrise de mine în cartea  “Clipa de Lumină”, pe care i-o dăruisem cu puţin timp în urmă? O fi crezut că am eu un cuvânt de spus, către Dumnezeu?

 Dragă, din întâmplarea de azi, am învăţat că chiar şi la vecina dacă merg în vizită, e bine să am actele la mine. Eventual, să-mi pot face liniştită infarctul.

Topice: Meditaţii | Comments Off on LEGITIMAŢIE PENTRU INFARCT

Comentarii închise.